Sahara și alte surprize în sud

TIPĂREȘTE

Pentru noi, ziua de 28 mai 2019 a început devreme. Era ora 2.50 când telefonul din camera hotelului a zbârnâit strident. Eram cazați la Hotel El Mouradi din Douz și conform înțelegerii, recepția ne-a dat deșteptarea în toiul nopții pentru a prinde un miraculos răsărit de soare undeva, în deșert. Restaurantul LE PACHA, restaurantul hotelului, deși avea program de servire a micului dejun (oficial, afișat) în intervalul orar 5.00-09.00, ne aștepta pregătit. La ora 3.30 când am sosit, unii dintre camarazii noștri de grup deja se ospătau. Cum puteau, oare, să mănânce atât de devreme? Noi ne-am luat câte o cafea și am ieșit în lobby unde se putea și fuma. La ora 4.00 eram deja îmbarcați în autocar și porneam spre locul de formare a convoiului. Da, de la Douz până la Chott el Djérid, vreo 100 km, am mers repede, în convoi de câteva autocare, sub escorta poliției. O măsură în plus de siguranță și protecție.

Chott el Djérid - misterioasele lacuri sărate

Am ajuns la Chott el Djérid la ora 5.00, chiar în momentul în care astrul zilei - mare, rotund și roșu - își făcea apariția la orizont. Aliniați la marginea șoselei, dar și în vale, pe nisip, fascinați, turiștii pozau răsăritul. Nu cred că apariția soarelui m-a fascinat și pe mine în aceeași măsură. Am fost atrasă mai mult de lacurile din deșert, mărginite de cruste groase de sare cărora razele soarelui le dădeau sclipiri de basm.

O vastă întindere de deșert (ghidul ne-a spus că suprafața este de nu mai puțin de 5000 km²) este presărată cu ochiuri de apă acoperite de cristale de sare. În sezonul ploios acestea se transformă în lacuri sărate. Evaporarea lentă a apei conferă lacului fantastice nuanțe în degrade de albastru, roz sau violet. Sunt trei lacuri sărate: Chott el Djérid - cel mai mare, Chott el Fedjaj - la est și Chott el Gharsa - la vest. De câțiva ani, zona lacurilor este traversată de o șosea modernă, supraînălțată, care face imposibilă abaterea în zona periculoasă pentru automobiliști. Se spune că această zonă de un farmec suprarealist a fost cunoscută încă din antichitate și chiar se crede că aici s-ar fi născut Poseidon - zeul mărilor. Revenind mai aproape de realitate, am aflat că în timpul protectoratului francez s-a început construirea unui canal care ar fi trebuit să lege Chott el Djérid de mare. Atunci când s-a constatat că nivelul lacului nu este mai sus decât cel al mării - așa cum s-a crezut inițial - ci mai jos, proiectul a fost abandonat.

Mai trebuie să spun că la punctul de popas sunt expuse pentru vânzare mostre de cristale de sare, dar și de "roses des sables" - trandafirii nisipurilor, niște formațiuni naturale din gips și nisip cristalizate în forme bizare, foarte frumoase. Acestea se găsesc numai afundate în nisip. Se spune că ploaia, chiar și numai câteva picături de apă, le poate distruge. Doar cele care au culoarea nisipului sunt 100% naturale. Dacă în drumurile voastre prin Tunisia veți vedea și roz, bleu sau verzui, trebuie să știți că acolo a intervenit omul, localnicul dornic să-l atragă pe turist.

După ce am admirat răsăritul soarelui, ochiurile de apă parcă mărginite de sloiuri de gheață, cristalele de sare și trandafirii nisipurilor, am urcat în autocar și am pornit spre Tozeur.

Tozeur

În sud-vestul Tunisiei, aproape de granița cu Algeria, în inima zonei lacurilor sărate, am oprit în Tozeur. Tozeur, acest mic orășel situat într-o oază umbrită de 500.000 de palmieri, nu era inclus pe lista noastră de vizite. Aici trebuia să facem transferul din autocar în mașinile 4x4 pentru adevărata aventură în Sahara. Am aflat totuși că și în Tozeur există o medina (partea veche a orașului) care se distinge de altele prin arhitectura specifică. Din mersul autocarului am văzut câteva edificii caracteristice, cu arcade, cu turnuri și cu fațade decorate în motive geometrice, tipic berbere, din cărămidă aparentă.

În Tozeur aveam posibilitatea să optăm - cu o plată suplimentară de 20 euro/persoană - pentru o plimbare mai atipică în Sahara sau să rămânem câteva ore în oraș, pe cont propriu. Evident, toată lumea a optat pentru safari.

Întâlnirea cu șoferii și mașinile lor pregătite să ne ducă în adâncurile deșertului a fost simplă. Mașinile aliniate la punctul de întâlnire, cu șoferii lângă ele, ne așteptau. Totul fusese organizat, pus la punct prin telefon. Eram 47 turiști în autocar, cu ghidul 48. Pentru că fiecare mașină avea 6 locuri, s-au comandat 8 mașini. Îmbarcarea fiind făcută, am pornit spre Chebika, primul obiectiv.

Chebika - frumoasa oază de munte

În teritoriul muntos, arid, care se întinde la nord de Chott el Djérid, dominat de culoarea roșcată a stâncilor despuiate de vegetație, continuând la nord de Tozeur, ajungi dintr-odată într-o zonă umbrită de palmieri, de măslini și de pomi fructiferi. Suntem în Chebika - o frumoasă oază de munte care-și datorează exuberanța apelor care izvorăsc din munte și sunt captate în vale, apoi folosite la irigații.

Un ghid local - un simpatic arab care nu știa românește, dar care (pentru a ține grupul laolată) ne striga mereu, în românește: "Familia mea!" sau "Tinerii!" chiar dacă majoritatea nu mai eram de mult tineri - ne-a condus la cascadă (o cădere mică de apă pe care tunisienii o numesc pompos "cascadă", apoi pe cărări abrupte, de munte, ne-a strecurat pe rând prin canion. De sus, de la înălțime, panorama satului părăsit s-a deschis dintr-odată privirilor noastre.

Aflaserăm povestea tristă a satului Chebika în autocar, de la Abdelaziz - ghidul nostru, dar am mai auzit-o încă o dată, în engleză, de la ghidul local. În anul 1969, în urma unei ploi torențiale, neîntrerupte vreme de trei săptămâni, torentul a provocat mari inundații care au făcut victime și au distrus mai multe sate. Chebika se numără printre acestea. Ruinele caselor sale din piatră și argilă sunt și acum o tristă mărturie. După dezastru satul a fost părăsit, vatra sa fiind mutată ceva mai la vale.

Se spune că cea mai bună perioadă de vizitare a oazei Chebika este primăvara când zilele nu sunt toride și când debitul apei este mai abundent, cascada fiind cu adevărat impresionantă.

Sahara - împărăția nisipurilor

Până a ajunge în adevărata împărăție a nisipurilor, mașina și șoferul ei arab ne-au purtat în mare viteză pe o șosea netedă ca-n palmă, cu trafic aproape inexistent, spre munți. În Tunisia, Munții Atlas sunt de fapt niște înălțimi stâncoase, golite de orice fir de vegetație, dar care desenează în văzduh uluitoare forme sculptate de vânturile uscate, deșertice. Pentru belvedere, s-au făcut mai multe popasuri în locuri destul de simplist amenajate pentru acest scop. Puteai găsi acolo o băutură răcoritoare, o toaletă și nelipsitele tarabe cu suveniruri.

Nici nu mi-am dat seama când am ieșit din munți și de pe șosea. Rulam deja pe nisip. Eram în Sahara, o întindere infinită de dune de nisip joase, întrerupte pe alocuri de câteva stânci și de așezările sărăcăcioase ale unor triburi nomade. Cămile aparținând cine știe cui erau zărite din loc în loc. Călătorii, amatorii de curiozități și de senzații tari sunt sfătuiți să nu pătrundă în acest ținut grandios, dar ostil, decât în mod organizat, conduși de un ghid bun cunoscător al locurilor. Nu era cazul nostru. Șoferul nostru - un experimentat al volanului în condițiile aspre ale deșertului - ne-a condus în siguranță, dar ne-a dat și suficiente spaime și emoții. Off road, prin zona prin care se desfășoară raliul Paris-Dakar, a fost aventura zilei și - poate - pentru mulți aventura vieții. Am trăit momente unice. Coborâre și urcare pe dunele de nisip, prin porțiuni anume căutate de șoferul nostru arab dispus să ne arate nu doar măiestria lui în materie de șofat, ci și ceea ce înseamnă călătoria în deșert. Pusese muzica tare (o muzică tărăgănată, africană) poate pentru a nu fi deranjat de chiotele noastre. Îl observam adesea cu coada ochiului și sunt sigură că era mulțumit de starea pe care ne-o provoca. Din când în când mustăcea un zâmbet larg. Locul din stânga mea era ocupat de o doamnă care a răgușit de atâtea țipete amestecate cu râsete isterice. Aproape că mi-a perforat timpanul.

Zdruncinăturile, urcările și coborârile în viteză pe dune, uneori opririle chiar în mijlocul pantei, cu botul mașinii mușcând din nisip, mersul înclinat mult spre stânga (parcă mergeam pe două roți), viteze de peste 120 km/oră prin nisipul afânat, ne-au dat tuturor emoții și - în plus - vecinei mele, prilej de țipete și alte chirăieli. Fotografii sau filmări în acest timp? Nici pomeneală! Bucuros că ai apucat să-ți pui centura de siguranță, cu mâinile căutai doar să te sprijini de ceea ce găseai în jur.

Două dintre popasurile din deșert au fost binevenite pentru a reintra în parametrii normali. Lângă ochiuri de apă bordate cu cristale de sare, am oprit la muntele asemănător unei spinări de cămilă. Unii dintre noi, mai tineri, au mai găsit puteri să-l escaladeze și să privească întinderea de nisip și sare de la înălțime. Alții s-au refugiat la umbră.

Cel mai lung popas în deșert a fost făcut la marginea platoului pe care s-a filmat Star Wars. Acest loc m-a impresionat mai mult de la distanță. În interior… câteva construcții din gips și din carton - decorurile filmului - se degradează încet, dar sigur. Există acolo și un mic muzeu dedicat filmului și perioadei în care acesta a fost realizat - de fapt un șopron pe pereții căruia vezi câteva fotografii.

Nu lipseau însă cămilele puse la dispoziția celor care voiau să facă un tur sau să se fotografieze călare pe ele. Nu lipseau nici tarabele cu o abundență de suveniruri specifice berberilor și vieții în deșert. Între toate… șerpi și scorpioni vii în peturi de plastic, un pui de vulpe a deșertului cu urechile ascuțite și cu ochii mari, bulbucați. Dincolo de zona asaltată de turiști, liniștită, o turmă de cămile cu un pui se deplasa în căutarea unui alt loc de păscut.

După 5 ore de plimbare cu șoferul nostru arab, am revenit la Tozeur unde ne aștepta autocarul.

Masa de prânz la Restaurant du Jardin

Prânzul ne-a fost rezervat la Métlaoui, la Restaurant du Jardin, un local frumos, neașteptat de frumos comparativ cu împrejurimile lui. Multă lumină, aer condiționat, mobilier alb, curățenie și bineînțeles, flori viu colorate în grădină.

Ce ni s-a servit? O salată de legume proaspete, pui cu cușcuș și legume la cuptor, pâine. Ca desert, nectarine. Și aici, ca și la celelalte restaurante la care aveam rezervat prânzul în zilele cu excursii opționale, băuturile nu au fost incluse. Am comandat și am plătit separat bere locală la doză de 330 ml.

Pentru că drumul până la Kairouan - ultimul obiectiv din programul nostru de vizite - era destul de lung (240 km), la Jelma s-a mai făcut un popas pentru o cafea, o băutură răcoritoare sau o toaletă.

Kairouan

Dacă Tunis este capitala administrativă și economică a țării, Kairouan este capitala religioasă. Este considerat al patrulea oraș sfânt al islamului după Mecca, Medina și Ierusalem. La Kairouan se află cea mai mare moschee din Africa.

Orașul a fost fondat de Oqba Ibn Nafi în anul 668. Legendele spun că numit guvernator al regiunii, călătorind cu caravana sa în căutarea unui loc potrivit pentru a-și stabili reședința, a descoperit un izvor lângă care zăcea un potir de aur dispărut de la Mecca în urmă cu câțiva ani. Considerând această descoperire un semn divin, Oqba Ibn Nafi a decis să se stabilească la El-Karawane, loc ce va fi denumit mai târziu Kairouan.

Construit, mărit și fortificat mai apoi, orașul a cunoscut perioade de înflorire, dar și de declin. De-a lungul istoriei, în timpul atacurilor inamice, zidurile sale de apărare au fost distruse de nu mai puțin de șapte ori. Cel mai important monument din Kairouan care a dăinuit până în zilele noastre este Marea Moschee Sidi Aqba înălțată în anul 671 de Oqba Ibn Nafi, fondatorul orașului. 31,5 m înălțime măsoară minaretul ridicat un secol și jumătate mai târziu. Am reușit să fotografiem doar exterior impozantul minaret și câteva dintre zidurile Marii Moschei. Am încercat, dar nu mi s-a permis accesul la moschee, nici măcar în curtea interioară. Mi-am cerut scuze și m-am retras, dar curiozitatea m-a făcut să caut și alte informații despre acest edificiu religios, unul dintre cele mai vechi locuri de rugăciune din lumea islamică. Așa am aflat că moscheea din Kairouan are o mare sală de rugăciune susținută de numeroase coloane și că intrarea este marcată de o înșiruire de arcade. În vecinătatea moscheii se află un vechi cimitir musulman cu mormintele vopsite în alb. Aici accesul nu era interzis.

N-am reușit să vizităm medina despre care se spune că este foarte interesantă, adăpostind vreo 50 de moschei, mausolee și monumente dedicate unor personalități. În puținul timp liber pe care l-am avut, ne-am plimbat pe strada de lângă moschee admirând case vechi și mici prăvălii.

Pentru că orașul Kairouan este în același timp și un centru economic foarte important, excelând în pielărie și covoare, din programul nostru nu putea lipsi o prezentare de covoare. Clădirea care găzduiește centrul de covoare este ea însăși o bijuterie. Cu magazine la parter, cu o scară care duce pe o terasă de unde poți fotografia minaretul dintr-un alt unghi, clădirea are la etaj o sală cu pereții și cupola minuțios decorate. Cred că, mai mult decât covoarele, mi-a plăcut sala de prezentare. Cu un pahar cu ceai oferit de gazde, am urmărit totuși prezentarea și frumoasele covoare etalate.

Popasul la Kairouan a fost ultimul din periplul nostru de două zile în partea de sud a Tunisiei. Am ajuns la Iberostar Kantaoui Bay - Sousse hotelul care ne găzduia, la ora 19, ora ideală pentru masa de seară.

Încheiere

Închei aici relatarea peripețiilor noastre din vacanța în Tunisia, dar nu înainte de a face câteva recomandări celor care intenționează să ne calce pe urme.

În primul rând nu uitați că în Tunisia, după apusul soarelui, temperatura poate scădea considerabil față de cea din timpul zilei. Dacă mergeți în deșert, echipați-vă corespunzător! Unii spun că e bine să încălțați sandale pentru a vă putea descălța ușor și a simți nisipul fin sub tălpi. Eu sunt de părere că mai nimerită este încălțămintea închisă care vă ferește de nisipul fierbinte. Dacă vreți, totuși, să-l "gustați", vă puteți descălța. Trebuie însă să aveți ceva cu care să vă ștergeți bine nisipul de pe picioare înainte de a vă încălța din nou. Apă pentru clătirea picioarelor, așa cum există pe plajele bine amenajate, nu veți găsi în deșert.

Nu trebuie să vă lipsească ochelarii de soare, pălăria, șapca sau - și mai bine - o eșarfă lungă care vă poate feri și de soare, dar și de nisipul spulberat de vânt sau de vreo cămilă mai nărăvașă. De asemenea, nu trebuie să vă lipsească apa de băut. Chiar dacă la punctele de oprire mai găsești câte ceva… suc de curmale (dulceag, fără nici un farmec), ceai de cimbru (destul de dubios), nimic nu se compară cu apa cu care ești obișnuit.

În autocar, în timpul deplasărilor, este bine să aveți la îndemână o jachetă sau ceva care să vă protejeze. Diferența dintre temperatura de afară și cea din autocarul cu aer condiționat poate fi supărătoare la un moment dat.

Dacă faceți excursia de două zile în sud, nu uitați costumul de baie! Hotelurile din Douz au niște piscine excelente.

În deșert, la punctele de oprire, toaletele sunt jalnice - fără apă, fără încuietori la uși și bineînțeles fără hârtie igienică. Cu cineva de strajă în fața ușii pentru ca împricinatul să nu fie deranjat, în final toată lumea mulțumește lui Alah că toaletele - așa cum sunt - sunt. Mai ales că în deșert nu există conceptul de "pană de tufiș".

Și nu uitați că viața în deșert, deși dură, nu este imposibilă. În afară de blândele cămile, în deșert viețuiesc scorpioni, șerpi, vulpi…

Despre recomandările și atenționările MAE nu mai amintesc. Presupun că orice turist conștient le studiază și ține cont de ele atunci când se află în Tunisia.

---

VIZUALIZĂRI: 3533 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI