Doi octogenari pe transalpina

TIPĂREȘTE

Cu câteva săptămâni în urmă, un prieten tot de vârsta noastră ne-a lansat provocarea să mergem impreună pe transalpina. Iniţial m-am codit dar uitându-mă pe hartă, mi-am zis că om mai vedea cu transalpina dar mănăstirile, peşterile, cheile din nordul Olteniei pe care nu le mai văzusem de peste patruzeci de ani, merită să le mai punctăm odată. Numai că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Prietenii nostri au venit cu doi căţei, nişte caniche superbi care participă la concursuri internaţionale şi au nevoie de un program fix de somn, mâncare, antrenament aşa că nu se mai punea problema unui program comun, totul fiind subordonat căţeilor. Cum fitilul fusese amorsat, ne-am zis „cu Dumnezeu înainte˝ şi iată-ne plecând singuri din Bucureşti şi cazându-ne la pensiunea Andreea din Baia de Fier. În două zile am vizitat Mănăstirea dintr-un Lemn şi Cotmeana, culele de la Măldăreşti, trovanţii, Horezi şi sus Arnota, Polovragi, cheile Olteţului şi Peştera Muierilor. Cu transalpina nu luasem nicio decizie mai ales că citisem review-urile de pe site care erau cam contradictorii în privinţa dificultăţii şi stării drumurilor. Soţul, deşi a condus fără niciun incident zeci de ani, în ultimii, alte probleme devenind prioritare, a început să scoată maşina din garaj tot mai rar şi la absolută necesitate. Se spune că mersul pe bicicletă, dansatul şi condusul maşinii nu se uită niciodată. Aşa se pare că e. În cele două zile de drumeţii, în calitate de copilot caci am avut şi eu un carnet auto în secolul trecut, nu am sesizat nimic ieşit din comun. În dimineaţa de sâmbătă 3 august fiind cazaţi la pensiunea Andreea din Baia de Fier, am vizitat mai întâi Peştera Muierilor. Dacă aş fi ţinut minte de acum 40 de ani câte trepte trebuie să sui până intri în peşteră, câte să cobori la altă ieşire, câte minute şi zeci de metri mergi ca piticul din cauza stalactitelor şi stalagmitelor aproape împreunate, cât de mult trebuie parcurs prin soare până la parcare, aş fi renunţat. La ora 12 vizitasem Peştera Muierii, ne-am refăcut cu o cafea dublă şi ne-am hotărât să mergem ţintă la Rânca pentru care exista un motiv. Voiam să vedem dacă mai recunoaştem ceva din Drumul Regelui de la Sebes la Novaci pe care credeam că-l făcusem cu Lada 1200 prin anii 70. Hai, hai! Serpentinele au început încă după Baia de Fier. Nicio problemă: curbe largi prieteneşti. Novaci, cu vatra situată între 500- 600 m a fost o aşezare de păstori atestată încă din 1500 dar în care s-au găsit urme arheologice din timpul dacilor şi romanilor. După deschiderea transalpinei populaţia a căpătat o mană cerească: turismul. Au apărut vile cochete şi pensiuni pentru o noapte de cazare înainte de marele asalt pe transalpina. Hai, hai! Maşina a început să urce din greu spre Rânca, serpentinele erau mai strânse şi în pantă. Nu e o jucărie să urci o diferenţă de nivel de 1000m. în doar 18 km. Rânca văzută de sus, în special după ce o depăşeşti, este ca un colier de mărgele răspândite pe dealuri şi văi, strălucind în lumina soarelui. Deasupra staţiunii pe un vârf din apropiere sunt cocoţaţi doi stâlpi sau relee sau radare sau ce-or fi, dar pe care i-am văzut de la zeci de kilometri depărtare din Costeşti şi Horezu. Atunci mă gândeam cine şi cum i-o fi pus acolo să străpungă cerul? Acum erau aici, la doi paşi. Coborând în staţiune, farmecul s-a risipit. Un imens şantier cu vile gata şi altele în construcţie, cu străzi neasfaltate în pantă, cu maşini grele cu buşteni sau alte materiale de construcţie printre care abia te mai puteai strecura, dădea impresia de haos. Hai, hai, mai urcăm puţin! Pe măsură ce urcam şi ne îndepărtam, Rânca îşi recăpăta aspectul de şirag de mărgele în soare. Am lăsat în dreapta vârful Păpuşa de 2160m, şi ne-am oprit în Saua Dengheru la 2035 m. Motorul sufla din greu ca un bătrân de 80 de ani pe munte, frânele scârţâiau şi un miros greu de cauciuc încins pătrunsese în cabină. Am oprit cîteva minute lipiţi în stâncă ca să nu deranjăm circulaţia şi atunci ne-am dat seama că transalpina era de fapt un bulevard. Unele maşini staţionau la întâmplare cu nesimţirea românului care s-a ajuns, altele din prudenţă circulau pe axul nemarcat al şoselei, mamele făceau poze cu copiii ca să le fie de amintire şi un ciorchine de oameni se îndrepta apoteotic spre vârful Urdele. Din pasul Urdele care e la 2145 m până în vârful de 2228 m sunt numai 80 m de urcat dar satisfacţia că eşti om de munte şi că ai fost acolo este imensă. Nu m-am încumetat pentru că poteca era prea abruptă pentru mine. Apropo de balustrade, nu mi s-a părut o mare catastrofă lipsa lor atât timp cât nu vrei să spargi recorduri de viteză ca la raliu şi cât ai de-a face cu participanţi de trafic responsabili. După pasul Urdele s-a mai rărit numărul maşinilor şi drumul a devenit mult mai comod. Hai, hai, mai departe! Peisajul era extraordinar de frumos, mai puţin arid şi spectaculos decât pe transfăgărăşan (pe care l-am străbătut prima oară prin 1975, imediat după inaugurare şi când pe tot traseul n-am întâlnit decât câteva maşini) dar cu mult mai reconfortant pentru ochi şi suflet. In stânga era vârful Mohoru de 2400m, în dreapta vârfurile Muntiu Mic (1920m) şi Mare (2062m) şi iată că am ajuns într-o şa pe care o căutasem cu ochii de mult timp. Şaua Ştefanu la 1915 m marchează ieşirea din masivele Parâng şi Căpăţânii şi intrarea în munţii Latoriţei de care drept să spun, nu auzisem până acum.

Hai, hai! , ca nu asta ne interesa ci stâna de pe marginea şoselei de care erau atrase maşinile ca muştele. Am coborât câţiva paşi şi am văzut un şir indian de turişti care aşteptau cuminţi în faţa unei şure deschise. Aici se pregătea mâncarea în ceaune mari de fontă aşezate pe pirostrii sub care ardeau lemne de foc. Intr-un ceaun se făcea mămăligă şi în alte două tocăniţă de miel. După vreo douăzeci de minute de aşteptare, ne-a venit rândul. Am servit mămăligă cu telemea de două feluri (mai veche şi mai nouă) cu smântână, 15 lei porţia. Tocăniţa la acelaş preţ mi s-a părut cam grasă. De băut nu avea decât sirop de muguri de brad, cam leşinat după părerea mea. Mâncarea era pregătită de un baci mai în vârstă în halat alb ajutat de câţiva tinerei: unul crăpa şi aducea lemne, altul debarasa mesele pe care mâncaseră turiştii, altul făcea porţiile şi altul spăla strachinele. Cât am stat noi, cred că s-au perindat câţiva zeci de turişti şi alţii veneau şi tot veneau. Hai, hai! , că ne ajunge timpul din urmă. Nu recunoşteam nimic din ce văzuserăm cu 45 de ani în urmă. Frumuseţile care ne înconjurau nu se puteau uita, măcar ca impresie trebuiau să rămână. Oare ce s-a întâmplat? Abia când am ajuns la Obârşia Lotrului mi-am dat seama că pe vremuri fusesem de la Sebeş la Obârşie, nu la Novaci aşa cum am crezut atâţi ani. Atunci în 1970, după ce ne-am cazat într-o cabană rudimentară din Obârşie am avut de ales dacă s-o luăm spre Petroşani sau spre Valea Oltului. Am traversat şantierul noroios cu apă care ajungea până la portiera Ladei şi ne-a înfundat claxonul. Se construia barajul Vidra de pe râul Lotru. Am ajuns la Voineasa, apoi la Brezoi şi în curând în lumea civilizată aproape de Cozia. Acum, este alt peisaj, chiar altă Marie cu altă pălărie. Am stat să facem poze cu lacul Vidra, poze cu lacul şi cu barajul Oaşa străjuit de vârful Şureanu de 2050 m. Vidra şi Oaşa sunt cele mai adânci lacuri de acumulare din ţară cu 110 m, respectiv 90 m adâncime. Atât la barajul Vidra cât şi la Oaşa erau improvizate mici pieţe în care se vindea burduf în coajă, dulceaţă de afine şi smeură, telemea de Sibiu, chiar şi mici ţinuţi în soare plus multe suveniruri adică turcisme. Coboram, de data asta cu frâna de motor, pierdeam şi pierdeam din înălţime şi urechile începuseră să se desfunde. Am trecut de Popasul Regelui unde s-ar fi putut mânca dar nu mai ne era foame, am ratat Masa Jidovului- o lespede enormă cocoţată pe un vârf de stâncă-, căci atenţia ne era îndreptată spre derivaţia spre Jina pe Drumul Regelui. Se face o confuzie între transalpina si Drumul Regelui. Cele două drumuri au cea mai mare parte din traseu în comun, adică porţiunea dintre Novaci-Sugag de 108 km. De la Şugag până la Sebes continuă transalpina pe o porţiune de 27 km drum cam prost iar spre est de la Sugag până la Sălişte 35 km este Drumul Regelui. Acesta din urmă, cu întregul traseu de cca. 150 km (Sălişte - Novaci) a fost inaugurat si străbătut de regele Carol al II lea împreună cu Marele Voivod Mihai şi primul ministru Tatarescu în 1939 într-o maşină de teren. O relatare precisă a istoriei acestui drum încă din timpul romanilor, apoi transhumanţa oierilor şi nu în ultimul rând necesităţile strategice ale unei Românii în prag de război sunt prezentate în rancaonline.ro/istoric_transalpina.php

Hai, hai! Am coborât de la Jina situată la 1060 m până la Marginimea Sibiului la 540 m pe pantele largi ale unor coame înverzite. Dacă drumul de la Baia de Fier la Jina a fost perfect asfaltat, fără nicio groapă sau denivelare, pe acest tronson în partea de sus de unde se scurg apele de pe versanţi, asfaltul era întrerupt de câte un strat de pământ cu pietris nu mai lat de 50-60 cm. Acesta acoperea canalele de scurgere şi nu se turnase încă asfaltul. Pe o porţiune de 5 poate 7-8 km, mergeai o sută-doua de metri cu viteză, apoi trebuia să frânezi pe pietriş ş. a. m. d. Enervant. Şi aşa, hai, hai! Satele de pe acolo cuprind atât locuinţe şi stâne izolate cocoţate în vârf de munte cât şi o înşiruire de case dealungul şoselei pe kilometri întregi. Aşa Jina, o localitate aşezată pe sapte coline deşi are numai 1300 de gospodării se întinde cât să acopere o diferenţă de nivel de la 1100 m la 800 m altitudine. În centru este un monument foarte frumos dedicat celor 80 de tineri ostaşi din Jina, eroi ai primului război mondial. Tot în Jina cu o săptămână în urmă avusese loc sărbătoarea oierilor, prilej cu care s-au adunat din împrejurimi 15000 de oameni. Hai, hai! Am trecut prin Poiana Sibiului, Rod, Sălişte, coborând pe Drumul Regelui până la altitudinea de 500 m în Mărginime. Semn că se apropie toamna era camionul cu lemne de foc pentru iarnă răsturnat în faţa caselor sau, tot camionul cu lemne de foc care ţinea la coadă un cârd întreg de maşini. Nici n-am observat când şi cum munţii s-au îndepărtat unii de alţii lăsând loc coamelor domoale ale dealurilor. Şi aşa doi octogenari (mai precis 77 şi 79 dar tot pe-acolo e) cu hai şi hai! au parcurs cca 140 km şi o diferenţă de nivel de aproape 2000 m în câteva ore. Gata, hai, hai! Trebuia să ajungem să innoptăm la Păltiniş unde reţinusem o cameră. Am parcurs frumuseţile altui drum de munte până la Păltiniş trecând prin sate săseşti în care vechii proprietari au investit euro în refacerea locuinţelor retrocedate şi prin alte sate româneşti în care, fără bani, îţi zâmbesc muşcatele din glastre. Am ajuns la Vila dintre Brazi de la kilometrul 5, unde ne aşteptau prietenii noştri, cei cu câinii de concurs, veniţi pe un drum mai puţin alpin.

Doamne, vă daţi seama ce frumoasă ţară avem? .

---

VIZUALIZĂRI: 4121 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI