O “studenţească” cu... peripeţii în patru la hostelul Sleepzone!

TIPĂREȘTE

Cuvântare absolut necesară în avans, dar peste care puteţi sări dacă doriţi strict detaliile tehnice şi de nuanţă

Onoraţi telespectatori, dragi pretini, stimaţi oaspeţi, amabili lectori... iacătă cum survine un nou rew de cazare - ştiu că anul acesta am depăşit norma pe acest segment - proaspăt scos de sub tiparniţă în urma vizitei stil Speedy întreprinsă de curând pe plaiurile vorbitorilor de irish gaelică, adică pe pământurile vest-irlandeze de pe malul Atlanticului.

De remarcat este un aspect pe care vreau să-l lămuresc tihnit în debutul impresiilor, deoarece mai târziu risc să o iau pe cărări elucubrante, scăpând poate din vedere unele chestiuni sensibile. Acesta se manifestă în felul următor: din cele patru personaje de poveste prezente în acest flash-super-forward visit trei se manifestau ca şi membri AFA, adicătelea @ariciu, @MCM-a şi, cu voia stimatei audienţe, al Dvs scrib aici de faţă. Dintre toţi, s-a nimerit tot ca subsemnatul să relateze micile năzdrăvănii petrecute prin locaţia de cazare, deşi nu am pierdut niciun pariu, n-am greşit cu nimic şi poate nu-s aşa de funny precum stimabilele Doamne menţionate mai sus, cărora li s-a dus buhul pe sait gen Comedy Central. Cum se spune prin popor “au cam dat-o ocolită şi a picat pe mine gheonoaia” consemnărilor, deşi nu prea mă trăgea aţa, mai ales că nu a fost una dintre cele mai reuşite experienţe de nani/cazare la care am participat.

Urmând să efectuăm o excursie de două zile şi jumătate în vestul Republicii Irlanda, ne-am hotărât să stabilim cartierul general în oraşul Galway, o localitate numai bună pentru scurte incursiuni în ţinuturile Burren şi Connemara, ţintele de atins în cadrul expediţiei.

Stabilind împreună cu cele două participante iniţiale detaliile asupra avioanelor şi transportului terestru şi antamându-le fără a sta pe gânduri (ăsta-i farmecul scurtelor noastre vizite), mai rămăsese problema cazării. M-am oferit, ca un băiat bun ce mi-s, să caut mintenaş cazare corespunzătoare dorinţelor Doamnelor dar şi ale subsemnatului, după principiul emanat la un nivel înalt filosofic “să fie bine ca să nu fie rău”. În doi timpi şi o mişcare s-a ivit Grange House B&B, amplasat într-o zonă liniştită şi plină de verdeaţă din apropierea parcului Merlin, dar în afara oraşului, 8.3 notă pe sait, ceea ce era foarte bine. Totuşi, la acesta se putea ajunge facil cu un bus, nr 4, din centrul Galway-ului, aşa că nu ar fi fost mare deranjul. Aici am găsit o cameră triplă pe la 158 de euro total pe două nopţi, cu mic dejun inclus şi anulare gratuită. Da, mare inginerie treaba asta cu anularea gratuită, eu mi-s fanul acesteia pentru că… veţi vedea mai departe scenariul, să nu stric surpriza.

Marşând pe rezervare, ne-am văzut cu sacii în căruţă, am răsuflat uşuraţi şi, după cum poate unii ştiu deja cum procedăm, am început să ne gândim la următoarele incursiuni pe care le-am putea face anul acesta, cea de faţă fiind deja trecută în folderul “rezolvate”. Funny, nu-i aşa?

Întâmplător au ba, ulterior a mai apărut şi o a patra persoană în schemă, adicătelea trebuia să modificăm rezervarea. Bineînţeles că am intrat cu drag pentru a schimba din triplă în cvadruplă sau să solicităm un pat suplimentar în cameră. Ooopss! Ete că nu era chiar aşa. B&B-ul cu pricina nu avea decât 5 camere, asta era ultima scoasă la mezat şi nu se putea amplasa un alt pat şi nici să stea mai mult de trei personae. Oh, my Goodness! Pentru că aveam o problemă deja şi eram şi în scurt, având doar vreo 3 săptămâni până la plecare, am căutat în altă parte fără a o anula pe cea deja antamată, just in case. Când încerci mai ales din scurt o rezervare pentru două persoane e posibil să te loveşti de o disponibilitate inexistentă, darămite când cauţi două camere... Ce am mai găsit liber era: ba o cameră de două persoane într-o singură locaţie, ba două camere la mama lui Aghiuţă de oraş, ba două camere mai central dar pentru o putere financiară de magnat al petrolului… era clar că situaţia prezenta o “graviditate” manifestată spre travaliu.

Până la urmă, neobosita Emsiemă a găsit un hostel chiar în buricul Galway-ului, Sleepzone Galway City, unde oamenii ne ofereau o cameră cu patru bunk-bed-uri, adică suprapuse, cu mic dejun, anulare gratuită, toaletă privată, la 204 oiro preţ total pentru două nopţi. Împărţit la doi suna mai uman, parol! După o conferinţă telefonică în trei, precum marii afacerişti care tratează şi cu Bechtel şi cu alte firme de aşternut covoare asfaltice în acelaşi timp, am ajuns la concluzia că vom face o “studenţească” şi că trebuie să încercăm şi această variantă pentru a ne aminti de tabere, de cămine şi de altele din timpuri imemoriale ale tinereţii, adică de pe vremea mea (adică paleozoic). Despre doamne nu mă pronunţ deoarece dânsele sunt tinere şi neliniştite. Deşi niciunul dintre noi nu testase până acum această variantă în preumblările straniere... am zis că n-o fi focul foc şi diavolul turbat. Ei, da!

Detalii tehnice despre aşezământul tras la sorţi pentru odihnă, prima impresie şi ce-i prin zonă

Cum stăteau lucrurile: am anulat la Grange House şi am rezervat la Sleepzone. Dacă n-aveam anularea gratuită îmi păpau banii irlandezii pentru o noapte de pe cardul cu care garantasem şi nu ar fi fost very entertaining. De reţinut că, înainte să facem rezervarea, am studiat extrem de atenţi caracteristicile locaşului de sleep, foto prezente pe booking.com/, comentariile multor clienţi (hostelul are nota 8.4 din peste 270 de review-uri) şi abia apoi am purces la treabă. Eu, cârcotaş din fire ca o babă-soacră prezentă în târg pentru a cumpăra chestii pe mai nimic, am observat din foto prezenţa multor tineri în locaţiile comune ale hostelului: spaţii de relaxare, loc de luat masa... foarte aglomerat, unii cu picioarele pe canapele, alţii claie peste grămadă pe lângă mese, alţii pe lângă un blat ce pare-se că beneficia de de toastere sau cafea, cu căni în mână, etc. Toţi păreau happy, că doar erau traşi în poză, dar erau muuulţi! Apropos... hostelul are 200 de camere, ia gândiţi-vă! Le-am zis mademoazelelor că o să fie bahaos, dar ele au ţinut-o pe-a lor: lasă măiestrică că o să fie tare! Biinee...

Hostelul Sleepzone se află pe strada Bothar na mBan, în imediata apropiere a pieţei centrale din Galway – Eyre Square – şi la câteva minute de mers pe jos de staţia centrală de bus-uri, unde ne-a lăsat bus-ul cu care venisem din Dublin, adică cel aparţinând companiei Bus Eireann. Foarte simplu de ajuns, acesta-i unul dintre punctele forte, puţine de altfel.

Sait-ul oficial al hostelului este sleepzone.ie , aici veţi vedea că de fapt este o reţea de hosteluri aparţinând zonei, alte asemenea locaţii fiind prezente şi în ţinutul Burren ca şi în ţinutul Connemara, vecine cu acest oraş. Coordonatele GPS sunt: 53.276778,-9.050331.

In imediata apropiere se află un Lidl, un supermarket Tesco şi un fel de Doner Kebap, să le dea Bunuţul sănătate că s-au gândit să furnizeze călătorilor obosiţi şi pe post de backpackeri asemenea delicatese. Lidl-ul este mai neamţ, închide pe la orele 21:00, însă Tesco-ul se închidea pe la 11 noaptea şi puteam lua de toate pentru toţi la preţuri extrem de rezonabile... mai puţin un Guinness. De ce zic asta: când am ajuns prin acest lăcaş de cult alimentar, raionul de băuturi alcoolice era închis... având o pancartă pe care scria clar că “in good Friday” după orele 22:00 nu se vinde alcool. Ne uităm la ceas... 22:15, vineri 16 mai. Ne uităm unii la alţii: băi, ăştia-s deranjaţi la scufiţă de nu vând beuturi la ora asta, păi tocmai ei, irlandezii, care beau de rup?? Asta e, în prima seară “no Guinness for us”. Şi ca să concluzionez cu mâncarea şi beutura ne-alcoolică, la Doner Kebap-ul turcalețului am servit cheesburgers and chips and wings ... de am zis la loc comanda, cheap&good!

Revenind la cazare, mai trăgeţi-mă de mâneci dacă vedeţi că o iau pe căi greşite, ne-am prezentat seara târziu şi ne-am înfiinţat cuminţi în zona recepţiei unde era un du-te – vino de mare angajament. Cine? Subsemnatul cu trei demoazele după dânsul, de jurai că-i haremul lui Suleyman, că tot este acum la modă şi până la apariţia acelui serial nu cred că auziseră mulţi dintre telespectatorii săi fideli de dânsul – personajul istoric.

Aşadar, “Suleyman” scoase cartea de identitate şi rezervarea printată pentru conformitate şi aşteptă cuminte să-i vină rândul la check-in, deoarece mai erau alţi muşterii în zonă care se “cecuiau”. Când ne sosi sorocul, recepţionera al cărei nume îmi scapă, simpatică şi cu zâmbetul de buze de jurai că-i abonată la Guinness Extra Stout, ne ură, după ce-i spuserăm că de-abia am ajuns, cam aşa : “Fáilte Ireland” (adică bine aţi venit în Irlanda, cuvântul prim pronunţându-se ceva gen “felcea”, conform studiilor mele lingvistice premergătoare expediţiei). Îi mulţumirăm cu drag şi ne apucarăm de proceduri. Am plătit suma de rigoare, ne-a dat patru cartele aferente camerei, o grămadă de explicaţii, harta oraşului, etc, totul foarte rapid şi la un mod extrem de binevoitor. Bre, ne ziserăm noi şoptit, să vezi că nu-i chiar atât de „horrible” cum credeam. Tot în acelaşi stil ne-a explicat că breakfast-ul se serveşte între 7-10 şi ne-a mai trântit în braţe şi patru prosoape, că doar nu era să ne aştepte în cameră, puse fremos în baie.

Tot vorovind pe diverse teme, pentru a ne familiariza cu sistemul, ea ne-a precizat că au şi un român în staff care intra în seara respectivă de serviciu, conaţional care avea să-mi confirme ulterior că nu prea sunt turişti români prin zonă, dragii noştri românaşi fiind prezenţi – în număr redus totuşi – în vestul Irlandei mai mult pentru “trabajar”. Recunosc că dacă nu aud româneşte atunci când mergem în terenuri straniere... nu strănut şi nici nu am bufeuri. Ba chiar e foarte tare, având ocazia să le spun celor care ne întreabă că suntem din “Transylvania, baby” : )

Terminând cu discuţiile de principiu, i-am spus că aveam o rezervare pentru a doua zi în vederea unui tur cu firma “Healy Tours”, aranjat pentru pick-up la 09:30, ea confirmând că îl va suna pe şofer pentru a-i transmite din nou, aceasta fiind o activitate curentă pentru majoritatea locaţiilor de nani din oraş: ridicarea clienţilor cu telefon prealabil pentru oraganizarea tururilor zonale. Foarte tare, am aranjat şi asta, hai să mergem spre culcare deoarece eram pe drum de peste 7 ore... trei şi jumătate cu avionul şi alte trei şi jumătate cu bus-ul din Dublin spre Galway.

Odaia backpackerului şi considerente stilistico-educaţionale de cămin

După cum discutam anterior într-un mod relaxat şi amuzant prin ecouri cu dragii mei colegi de sait @makuy şi @Dabator, străinii ăştia fac haz de noi: şi aici am avut camera la ultimul etaj, menţionând totuşi că beneficiam de ascensor şi acesta chiar funcţiona. La coborâre am folosit de cele mai multe ori scările, deoarece am auzit că aşa se fac gambele elegante, voila!

Ajungând pe holul etajului III, adică ultimul după cum m-am smiorcăit adineauri, am observat prezenţa mai multor camere video amplasate discret în colţurile tavanelor, semn că oamenii sunt serioşi şi nu-şi doresc incidente. Tot acolo, persoanele care se aflau pe hol sau intrau prin camere (foială mare cu backpackerii ăştia), majoritatea tineri rău, s-au uitat cam ciudat la noi cum bombăneam pe limba neaoşă că nu găseam camera – semn că nu prea auziseră limbajul de cartier danubiano-pontico-pantelimonez. Zic că nu găseam camera pentru că acolo era un fel de labirint, deloc cretan, dar aranjamentul camerelor după numere ne dădea la socoteală cum că odaia noastră era pe alt hol sau etaj.

Până la urmă am nimerit-o, tot eu sireacul, deoarece instinctul de vânător-căutător-culegător ancestral al bărbatului a fost mai presus de cele materne ale haremului ce mă urma proliferând injurii la adresa celui care a construit stabilimentul.

Camera… știam că este mică din fotografiile studiate cu lupa ante-rezervare, unde calculasem distanţele paturi-perete, plecând de la principiul matematic cum că un pat are atâta lungime ori lăţime aproximative, deci camera era minusculă. Primele două paturi de lângă uşă erau de câte o persoană şi, surpriza serii sau ceva de genul “eu nu dorm fără @arici ca să nu fac plici” a fost că celălalt set de paturi se prezenta dublu la parter şi singular la etaj deeeci... aveam ocazia să dorm tot cu Milady, care zâmbea satisfăcută în colţul gurii. Nu de alta, dar cine mi-ar mai fi dat ghionturi dacă se punea în mişcare uzina de sforăit de la Faur SA, e?

N-am mare lucru de prezentat în cameră pentru că se manifesta într-un mod simplist, extrem de “backpackeristic”: paturile – fiecare având aplice personale pentru iluminat local, un dulap tip soldat semi-încastrat în perete suficient de încăpător pentru lucrurile a doar două persoane, pe jos o mochetă, un număr total de trei prize cu câte trei picioare, british-style (insuficiente pentru numărul locurilor din cameră în condiţiile în care fiecare aveam 1-2 telefoane, 2 camere foto de căciulă, ţigări electronice, etc); un geam termopan care izola de jurai că-i tocărie din lemn de pe vremea dacilor şi... lipsă sistem de încălzire.

De ce spun asta: pentru că pe hol era cald şi bine dar atunci când am intrat în cameră am resimţit o diferenţă de temperatură semnificativă. Ooops, they did it again! O fi caloriferul ascuns pe undeva? Neah! Mă uit eu pe toţi pereţii, ştiind din experienţă că poate exista un sistem de reglare a temperaturii cu termostat şi văz un dialer cu temperaturi. Ahaaa... ia să-l reglez la maxim! Da, dar ce D-zeu regla, că nu era nici picior de ţeavă sau de material radiant? Frig nene, ca-n filmele cu deportaţi în Siberia. Am îndrăznit timid să zic cum că, fiind mulţi în cameră şi spaţiul restrâns, ne vom încălzi prin simplul fapt că respirăm. Pfffoooaai! Atât mi-a trebuit: haremul a decretat în cor că debitez lucruri infantile şi că trebuie să mă duc la recepţie pentru a rezolva neajunsurile. Eu tot căutam ajutor cu ochi umezi, prin toate colţurile, poate era vreun telefon cu apelare directă la recepţie. Jesus, dar unde te credeai domne’, uitaşi că acolo era hostel?

Bineînţeles că, finalmente, “sultanul” a coborât în şlapi, bermude şi tricou (ce să fac, mă schimbasem de schlafen) şi a tăbărât pe recepţioneri, care m-au întâmpinat tot veseli, nu ştiau ce-i aşteaptă. Le-am expus buba cu pricina şi mi-au zis de sistemul de reglaj de pe perete. “Nope, checked already”, zisei eu tare-n vorbe. “Păi, atunci, nu ştim, să vedem cu sistemul central... e aici în oficiul nostru, dar e programat pe ore”, mi-au răspuns ei. La un moment dat, unul dintre ei mă întreabă de unde sunt, pe nepusă masă. “Romania”, răspund tăios, că n-aveam chef de bancuri cu Transylvania şi oricum îmi aveau datele în PC. “Aaaa... foarte tare”, răspunse recepţionerul, care era românul nostru de vă povestisem mai devreme. După ce mă descusu 2 minute că dacă stau în Irlanda şi altele... plus după ce îl lămurii că suntem turişti from Bucharest veniţi două zile în uichend şi se cruci omul... atunci îmi spuse că irlandezii sunt extrem de chitroşi, au un sistem de încălzire prin pardoseală dar care nu prea funcţionează în camere şi că sunt şanse mari să nu ne crească temperatura, poate dacă răcim doar. Daaar, ne putea da mai multe pături, ca să ne fie bine şi să nu fie rău. Great!

Pentru că era de-al nostru şi a vorbit extrem de frumos (ulterior povestind câte-n lună şi-n stele) am înţeles situaţia, m-am resemnat, n-am luat plăpumi că erau destul de groase şi m-am retras în cameră mormăind cu glas semi-încet cuvinte pe care nu le pot expune aici dar vă pot dezvălui că se refereau la: produse din carne neambalate şi cu termenul de valabilitate depăşit, amplasate în refrigeratorul managerului Sleepzone; rude apropiate ale irlandezului; capul subsemnatului care a dat dovadă de netezime a scoarţei cerebrale când a acceptat “studenţeasca” şi alte lucruri din aceeaşi gamă.

Scăpând de bătaie din partea demoazelelor m-am întins ostenit în pat, care s-a dovedit a fi extrem de comod, adormind buştean şi visând la calorifere, radiatoare electrice şi alte aparaturi specifice, varianta personală a număratului oiţelor… oricum nu cred că am ajuns să număr 2 elemenţi ai unui calorifer că Morfeu mă și luase în braţele sale, sau o fi fost Milady?

Baia sau “cum e una aşa or fi toate la irlandezi”

Aşa cum vă relatam în rew-ul de la Dublin (vezi impresii) în ultima vreme trebuie să păţim noi câte ceva trăznit când este vorba de baie, apă caldă şi altele necesare unui trai curat. Nici aici nu pot spune că am scăpat faţă curată din cauza unor similarităţi cu cele identificate în baia de la ABC House B&B din Dublin.

Astfel: chiuveta, minusculă ca să mă exprim elegant, avea şi dânsa precum cea de la ABC două bucăţi robinete, separate unul de celălalt. Pe unul curgea caldă, bine că nu fierbinte, pe celălalt recişoară. Nu aveai cum să le combini decât dacă aplaudai sub ele, pentru că erau distanţate unul de celălalt. Vă spun, băieţilor ăstora de la atâta Guinness, li s-au băut neuronii. Şi nu-s bancuri cu blonde, serios. Acum, trebuie specificat că distanţa dintre cele două robinete nu era mare, dar asta din cauza faptului că era chiuveta mică, nu că s-ar fi gândit ei să le pună mai aproape sau să folosească o monocomandă. Haos cosmic!

Cabina de duş era ok, se închideau uşiţele corespunzător pentru a nu face lac de apă pe pardoseală daaaar... normal că aveam şi aici ceva comentarii. Sistemul duşului era identic cu cel dublinez, în sensul că era format dintr-un cap mic, fixat în perete. Hai frate! Păi dacă îi dădeam drumul mai mult mă ploua în cap! Bine, staţi aproape că nu am terminat.

Acţionarea apei la duş se făcea aşa: era un sistem tip disc care se rotea în stânga apoi se apăsa pe un buton micuţ poziţionat în faianţă şi curgea sfânta apă, pe care o dădeau la mililitru de parcă era aghiazmă. Zic asta pentru că, după vreo 10 de secunde se oprea şi trebuia din nou acţionat butonul ca să o iei de la capăt cu spălatul, timp în care poate aveai Doamne iartă-mă şamponul în ochi şi nu nimereai butonul. Şi tot aşa până renunţai să mai apeşi, irlandezu’ făcea economie de apă caldă, apometrele stăteau liniştite şi tu îţi luai pastila de Xanax aferentă zilei în curs, conform prescripției doctorului de familie.

De curat era curat peste tot, să nu zic cu păcat, daaar nervişorii noştri au fost puşi la grea încercare. Şi mai am poveşti în tolbă...

Mirobolantul breakfast pentru care doar ghilimelele nu sunt convingătoare

Pe cuvântul meu de fost pionier şi fost şef de grupă (n-am avut pile să ajung şef de detaşament, darămite de unitate) dacă nu m-am uitat prin comentariile referitoare la micul dejun cu mult timp înainte să ajungem acolo. Clienţii cu rucsacul în spate tot scriau de zor că micul dejun a fost fabulos, cel mai bun, excelent şi alte epitete şi personificări care ne-au făcut măcar să ne aşteptăm la două ciozvărte de şuncă, un sălămior ceva, cu un cafecito bun, poate şi o pâinică prăjită la botul calului. Pentru a evita riscul blamării, repet că ştiam dinainte că-i un hostel şi nu hotel, cunosc bine diferenţa dintre cele două tipologii de cazare, a fost o soluţie de avarie însă ne-am făcut temele înainte citind cam tot ce se putea despre dânsul. Normal, la o notă de 8.4, nu cred că ar fi mulţi dezamăgiţi din 278 de comentarii câte avea când am plecat noi spre Irlanda. De asemenea, specific şi faptul că înţeleg genul de oameni care frecventează acest tip de aşezământ, sunt indivizi tineri, fără mari pretenţii şi flatulenţe, sunt grupuri care se distrează de minune în orice condiţii. Voi reveni mai târziu asupra acestui aspect. Nici noi nu putem spune că ne-am născut cu breakfastul în pat, cu valeţi, şofer şi bucătar personal, sau suntem genul de all-inclusivişti ... dacă sunt condiţii decente de trai este minunat, dar nu afirm că-i fabulos.

Aşaa... ne scoborâm precum Luceafărul eminescian cu liftul a doua zi pentru a servi ceva care să ne întreţină organismele pe durata măcar a dimineţii, o condiţie sine-qua-non fiind o cafeluţă matinală. La parter, pe lângă recepţie, se intră în zona de servit masa, flancată de o serie de mini-lounge-uri (puţin cam pretenţioasă exprimarea). Auzim gălăgie şi simţim agitaţie încă de la buza recepţiei. Mamă, ăştia sunt mulţi! Ne strecurăm cu dificultate spre locul în care îs mesele şi... căutăm din ochi cafeaua şi papa. Aiurea, nu le vedeam deloc. Pe un spaţiu de vreo 35 de metri pătraţi se găseau vreo 40 de oameni. Pe mijloc era un blat, în dreapta un fel de bucătărie utilată cu de toate, în stânga mai multe mese iar pe blatul cu pricina vedem nişte casolete pline cu gem de jurai că-i vrac, apoi alte 2 casolete pline cu un fel de margarină. Cafea ioc! Mai încolo, tot pe blat, se afla o tavă mare cu multă pâine albă şi neagră feliate. Cafea ioc! Un pic mai încolo, vreo 2 bidoane cu lapte. Tot ioc cafeaua! Un borcan cu zahăr, unul cu un fel de cafea solubilă, totul la comun, dar absolut totul. Pe blatul celălalt, aferent bucătăriei, vedem nişte bidoane cu cereale, pentru laptele din bidoanele celelalte, ca să nu le zic canistre, apoi un samovar pe care scria apă fierbinte. În noianul de oameni căutăm cu privirea căni, pahare, farfurii, tacâmuri. Toţi agitaţi, ba îşi introduceau cuţitul în margarină, ba în gem amestecându-l cu pseudo-untul şi lăsându-l în gem, ba spălând vase.

După ce ne dezmeticim un pic din “studenţească”, le găsim pe toate cele necesare în dulapuri. Tot pe dulapuri apar nişte reguli de utilizare ale bucătăriei în care sunt specificate: trebuie să speli tacâmurile şi vasele după utilizare. Aoleo! Păi nu spăl destul acasă? Să iau şi mopul?

Pe blatul bucătăriei zărim două toastere cu câte patru fante pentru feliile de pâine. Din acestea, în cazul fiecăruia, funcţionau doar două fante. Închipuiţi-vă coadă să-ţi faci pâine prăjită! Mai erau cozi şi la spălat vase, fiind doar două chiuvete. Ne-am luat căni, apă fierbinte, ness din acela, am turnat lapte şi am stat la “cafea” să ne liniştim un pic, uitându-ne unii la alţii ca în filmele mute, sau cum vedeţi peştii în acvariu când deschid gura dar degeaba – no sound. Bonus, ne-am prăjit şi două felii de pâine de căciulă, după o coadă precum cea de la benzinării pe vremea lui... ehem... ştiţi voi cine. Am trântit cu fleoşc nişte jeleu din ăla de strawberry şi am molfăit cu ciudă breakfastul de vis, aşa cum ni se arătase “fabulos” în comentariile celorlalţi clienţi care, bag seamă, sunt extrem de pauperi în ţara lor dacă au considerat această variantă de mic dejun ca fiind “amazing”. Mă mir că au avut conexiune la net pe telefoane şi finanţe să poată împărţi cu noi aceste informaţii preţioase.

Cu cea mai mare plăcere am spălat vasele, ba chiar ne puteam oferi să le spălăm şi pe ale altora, pentru că ne simţeam ca acasă: pune-te masă, ridică-te masă, lipseau doar kinderii să chiţăie pe lângă noi.

Necesitatea unei încheieri sau… concluziile “studențești”

Aceste considerații vin din partea unui cuplu care nu a mai stat până acum într-o astfel de locație în străinătățuri, care a avut un mic șoc sau scuturături electrice post-factum și poate fi subiectiv. Rog, fiți îngăduitori, aștept provincia.

Argumente pro-cazare hostel împricinat:

-Amplasare în centrul orașului, aproape de stația centrală de bus-uri, de stația destinată autocarelor ce efectuează tururi în regiune, de supermarket-uri cu prețuri umane;

-Util în condițiile în care se merge de capul tău, într-un grup pentru distracție, prețul fiind 51 de euro/2 nopți/persoană, un preț bun per pat/loc în odaie;

-Personal foarte amabil, mereu surâzător, gata să-ți furnizeze toate detaliile sau să te ajute cu răspunsuri la posibilele întrebări;

-Lift funcțional, facilități comune și private curate;

-Există norme de ordine interioară care interzic scandalul sau un potențial party dezvoltat de către locatarii temporari ai stabilimentului, este chiar liniște în hostel noaptea.

Argumente contra:

-Lipsă calorifer în cameră sau orice alt obiect ce poate furniza căldură, sistem de încălzire central ce livrează căldurică cu țărâita, mai mult pentru holuri;

-Preț deloc mic pentru un cuplu, având în vedere că am plătit (eu și @ariciu) 102 euro în total pe 2 nopți, în condițiile în care a fost necesar să împărțim camera (noroc că am avut cu cine și prezența colocatarelor noastre a fost una de excepție). Dacă nu e musai și urgent, respectiv se caută din timp, se poate găsi cazare un pic mai scumpă dar privată, fără balamucul din sala de mese;

-Breakfast de puștani sau de persoane total dezinteresate de ideea unui nutriment matinal, de preferat o vizită la marketurile din colț sau la turcul cu kebap-ul din vecinătate. A, pregătiți-vă și de spălat blide, au ei detergenți, bureței, nu-i bai.

-Problemă cu dușul și cu robinetele. Încă nu pot spune dacă-i generală la irlandezi, mai lăsați-mă să merg de câteva ori și vedem apoi. Capul de duș fixat în perete, sistemul anti-curgere inutilă a apei montat pentru acesta și robinetele depărtate ale chiuvetei nu contribuie la o utilizare confortabilă a spațiului destinat curățeniei trupești.

În fine, vă pot mărturisi cât se poate de clar că am terminat-o cu hostelurile pe viitor, chit că sparg pușculița piticilor pentru a sta mai comod, privat și fără mare foială într-o locație destinată oamenilor care deja au terminat studiile :)

---

VIZUALIZĂRI: 4824 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI