Ghandi, sau India revoluției blajine

TIPĂREȘTE

Nu întâmplător, multă lume de aici, din India, crede că această țară ar fi o nouă creația a ocupanților englezi, pe fondul bogat al misticismului local și că, fără intervenția lor, țara ar fi fost un conglomerat de provincii, sate și cătune, aflate într-un continuu război pentru supremație.. și că țara în care Râul Gange, care izvorăște din Masivul Himalaya, din ghețarii unde s-ar afla cea mai mare rezervă de apă potabilă a lumii, ar fi supraviețuit oricum... iar apa limpezită chiar de Zeița Gange, ce hrănește cam cinci sute de milioane de oameni, pe distanța a patru mii de kilometri, de-a lungul câmpiilor întinse și a dealurilor verzi, ar fi fost la fel de darnică față de cei care încă mai adoră câteva pietre ca pe o zeitate nouă, creată de emoția colectivă.

Îmi propun să intru în miezul lucrurilor, vorbind cu mai mulți cetățeni, specialiști și muzeografi-un fel de cercetare participativă-pentru a vă putea oferi câteva secvențe de viață ce pot fi alăturate într-un montaj final despre India Reală.

Cineva era predestinat să apară în istoria plină de cercuri seculare a Indiei, să preia modelul latent al vieții, cu metabolismul ei încetinit de soare, imobilism social și sărăcie, ca apoi să o înfrumusețeze cu virtuții morale care să nu scoată poporul din propria-i albie, un loc în care erau constrânși de propriul destin să-și ducă mai departe condamnarea la veșnicie...

Soarele încă ardea iar lumina parcului plin de arbori seculari, era plină de umbre... niște lămpi portocalii sunt aplicate în zidurile simple și două camere de luat vederi, încadrate într-o cutie de oțel galvanizat, te privesc fără să vadă scurgerea timpului. „Când orice dorință dispare, înseamnă că ești mort”, pare a-mi șopti peisajul auster ce ți se înfățișează în fața ochilor, atunci când te apropii de intrarea liberă din Muzeului Național Mahatma Ghandi, un muzeu cu replici mai mici și în alte regiuni ale țării, un loc în care poți retrăi câteva din momentele cheie ale vieții Marelui Lider Spiritual, toate împletite cu istoria Indiei...

Chiar dacă nu pare atins de ideea unei renovări, muzeul îți oferă suficiente repere pentru documentare: săli de conferințe sau de cercetare, montaje fotografice cu secvențe din viața Marelui Lider, care spune națiunii că „Viața mea este testamentul meu”, laboratoare cu materiale video, primele mașini de țesut, care au dus la o mică revoluție industrială, întâlniri memorabile imortalizate în tablouri, adunări populare, cu Ghandi în mijlocul mulțimilor, tratate și documente, semnate de acesta, toate legate de soarta țării și de sacrificiul unui lider care își iubește necondiționat poporul, așa cum este.

Cu toate că provine dintr-o familie avută, de tradiție politică, cu o mamă ce și-a dedicat ultima clipă cauzei indiene, Mahatma Ghandi, renunță la roba de avocat și la o viață prosperă în Africa de Sud, și începe să cutreiere toate satele Indiei, încercând să facă uitate toate realizările ultimelor decenii, de la telegraf, căile ferate, oameni ai legii, până la spitale și medici, care trebuiau să fie scoase din memoria colectivă, îmi spune Amin (Sincer), unul din ghizii muzeului... mai mult, cei cu acumulări mari, cei din castele superioare, trebuie să revină la simplitatea de odinioară, cea a țăranului ce muncește câmpul, privind cu milostenie spre cer, ca singura sursă a fericirii... el milita pentru desființarea castei intangibililor, majoritatea măturători ai străzilor, cei mai săraci locuitori ai Indiei, glorificând virtuțiile sărăciei și numindu-i pe aceștia „fiii lui Dumnezeu”.

- Un fel de socialist utopic la noi, în Europa, îi completez eu pe Amin.

- Da, așa este... doar că celor odată emancipați le vine greu să revină la colibele de lut, să reia plugurile de lemn și vârtelnița pentru treieratul cerealelor... Ghandi spunea că boul este net superior tractorului modern iar văcuța sfântă-cu regim de muncă limitat- oferea, în plus, produse lactate și urină din belșug, folosită la dezinfectarea și delimitarea parcelelor de pământ, ca un element purificator...

Criticii lui Ghandi pun puterea lui de sugestie pe viclenia de fost avocat versat, și mai spun că, de multe ori, cu toate ca adesea călătorea mult cu trenul pe care îl detesta din suflet, acesta consuma doar lapte proaspăt și, ca un vegetarian convins, care locuia într-o colibă de țăran umil, pe durata călătoriilor, își ducea și o turmă de capre în tren, pentru ca însoțitorii lui să-i întrețină la zi dieta lui garnisită bine cu legume și carne... un fapt contestat vehement de adepții Marelui Lider... în același timp, dușmanii lui de moarte îi reproșau compromisurile cu puterea dominantă colonială, fidelitatea de vechile tradiții hinduse, imobile din punct de vedere social și faptul că nu s-ar fi opus musulmanilor, atunci când aceștia au creat Pakistanul... motive care i-ar fi grăbit și sfârșitul...

Din fața unei camere de o simplitate nefirească pentru un lider, ni se mai alătură și un angajat al muzeului, Ajith (Cuceritor), care spune că Ghandi era îmbrăcat în dothi, un fel de voal ce se mulează după nevoi, așa cum se vede din imagini, și clama simplitatea, credința, rolul suferinței în purificare sufletelor, un soi de sclavie spirituală ce se potrivea ca o mănușă poporului indian... el era convins că bogăția duce la decadență iar societate se poate emancipa doar în măsura în care traiul oamenilor să fie puțin mai bun, fără a depăși anumite limite impuse de morala hindusă... un fel de cohabitare a bogatului bun, ce-și risipește averea împărțind-o fraților întru credință, și un sărac bun, care își vede liniștit de propria-i viață, fără să se zburlească la stăpân... o chimie ce-i poate trezi din mormânt și pe clasicii marxiști... o ideologie ce punea pecetea veșniciei pentru Imperiul Britanic, instalat comod în peninsulă... o atitudine de non combat ce adâncea India într-un somn dulce, catifelat, de câteva secole...

---

VIZUALIZĂRI: 864 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI