ACASA!! Romania, La multi ani!!

TIPĂREȘTE

In aproape 11 ani departe de casa, nu am reusit inca sa schimb perceptia acestui cuvant: cand vorbesc cu ai mei la telefon, stabilim ca “maine vorbim la 16h, ora de-acasa”. Banalitatile sunt intodeauna: “Cum e vremea pe-acasa? ”, desi vorbesc cu mama de doua ori pe zi, si desi cand ma uit la meteo pe net, imediat dupa Valladolid, ma uit la Bucuresti, asa, ca o reactie mecanica. Nu e nationalism nici patriotism rau inteles. Este ceea ce simt eu. Este ceea ce simtim multi romani, ramasi in tara sau plecati pe alte meleaguri.

Fiindca multi dintre dvs/voi aduc un mic omagiu tarii noastre acum, cand se apropie ziua ei, sper sa nu va plictisesc nici eu cu aceste randuri. Am ezitat in a le posta, insa pana la urma am indraznit. De fapt, chiar ma bucur enorm pentru ca anul asta, datorita voua, simt si eu mai altfel ziua noastra nationala. Nu degeaba ati devenit una dintre portitele mele cu… ACASA!!

Acum, ca suntem cu totii mai sentimentali si mai buni, ca ne coplesesc aduceri aminte si devenim nostalgici, acum am si eu chef sa va vorbesc despre plimbarile mele prin tarisoara noastra. Spiritul neastamparat si dornic de plecari ne-a stapanit de mici copile, pe mine si pe surioara mea. Prima mea imagine/amintire de “plimbare” prin tara o am de pe la 3-4 ani. Ma vad si acum, in camionul pe care-l conducea tata la vremea aia, si cu care facea sute si sute de km. Mama mai “scapa” cu el din cand in cand, atunci cand serviciul i-o permitea. Si uite asa au hotarat sa ma ia si pe mine intr-o buna zi. Cum spuneam, “fotografia” care mi s-a lipit pe retina ochilor pentru tot restul vietii era o sosea serpuitoare din munti, cu munte pe stanga si un rau jos, in “prapastie”, pe dreapta. Atat imi aduc aminte. Nu stiu zona, nu stiu nimic altceva. Decat peisajul care avea sa se repete de multe ori in posterioarele mele calatorii.

Ceva mai tarziu, intre 7 si 12 ani, ai mei ne luau in toate excursiile organizate de sindicatul CPL-ului unde lucra mama. Paltinis, Valea Prahovei, Calimanesti-Caciulata, si Voineasa, mai ales Voineasa, pe care nu am reusit sa o vad cu ochi de adult inca. Nu voi uita nicicum gustul grefurilor cu care ma indopam acolo (asta imi aduce aminte de minunata descriere facuta de Costi, cred - scuze daca ma insel -, a… portocalei de pe vremuri) si pe care, de altfel, le mancam numai acolo. De atunci grefurile au ramas printre fructele mele preferate. Atunci am vizitat Babele si Sfinxul, atunci am fost la Vidraru, Bran, Peles si Pelisor, atunci am urcat prima data intr-o telecabina si intr-un telescaun… Cand ne intorceam acasa, parintii ne obligau sa cantam la microfonul autocarului fel si fel de cantece, intre care imi amintesc de “Vom pleca, spre casa vom pleca/ Dar ne-om aminti/ De clipele de-aci…”.

A venit Revolutia si ai mei n-au mai avut asa multe posibilitati. Nici inainte nu erau bogati, dar… cunoasteti situatia. Iesirile s-au rarit. La mare am fost cu ei de doua ori in copilarie. Prima data prin clasa a 5-a, cand nu am dormit cu o saptamana inainte de emotii. Mergeam la o verisoara a mamei in Agigea, la ea stateam. Pe plaja ne luam mancare de acasa, apa la fel. Cumparam peste proaspat din piata si mancam cu mamaliguta, seara. Ce buni erau guvizii aia… Cheltuiam minimul necesar. Dar nici nu ceream, noi, copiii. Ne multumeam ca am ajuns acolo. Iar n-am sa uit nicicand drumurile pana la Constanta si inapoi. Skoda veche a lu’ tata mereu se strica si intr-una din dati am venit remorcati de la Mihail Kogalniceanu pana la Pitesti. De vreo 3 camioane, pe bucati de drum. Va dati seama ce-ar insemna asta in ziua de azi? Dar noi, departe de a ne plictisi, ne distram excelent. Tata ne canta la muzicuta, ca de, doar masina era trasa, atentia nu mai era atat de necesara. Si mama ne indemna la adevarate examene de geografie si matematica. Ne punea sa ne uitam dupa numerele de inmatriculare ale masinilor si, daca vedeam TL, de exemplu, trebuia sa zicem judetul si resedinta de judet. Si tot asa… Sau sa zicem numerele pare si impare. Nu ne plictiseam. De atunci n-am confundat niciodata judetele si resedintele lor :) Intre un camion si altul coboram sa culegem maci. Campurile erau pline, si noua ni se ofileau imediat in masina. Insa ne era asa de drag sa-i culegem, rosii si frumosi cum erau…

Am fost in diverse excursii cu scoala (am facut-o pionier pe sor’mea la Mausoleul Marasesti :)) si in trei tabere: Bisoca – Buzau, Amara si Herculane. Una pe ciclu de invatamant. In prima am mers cu sora mea (aveam 9 si 7 ani, cat ne-am mai rugat de-ai nostri sa ne lase…). Imi aduc aminte de plimbarile prin padure, de excursia la Vulcanii Noroiosi (unde una dintre colege a scapat cu piciorul intr-un vulcanas si au certat-o toti profesorii), de bazinele cu apa sarata… Dupa revolutie, solutia a fost sa mergem pe rand. Nu erau bani pentru doua tabere odata. Si nici in fiecare an. La Amara tabara era exact pe malul lacului. Iar in liceu, Baile Herculane (unde am revenit in studentie, cu alta tabara). Cazare la gramada, 20 intr-o camera enorma, stiti cum era…Dar cui ii pasa? Nu uit nici excursia de la Portile de Fier (hidrocentrala inclusiv) si in Drobeta Turnu Severin, nici de la izvoarele cu apa termala…

In studentie am avut noroc cu grupul meu de dansuri. Am umblat cu ei pe la diverse festivaluri de folclor. Asa reuseam sa imbin cele doua mari pasiuni: folclorul si calatoriile. Un autobuz rablagit ne ducea peste tot: la Suceava, la Timisoara, la Herculane, la Costinesti… Ii cantam tot drumul lui nea Costel, soferul nostru, care ni se parea cel mai grozav sofer din lume :)

La Herculane, asa cum povesteam recent intr-un ecou, am stat la unul dintre hotelurile acelea inalte. Nu stiu daca mai sunt. Fara caldura. De Craciun. Unul dintre colegi a furat un resou de prin culise si-l bagam cu randul in camere. Am dormit cu haina groasa pe noi si cu bocancii. Toata saptamana. Ne spalam ca pisicile, ca nici apa calda nu era. La fel si la cabana “Cuibu’ cu dor” (parca asa-i zicea) de pe langa Sinaia. Prin clasa a X-a. Se plangea dna diriginta. Se plangeau profesorii. Noi nu. La varsta aia nu ne plangeam de lucrurile astea…

Dupa care am plecat din tara. Circumstantele plecarii nu isi au locul/rostul aici. Deja dorul meu de duca incepuse, oarecum, sa fie alinat de catre primele calatorii in afara facute tot cu ansamblul folcloric, caruia ii datorez atata, ca altfel n-as fi avut nicio sansa la vremea aia. In toti acesti ani am reusit sa mai plecam pe ici pe colo, prin Romanica noastra, in prea scurtele vacante petrecute acolo. Prea putin, din pacate. Ocupati cu a vedea alte “lumi”, obsesionata in a-i rasplati pe ai mei, pentru greul cu care ne-au crescut, prin excursii prin “noua mea tara” si nu numai… In fine, motivele pe care le invocam cu totii.

De multe ori, merg acasa si nu am chef de plimbare. Vreau sa ma odihnesc acolo, in satul copilariei si vacantelor mele, pe Vlasca. Beau lapte praspat muls, ma-ndop de paine calda, abia scoasa din “test” sau cuptor, cu branza si usturoi; ies seara la poarta, la “chilau”, in asteptarea oilor si vacilor; stau in gradinita plina de flori a mamei, in mirosul imbatator, si… ma uit la stele. Sa stiti ca in nicio alta parte cerul plin de stele este atat de frumos ca acolo!!

Am insistat ca si baietelul meu sa traiasca parte din copilaria mea. Cu diferentele de rigoare, evident. Drept pentru care am hotarat, de comun acord, ca de mic sa-si petreaca vacantele de vara acolo. Sacrificiul meu de a sta departe de el o luna jumate in fiecare an a meritat din plin. De prin aprilie-mai incepe sa zica “ca-i miroase a Romania!! ”. Pleaca imediat ce ia vacanta, spre sfarsitul lui iunie, si mergem sa-l luam noi in august. Ne intoarcem doar cu cateva zile inainte de inceperea anul scolar. Relaxarea mea a variat in ultimii ani: tre’ sa mergem la pescuit, la helesteul “de la deal”, pentru ca, atunci cand va fi mare, printre altele, a descoperit ca vrea sa fie pescar :) Tre’ sa mergem la garla, adica la Teleorman, care trece prin satul vecin, ca sa ne scladam, ca si Nica; vara asta am “impartit” locul de scaldat cu un cal si niste vaci… Tre’ sa-l scoatem pe Scooby, catelul “lui” la plimbare pe ulitele satului, cu lant cu tot, de se uita si curcile la noi. Dar fericirea de pe fata lui? Asta rasplateste totul. Mi-am atins tinta, egoist vorbind: jumatatea mea de romanas (ca, oricat ar fi el de spaniol in acte, e foarte mandru de originea lu’ mami) iubeste la nebunie cea de-a doua cultura a lui. La vara vrea sa mearga in primara lui tabara… in Romania. Nu aici. In Romania. Cu cele doua prietene de joaca de la tara, cu care formeaza “echipa Pasare”!!

Asta este pentru mine Romania. Asta este tot ce mi-a dat ea. Pe langa educatia sanatoasa a bunicilor mei, Dzeu sa-i ierte. Pe langa posibilitatea de a face o facultate gratis, si cu posibilitate de burse. Pe langa comorile cu care ma intampina in fiecare an in coltul acela lume. Care parca nu mai e asa de uitat, ca de cativa ani avem apa curenta :). Acum se vorbeste de asfaltare. Si cel mic nu vrea!! El vrea ulita lui de pamant, unde se balacareste in toate baltile atunci cand ploua. Unde eu imi juleam genunchii si coatele cand eram mica, si mamaie imi punea o frunza de patlagina si ma lega cu un ciorap rupt. Ulita unde plang in fiecare vara, cand gasesc cate un vecin-doi mai putin si ma simt mai schiloada… Pe langa traditiile si obiceiurile care, oricat as vrea eu sa le mentin cat de cat acolo unde sunt, nu au acelasi farmec. Pe langa multe altele…

Noului ani ii cer, pe langa sanatate, posibilitatea de a-i implini tatalui meu (si nu numai) o mare dorinta: un tur al Romaniei. Nu complet. Vrem doar sa ajungem in Maramures si Bucovina. Sa speram ca Mosul va considera ca am fost suficient de cuminte incat sa-mi poata indeplini aceasta dorinta!

Inchei aici. Va multumesc ca sunteti ACOLO!

Webmaster: no points, please. Melodia alegeti-o dvs., sunt sigura c-o sa ma emotioneze din nou!!

---

VIZUALIZĂRI: 3019 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI