O tragedie modernă: Famagusta

TIPĂREȘTE

1974

În iulie acel an, junta militară care a condus Grecia între 1967 și 1974 a organizat o lovitură de stat în Cipru în scopul anexării insulei la „patria-mamă” . Artizanul acestei mișcări a fost Dimitrios Ioannidis, dictatorul din umbră, conducătorul de facto al țării și partizan declarat al enosis („unire” ), mișcarea naționalistă care viza integrarea tuturor teritoriilor locuite de greci într-un vast stat elen.

În ziua de 15, președintele Ciprului, arhiepiscopul Makarios III, a fost înlăturat de la putere de ultranaționaliști cu sprijinul unei părți din Garda Națională, în locul său fiind instalat un guvern marionetă. (Makarios a reușit să scape ca prin urechile acului refugiindu-se din Nicosia în Paphos, unde a fost preluat de un avion britanic și transportat mai întâi în Malta, și apoi la Londra).

Serviciile secrete din Turcia au aflat de intenția proclamării unirii Ciprului cu Grecia și în noaptea de 20 iulie, cu o zi înaintea evenimentului, sub pretextul apărării drepturilor musulmanilor, armata sa a invadat nordul țării, locuit preponderent de turci, cucerind și o parte din Nicosia, care rămâne și azi singura capitală divizată din lume. În 14 august, bombardamentele turcești au vizat și estul insulei și au ucis sute de civili, inclusiv străini. În numai două zile, câmpia Mesaoria și Famagusta, un important centru comercial, maritim și turistic, au fost ocupate, întregind la aproximativ o treime din suprafața insulei zona intrată sub stăpânirea turcilor.

Înainte

După Războiul ruso-turc din 1877-78, pierdut de turci, aceștia au semnat o înțelegere oarecum secretă cu Marea Britanie prin care au cedat controlul asupra insulei în schimbul sprijinului la Congresul de la Berlin din iunie-iulie 1878 prin care s-a stabilit reorganizarea statelor din Peninsula Balcanică (și a dus, printre altele, la câștigarea independenței României). În 1914, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, când cele două state s-au aflat în tabere opuse, Imperiul Britanic a anexat oficial Ciprul.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, populația Ciprului era formată din circa 60% greci și 40% turci, însă în perioada britanică s-a înregistrat o schimbare dramatică a demografiei, ajungându-se la o pondere de numai 17-18% turci. Majoritatea populației grecești sprijinea ideea unirii cu Grecia, în timp ce turcii erau în favoarea taksim, împărțirea țării între cele două nații.

În 1960 Ciprul a dobândit independența și tensiunile dintre cele două populații au escaladat. În urma conflictelor din 1963-64, peste 25.000 de turci au fost strămutați în enclave din nord iar oficialii săi, în frunte cu vicepreședintele țării, și-au dat demisia din funcții.

Makarios, inițial un adept fervent al enosis-ului, a adoptat o poziție reconciliantă care i-a atras dizgrația și înlăturarea de către junta militară greacă.

... și după

În urma ocupării nordului insulei de către turci, peste 150.000 de ciprioți greci au fost alungați din case practic peste noapte. Epurarea etnică a însemnat totodată expulzarea de către ciprioții greci a circa 50.00 de turci. De ambele părți, mii de familii au fost nevoite să-și părăsească locuințele și agoniseala de o viață.

O tragedie modernă!

În 1983, ocupația militară turcă a culminat prin proclamarea unilaterală a Republicii Turce a Ciprului de Nord, recunoscută doar de Turcia (drapelul acestei „țări” , întotdeauna arborat alături de cel al Turciei, este, în fapt, identic cu acesta, dar având cele două culori - alb și roșu - inversate). Un an mai târziu, Consiliul de Securitate al ONU a condamnat această acțiune, cerând ca zona-tampon (8% din suprafața insulei) aflată sub controlul Forțelor de menținere a păcii din Cipru, să fie extinsă și asupra Varoshei.

„Problema cipriotă” a rămas nerezolvată până în prezent și nu se întrevăd niciun fel de soluții...

Justificare...

Fără acest rezumat istoric cred că ar fi foarte greu, dacă nu imposibil de înțeles realitatea cutremurătoare din zilele noastre. Cea pe care am văzut-o cu ochii mei în vizita de o zi în Ciprul de Nord.

Excursia

Cazați fiind la Ayia Napa vezi impresii, am cumpărat de la agenția Eman Travel & Tours excursia denumită Famagusta and Salamis Coach Tour. Ne-a costat 28 de euro de persoană și a durat 8 ore, timp în care am vizitat, în ordine, Varosha, situl antic Salamis, Mănăstirea Sfântului Barnabas și Famagusta.

Am fost preluați din locul de întâlnire convenit, pe Nissi Avenue, la ora 8.30 dimineața de un autocar al firmei modern, prevăzut cu aer condiționat. Spre surprinderea mea, era arhiplin cu turiști de diverse nații - ruși, evrei, maghiari, nemți, elvețieni, britanici.

Turul este organizat nu doar din Ayia Napa, ci și din Protaras și Larnaca, dar numai în anumite zile din săptămână. Detalii pe www.emantravel.com. Ghidajul a fost exclusiv în limba engleză. Cetățenii din statele membre UE nu au nevoie de pașaport, ceilalți da.

Distanțele dintre obiective sunt mici iar din Ayia Napa până la cel mai îndepărtat punct al excursiei - Mănăstirea Sfântului Barnabas - am avut de parcurs mai puțin de 20 km.

Ghida noastră a fost Eleni, o grecoaică de 50 și ceva de ani originară din Famagusta, refugiată cu familia în 1974 în Larnaca. Evident, sentimentele sale față de ocupanții turci nu erau deloc favorabile, dar s-a străduit să păstreze un ton moderat, chiar dacă explicațiile oferite au fost, în opinia mea, destul de lacunare.

Pornind din Ayia Napa, am traversat câmpia cu pământ roșu (din cauza zăcămintelor de cupru) cu care ne obișnuiserăm în drumul de la aeroportul din Larnaca. Eleni nu s-a abținut totuși și ne-a informat că în zonă, renumită cândva pentru livezile de citrice, nu se mai cultivă acum nimic în afară de cartofi... Că linia ferată care făcea legătura cu Larnaca a dispărut, rămânând doar gara, și că tinerii turci obișnuiesc să treacă granița în weekend pentru a se distra la cazinourile și barurile din Protaras și Ayia Napa...

Deși au stăpânit insula mai puțin de un secol, britanicii păstrează o prezență importantă în Cipru. Am depășit baza lor militară Saint Nicholas și imediat am ajuns la graniță. Eleni a strâns cărțile de identitate și pașapoartele și le-a prezentat soldaților turci. Verificarea a durat cam 15 minute.

Am făcut apoi primul popas.

I se spune orașul-fantomă...

Însă Varosha este (sau mai degrabă era înainte de 1974) o suburbie a Famagustei și cea mai importantă stațiune estivală din Cipru. Jumătate din hotelurile de pe insulă erau localizate aici și vedete internaționale ca Elizabeth Taylor, Richard Burton, Raquel Welsh sau Brigitte Bardot își petreceau vacanțele în resorturile sale de lux.

În august 1974, Varosha a fost puternic bombardată și întreaga populație greacă a fugit, neapucând să ia decât câteva lucruri din gospodării. Sperau cu toții să se întoarcă după încetarea ostilităților...

Dar turcii aveau alte planuri. Spre deosebire de celelalte localități ocupate, ei au împrejmuit Varosha cu garduri de sârmă și au lăsat totul în paragină. 3.000 de clădiri au fost în total abandonate, din care 400 erau hoteluri, restul fiind clădiri rezidențiale, biserici, stadioane, cinematografe, magazine, restaurante, biserici etc.

Varosha este păstrată în forma aceasta ca monedă de schimb: „Vă dăm Varosha și ne garantați recunoașterea Republicii Turce a Ciprului de Nord” . Inacceptabil pentru ciprioții greci!

Care s-au grăbit să înlocuiască Varosha cu Ayia Napa, stațiunea care - repet - își datorează existența unei tragedii!

Zona este militarizată și patrule de soldați turci circulă permanent în mașini și pe jos pe puținele străzi refăcute. Celelalte au fost năpădite de buruieni și numai cu un efort de imaginație poți ghici existența unor alei între blocurile de apartamente sau zgârie-norii care adăposteau hoteluri.

Stadionul e și el părăsit, la fel și biserica din spatele său. Indicatoarele rutiere și câteva firme sunt singurele dovezi că în urmă cu aproape 50 de ani aici trăiau în prosperitate și relativă înțelegere două populații de religii diferite.

Scheletele hotelurilor, ferestrele căscate ale clădirilor, urmele de proiectile, panourile care avertizează asupra riscului de prăbușire - totul creează o atmosferă apăsătoare și aproape ireală. Una dintre cele mai deprimante pe care mi-a fost dat să le trăiesc vreodată. Câtă durere înmagazinată în acest loc părăsit!

Cu atât mai mare e contrastul cu golful cu ape limpezi și plaja de nisip pe care se odihnesc câteva șezlonguri goale, în rest plaja fiind neamenajată. În 2020 s-a permis pentru întâia oară vizitarea Varoshei de către un grup de jurnaliști și după un an primii turiști au putut păși în orașul-fantomă. De plimbat, poți să te plimbi cât vrei pe străzi, pe jos sau închiriind o bicicletă, poți face și baie, dar nu este permis să intri în clădiri. Și anul acesta, ne-a spus Eleni, s-au deschis două hoteluri, dar numai pentru uzul militarilor turci.

Există o singură poartă în sârma care împrejmuiește Varosha și vizavi de ea este un mic bufet cu 2 sau 3 mese afară, unde ne-am așezat și noi după o oră de bântuit (ce potrivit e aici acest verb!) pe străzile pustii, cu excepția grupurilor de turiști. Fuseserăm informați de Eleni că la bufet nu se putea plăti decât cu cardul. Pentru două cafele turcești (desigur!), o sticluță cu apă plată și o sticlă de bere Efes am plătit echivalentul a circa 4,30 euro.

Puțin! Dar ce folos! Impresia generală de degradare nu poate fi înlocuită de o cafea ieftină.

Ultima oprire din circuit avea să fie diferită, dar la fel de surprinzătoare pentru mine.

Nou și vechi în Famagusta

Famagusta (Gazimağus sau Mağusa pentru turci) are o istorie îndelungată. A fost fondată în 274 î. Hr., după distrugerea cetății Salamis în urma unui cutremur, de către Ptolemeu II Philadelphus, care i-a dat numele surorii sale Arsinoe.

A intrat sub stăpânirea romană și mai apoi bizantină, pentru ca între 688-965 să se afle împreună cu întreg Ciprul, după semnarea unui acord total neobișnuit, sub conducerea comună a arabilor și bizantinilor.

În 1191, în timpul celei de-a Treia Cruciade, regele Richard I al Angliei, zis Inimă de leu, a eșuat cu flota sa într-o furtună în drum spre Acra pe țărmul insulei la Limassol, unde s-a și căsătorit. A cucerit Ciprul, dar a considerat că e un teritoriu dificil de păstrat, așa că l-a vândut Cavalerilor Templieri, care n-au reușit nici ei să-l țină sub control. În 1192 a fost preluat de Guy de Lusignan, rege al Ierusalimului, vasal și prieten al lui Richard.

Casa regală franceză Lusignan a fost, prin urmare, întemeietoarea Regatului Ciprului, unul dintre statele cruciate, pe care l-a stăpânit până în 1489.

A fost perioada care a marcat ascensiunea Famagustei și transformarea sa dintr-un sat de pescari într-unul dintre cele mai bogate orașe ale creștinătății. Famagusta avea cel mai mare port natural din Cipru iar dinastia Lusignan l-a înzestrat cu ziduri de apărare care înconjurau întreaga așezare.

Prosperitatea orașului a continuat și sub venețieni, care l-au cucerit în 1489, atribuindu-i un important rol comercial pe ruta dintre Levant și Occident. În 1571, fortificațiile sale i-au apărat pe locuitori în timpul asediului de 11 luni al otomanilor, Famagusta fiind ultimul bastion cipriot în calea turcilor.

Otomanii au adus din Anatolia în Famagusta sute de familii, dar au interzis latinilor să mai locuiască în incinta zidurilor. Aceștia s-au mutat în apropiere, în ceea ce avea să devină suburbia Varosha, însă cu timpul au emigrat la Larnaca. Lipsită de negustorii bogați, Famagusta și-a pierdut importanța ca centru comercial.

Se spune că Famagusta avea 365 de biserici, câte zile sunt într-un an. Multe din ele au fost distruse, restul fiind abandonate sau transformate în moschei, așa cum s-a întâmplat cu catedrala Sfântului Nicolae. S-au construit bazare, băi publice și fântâni, precum și case cu etaj, specific otomane, însă în mare parte așezarea a fost lăsată de izbeliște.

Orașul și-a redobândit relevanța în timpul guvernării britanice ca bază militară și centru administrativ, de afaceri și turism. Portul a fost extins, s-a construit calea ferată, clădirile vechi au fost igienizate și restaurate. Famagusta a devenit un oraș modern.

Așa l-am găsit și noi pătrunzând în zona nouă, cu nimic diferită de aspectul oricărei urbe europene, cu blocuri de locuințe, magazine, fast-food-uri etc., dar și cu o statuie impresionantă a lui Atatürk și moschei noi. Am apucat să aruncăm o privire și portului în care stăteau acostate bărci pescărești.

În orașul vechi se intră printr-una din porțile din zidurile ridicate de dinastia Lusignan și întărite de venețieni, care înconjurau cetatea într-un patrulater. Remarcabil de bine păstrate aceste ziduri.

Autocarul ne-a lăsat în fața unui ansamblu de construcții care alcătuiesc Turnul sau Castelul lui Othello, construit de Lusignani în secolul al XIII-lea ca parte a curții regale destinată probabil celor mai de vază slujitori și funcționari. Venețienii au transformat-o în citadelă de apărare a fortului. Numele, bazat pe tragedia shakesperiană a cărei acțiune se petrece parțial în Cipru, i-a fost dat de britanici. Și tot ei au botezat mica grădină din fața sa Desdemona, nefericita soție a maurului.

Înaintăm vreo sută de metri, apoi cotim către centrul orașului vechi. Pe dreapta se înșiră magzine de suvenire, cafenele și restaurante fel de fel, doar ne aflăm în zona turistică. Dar nu asta îmi captează interesul. Pentru că am un șoc la vederea dimensiunilor celei mai mari construcții medievale din Famagusta.

Moscheea Lala Mustafa Pasha este fosta catedrala romano-catolică cu hramul Sfântul Nicolae, construită în cel mai pur stil gotic de dinastia Lusignan între 1298-1328 după modelul celebrei catedrale din Reims. După 1571 a fost remodelată de turci în Moscheea Ayasofia din Mağusa. Numele actual este cel al comandantului otoman care a cucerit Ciprul.

Am văzut destule biserici transformate în moschei, dar aici intervenția mi s-a părut grosolană. Statuile și garguiele care înfrumusețau fațada au fost înlăturate și în locul turnului nordic care adăpostea clopotnița a fost construit un minaret. În lateral a apărut o fântână de abluțiune folosită de musulmani în ritualul spălării de dinainte de a pătrunde în locașul religios.

Stilul gotic se potrivește... ca nuca în perete cu arhitectura specifică moscheilor. Impresia mi-e întărită când arunc o privire și în interior, dar fără a intra (era ora de rugăciune): toate decorațiunile, inclusiv vitraliile, au fost înlăturate, rozetele sunt goale, stâlpii și arcadele au rămas la locurile lor, pe jos s-au așternut covoare dar, fapt surprinzător pentru mine, nu văd inscripții cu texte din Coran.

Rămân ușor nedumerită dar ies afară pentru a admira scuarul vast în care, pe latura opusă catedralei-moschei, se află cel de-al doilea obiectiv turistic important din vechea Famagustă: Palazzo del Provveditore.

A fost înălțat pe locul palatului regal al Lusignanilor, datat de la începutul secolului al XIV-lea. Aceștia foloseau Famagusta ca al doilea loc de reședință, după Nicosia.

Forma care s-a păstrat este cea a palatului guvernatorului venețian, un rar exemplu de arhitectură renascentistă din Cipru, cu fațada cu trei arce din piatră „furată” de la Salamis, cel din mijloc împodobit cu un blazon. În lateral dreapta este o prelungire. O capelă și un zid în formă de L de-a lungul căruia au fost plasate ghiulele în chip de decor completează incinta, în care a fost plantat un arbore uriaș și s-a amenajat o cafenea.

Peisajul urban este într-adevăr fermecător: dincolo de scuar, printre ramurile unui cactus și prin arcade, se zărește fosta catedrala nefericit transformată în moschee iar lumea forfotește încolo și încoace, în căutarea celui mai bun loc de fotografiat.

Ceea ce fac și eu.

Însă cum a trecut de ora 1 iar foamea și setea ne cam dau târcoale, ochim un local situat chiar în scuar și este luat cu asalt, așa cum era de așteptat, de vizitatori. Îi zice Historia și servește bere Efes.

Aici e de noi!

Comandăm humus și adana dürüm (eu), respectiv fish soup și çoban kavurma (Adrian), câte o sticlă de Efes și un espresso, și la final achităm cu cardul consumația în sumă de 36 de euro.

Cu burțile puse la cale și energia redobândită, trecem în revistă cele două popasuri făcute - Varosha și Famagusta. În ciuda prânzului pe care tocmai l-am savurat, rămân cu un gust amar în gură. Povestea „orașului-fantomă” mă va bântui mult timp de acum încolo iar cea a transformării unei superbe catedrale în moschee îmi spune că distrugerea unui monument nu poate fi justificată de nicio religie.

Ciprul de Nord este probabil un soi de ciudățenie a istoriei. O ciudățenie născută din pierderi de vieți omenești și din exiluri dureroase. Ce avem după 50 de ani? Nici enosis și nici taksim. Și nicio șansă ca cele două nații să se împace. „Problema cipriotă” rămâne nerezolvată. Și, cine știe, de nerezolvat, probabil...

Cât despre celelalte două obiective vizitate în această excursie - Salamis și Mănăstirea Sfântului Barabas -, rămâne să vă povestesc în următorul review.

Deocamdată vă las în compania unui filmuleț despre Varosha.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 2414 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI