O poveste adevărată cu rromi, în India

TIPĂREȘTE

Dincolo de tezaurul ei ancestral și de banalul străzii, India rămâne o sursă inepuizabilă de experiențe personale, trăite la maxim... însă măreția templelor pune, încet dar sigur, în umbră, sărăcia endemică a unui popor captiv în lumea lui plină de necunoscut și de acceptare leneșă a sorții, cu o mână întinsă spre istorie... o istorie ce induce așteptarea unui miracol care întârzie să apară secole de-a rândul...

Mă aflu în curtea interioară a celui mai vechi templu din Subcontinentul Indian - Qutub Minar - construit de Sultanatul din Delhi (1192) și supraviețuind cutremurelor, incendiilor și invaziilor, pentru a fi din nou și din nou dăruit indienilor, ca un simbol al treceri peste timpuri... mă așez pe o lespede pentru a contempla, printr-o ploaie măruntă și caldă, contururile Minaretului, ce se văd ca niște lumini pale, după stratul de picături... la nici douăzeci de minute, norii dispăruseră deja de pe cer, de parcă nu ar fi plouat niciodată...

Peste întreg complexul domnește Stâlpul de Fier, care mai poartă vechile inscripții brahmanice și încă mai surprinde, nu atât prin silueta sa sveltă, cât prin faptul că, pe vremea construcției din secolul al 12-lea, prelucrarea metalelor era încă într-un stadiu incipient... turnurile minaretului, împrejmuite de clopotele circulare, canelurile rotunde și ghirlandele bine tușate, cu margini păzite de flori de lotus, atestă influența afganistană dar și cea a artei persane ce domina o parte din Asia acelor timpuri... la fel cum arhitectura de cioplire în piatră continuă una din cele mai vechi tradiții indiene... de asemenea, cele cinci etaje ale Turnului de Fier, construit în exterior dintr-un perete de gresie și piatră roșie, cu jocuri de lumini în razele soarelui, expun un concept arhitectonic circular, cu combinații florale din marmură, în jurul textelor din Coran, loc la care poți ajunge doar urcând cele 375 de trepte ale scării în spirală... îmi doresc să fiu un violonist pentru a putea pune într-un solfegiu nuanțele schimbătoare ale pietrei, strălucirea florilor de lotus, suplețea sutelor de stâlpi și freamătul mulțimilor ce par a-mi spune că, totuși, viața se întâmplă, aici, în îndepărtata Indie...

Cămașa mi se lipește de spate dar aparatul foto încă rezistă valurilor concentrice de căldură venită di cer... liniștea Minaretului este în mod subit tulburată de apariția unui grup de tineri danezi cu coafuri piramidale și cu inscripții pe corp care nu au nimic cu sanscrita... un grup de tineri păgâni sosiți aici să tulbure apele Fluviului Gange și credința sfântă a unei țări unde, aparent, nu se întâmplă mai nimic... vine numaidecât în prim plan un detașament pașnic de femei japoneze, cu umbreluțe și sandale albe, cu șosete lungi, ochelari mici, circulari, pași mărunți și precauți, cu măști de soare, a căror ținută poartă proporțiile timide ale femeii nipone... apoi, apar câteva grupulețe mai gălăgioase - probabil, grupuri de familii reunite, o formație socială la modă în Țara lui Ghandi - de indieni cu mustăți și pălării negre, poale stufoase, gestică spectaculoasă și multă voie bună, un peisaj ce-mi provoacă, ca un chibrit aprins în fața ochilor, o senzație domestică...

sunt, de fapt, în țara de unde daliții, o castă decăzută din drepturi, își clama recâștigarea drepturilor și, conduși de un principe războinic, se ridică să-și ceară drepturile... până la urmă, aceștia sunt învinși la Bătălia din Tararori (1192) de către principele Mahomed Ghur, un promotor al hinduismului din nordul Indiei... după înfrângere, casta daliților se împrăștie prin lume, spre zonele turcești și arabice, după un popas în Armenia... atracția câmpiilor largi, cu spații mari de mișcare, a fost una din cauzele invadării Europei...

zotii, lurii, hamiții harapii, faraonii sau țiganii, fie că vorbim de Egipt, Imperiul Bizantin sau Europa, au fost obiectul trocurilor dintre mănăstiri, domnitori, voievozi sau principi, care îi priveau ca pe un neam dezrădăcinat, dedicat mai degrabă infracționalității decât muncii pământului... de remarcat că, o categorie anume de țigani din România, țiganii domnești, culegeau aurul cel mai curat, de pe râul Dâmbovița, contra unei taxe către domnie... apoi, în Evul Mediu, erau călăi și că unul dintre acești oameni cu mintea întunecată, fost rob al Banului Craiovei, urma să-i taie capul chiar lui Mihai Viteazul... privirea fostului stăpân l-a îngrozit pe acesta atât de mult, încât acesta, aruncând satârul, a rupt-o la fugă... urmează perioade de prigoană, chiar și după dezrobirea acestora, toate culminând cu Holocaustul...

Cercetările făcute de Consiliul Britanic al Țiganilor și de Oxford University au stabilit, pe lângă probe ADN evidente, asemănări izbitoare dintre limba Romanis și cea sanscrită, din regiunea Punjab, în nordul Indiei, unde au trăit casta decăzută din drepturi a daliților... mai mult, recent, Ministru de Externe al Indiei, a spus că diaspora rromilor din toată lumea constă în douăzeci de milioane de oameni răspândiți în treizeci de țări, că drepturile acestora trebuie respectate și că India Mamă îi așteaptă, cu brațele deschise, să se întoarcă acasă... cred că a omis să spună ce le oferă propria țară de unde fusese izgoniți...

Trecând de aerul lor nomad, de excentricitățile lor de supraviețuire, romii sau țiganii noștri, își păstrează nu numai o aură romantică ci și titlul incontestabil de pionieri ai turismului în lumea largă.

---

VIZUALIZĂRI: 1206 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI