Încă o zi în Țara Zeilor

TIPĂREȘTE

Cred că unul dintre beneficiile certe ale călătoriei este capacitatea de a vorbi dezinvolt cu persoane necunoscute, un dar pe care îl avem aparent din naștere, fără să ni-l cultivăm în egală măsură.

Prezența mea în Muzeul Național Ghandi și accesul la o imensă bibliotecă, dar mai ales privilegiul de a-i fi cunoscut pe Ajiht și pe Amin, doi oameni care își petrec o mare parte din viață printre cărți, doi indieni cunoscători ai operelor lui Mircea Eliade, mă ajută să mai răscolesc câteva cotloane din istoria alambicată a Indiei... le mărturisesc că, în fiecare zi viața străzilor din Delhi, seamănă mai degrabă cu un pachet de cărți de joc, pe care, după ce le amesteci și le distribui, îți creează imagini și ipostaze nemaiîntâlnite pe perioada șederii în India... un moment vesel ce declanșează o discuție pe tema diversității castelor, obiceiurilor religioase, a mâncării și a vestimentației indiene.

Ajiht îmi atrage atenția că, în același cartier cu Muzeul Ghandi, s-ar afla câteva străduțe unde casta intangibililor, cei mai îndreptățiți să poarte numele de paria, se îndeletnicește, pe lângă salubrizarea orașului, cu meșteșugurile vechi, ca împletitul, sau tăbăcirea pieilor, o meserie ce răspândește mirosuri greu de suportat pentru un turist străin... aceștia, ca și când sărăcia ar avea subdiviziuni, se împart în caste mai mici, la rândul lor, cu speranța că, după câteva reâncarnări succesive, să intre direct în casta nobilă a brahmanilor, cei mai bogați dintre indieni... în același timp, ei nu permit sub nici o formă, ca un indian dintr-o altă castă să le încalce teritoriul, pentru a nu le murdări alimentele și îmbrăcămintea cu umbra lor... dorința statului de a le îmbunătăți condiția prin legi, se izbește de rezistența unui zid de netrecut, cauzat de frica răzbunării propriilor zei... mai mult, în cazul celorlalte caste, aflate la petreceri sau la întruniri publice, prezența unor invitați din castele inferioare și posibilă atingere a acestora, naște dispute spontane care se lasă cu încăierări în toată regula... chiar și preoții care oficiază slujbe comune în bisericile compartimentate pe caste, provoacă păruieli între membrii acestora, în momentul în care se constată că preotul s-ar fi uitat mai mult la unii decât la ceilalți...

Văzându-mi uimirea, cei doi prieteni mă întreabă dacă, prin călătoriile mele prin lume, am mai văzut atâta varietate la un singur popor și îi asigur că se bucură de darul unicității... apoi, le spun că am citit într-o carte indiană că „un european cu inima lui uscată”, nu va putea înțelege niciodată India în profunzime, lucru pe care îl încuviințăm cu toții râzând cu poftă... Amin îmi reamintește că procesul de zeificare a unei pietre, efigii sau ființe umane, se face printr-un transfer colectiv de energie, numit prana ptishta, urmând ca primii dintre muritori, adică vizionarii, să aibă din când în când vedenii cu noile zeități și să le împărtășească adepților... aceștia au grijă ca noii lor idoli să primească ofrande, flori și niște bețișoare de tămâie aprinse...

Amin îmi mai spune că toți zeii din Țara Zeilor sunt celebrați o dată pe an, de regulă în martie, când sunt treziți din somn cu o serenadă cântată de călugării templelor... apoi, în cadrul unei procesiuni asemănătoare cu marșurile religioase și pelerinajele din Europa, aceștia, după ce sunt îmbăiați, hrăniți și încărcați de cununi din ghirlande peste noapte, sunt urcați în bărci confecționate din lemn, pe care palatele și templele luminoase de hârtie colorată și carton, le oferă, pentru câteva ore, confortul acestor păpuși divine de a fi idolatrizate de mulțimile ce aleargă pe malul lacului, trăgând de una din numeroasele frânghii ce le asigură mobilitatea... cei doi zei uriași, Shiva și Vishnu domină festivitatea asigurată de sute de servitori ai templelor, iar atingerea măcar a uneia din frânghiile legate de corăbii, poate aduce fericirea și prosperitatea mult visată... turiștii, care alcătuiesc o altă armată, de privitori furați de magia sărbătorii, imortalizează una din sutele de experiențele unice trăite în Țara Zeilor... însă procesiunea continuă într-o variantă terestră, când palatele și templele luminoase sunt transferate pe spatele elefanților, urmați, în tot orașul, de mulțimile extaziate și de milioane de curioși... totul pare a se termina cu happy end, pentru că apar în prin plan mesele rituale și grupurile de dansatoare sacre, sau baiaderele, care își dau măsura talentului lor, exersat de o viață în mănăstiri... apar, la fel de spontan, oameni cu un soi de acordeon înzestrat cu o claviatură bogată, la care se cântă cu o mână, iar cu cealaltă mână se bate ritmul ce acompaniază imnurile și poemele religioase...

In minutele următoare, discutăm despre sacru și profan la culturile primare din Asia, despre cele șase cercuri ale vieții din budhismul tibetan, ce-și are originile în India, despre mitologia sacră a peninsulei și de modul în care viața și moartea își împart dominația pe pământul și în cerul de deasupra Indiei.

Un ceai verde și câteva bucățele de pâine indiană, cu chimen, leagă o prietenie binefăcătoare minții și sufletului, aici, pe Tărâmul Zeilor.

---

VIZUALIZĂRI: 917 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI