Poveşti cu tâlc despre Masivul Făgăraş şi nu numai

TIPĂREȘTE

În studenţie am “făcut” creasta Făgăraşului de la est la vest, de la Curmătura Plaiul Foii (separaţia de Piatra Craiului) la valea Oltului, cu colegul meu de cameră. Traseul a fost atunci unul de anduranţă şi l-am terminat în 6 zile şi jumătate, din care numai o jumătate de zi am proiectat-o pe post de pauză, la Cabana Podragu. A fost una dintre cele mai frumuoase experienţe pe care le-am avut şi a fost tura de la care am avut cel mai mult de învăţat, despre cum poţi să te auto-depăşeşti şi despre ce înseamnă abordare complex a unui masiv montan. Nu în ultimul rând, a fost o ocazie minunată de a învăţa că preţul succesului poate fi, uneori, un eşec ulterior, construit pe prea mare încredere în forţele proprii, augmentată în mod nepotrivit de succesul de dinainte.

Am ales de aceea să nu povestesc cât de frumos a fost, ci să spun prin ce moment dificile am trecut şi cum s-a întămplat asta. Subiectele rw-ului sunt de aceea reprezentate de epuizare, de descurajare, de obligaţia de a-l ajuta şi de a-l înţelege pe cel de lângă tine şi de aceea de-a oferi ajutor celorlalţi, de fenomenele meteorologice și de necesitatea de a alege soluţii dificile unori şi nu în ultimul rând, de măreţia cu care te pune în contact depăşirea tuturor acestora. Iar, la sfârşit de tot, am să povestesc despre cum, încrederea care ţi-o dă depăşirea unor moment dificile te poate face să ignori precauţii necesare şi să eşuezi.

Cum să atingi Nirvana, sau cum să te învingi pe tine însuți:

De Valea Rea mă leagă de atunci o experienţă inedită și în același timp o frumoasă amintire, despre... epuizare. Cea mai grea zi s-a întâmplat să fie ziua în care am suit pe Moldoveanu, zi în care am pornit de dimineaţă de la lacul glaciar de pe Valea Urlea, unde avusesem cortul şi seara am ajuns la cabana Podragu. Cumva cred că nu-mi calculasem bine etapele din ziua respectivă, deoarece când am ajuns să coborâm dinspre Hârtopul Ursului spre Portiţa Viştei, ansamblul Moldoveanu-Viştea mi s-a părut ceva absolut gigantic şi inaccesibil, dincolo de puterile mele de a le face faţă la acel moment, pentru a sui în ziua respectivă. La un moment dat, ajunși mai jos spre Portiţa Viştei, a venit şi momentul în care am trîntit rucsacul jos, m-am aşezat şi i-am zis colegului meu că nu mai fac nici un pas să urc (aproape tremuram de oboseală). I-am spus că pur şi simplu nu mai pot și i-am solicitat să găsim un loc spre Valea Rea, astfel încât să putem instala cortul şi să suim pe Moldoveanu a doua zi.

Ce era nasol însă, era că la radio (sau din gură în gură de la turişti, că nu mai ţin minte...) se anunţase că se strică vremea. Moldoveanu şi Viştea erau învăluite în ceţuri, iar vremea dădea chiar în acele moment semne de îngrijorare, pe plan local. Se prefigura astfel posibilitatea de abandonare a turei din motive meteorologice.

Colegul meu de tură s-a enervat cumplit şi a început să facă precum trenul, fiind la a patra tentativă de a face creasta Făgăraşului dintr-o singură tură (celelalte trei eşuaseră...). După ce a boscorodit suficient nenorocul, a urlat puţin şi a dat cu şutul în câţiva bolovani în timp ce executa un dans războinic precum Pieile Roşii, ofticat de faptul că nu puteam respecta etapele (avea nu mai ţin minte ce, de făcut după aia), a zis: “- Gata, nu avem ce face, coborâm pe Valea Rea, îl dăm naibii de Făgăraş şi asta e!” . Apoi s-a liniştit şi a început să se gândească unde anume am putea coborâ să ne punem cortul.

Şi fiindcă tot nu mai avea importanţă timingul, ne-am aşezat jos şi am început să mâncăm biscuiţi cu miere. Împăcat cu situaţia în acest timp, amicul s-a apucat să îmi povestească despre Valea Rea în timp ce încerca să îmi arate în direcţia respectivă diverse chestii.

MĂ JUR, în timp ce mâncam am văzut că MUNTELE din faţa mea ÎNCEPE SĂ SCADĂ ÎN DIMENSIUNE şi de la înălţimi de Everest, se reduce la ceva acceptabil. Nu am să uit niciodată senzaţia de atunci, precum în filmele de desene animate: pe măsură ce mă odihneam şi îmi creştea glicemia, Viștea și Moldoveanu pur și simplu se micşorau corespunzător, iar ceţurile au început să se dea deoaparte. O lumină parcă magică le-a poleit, treptat, în timp ce norii de furtună se duceau spre Valea Rea...

Evident senzaţiile de mai sus erau numai imaginaţia mea stoarsă de oboseală şi probabil de scăderea glicemiei, dar ceea ce ştiu e că după ce au trecut cam 40 de minute și am terminat acei biscuiţi cu miere, ascensiunea a părut ceva rezonabil, aşa că am deschis gura şi am zis: "- Hai! Mergem în sus şi nu coborâm pe Valea Rea acum! " Ăstuia nu i-a venit să creadă, dar ajunşi sus pe Viştea, i-am povestit cum a fost cu biscuiţii şi mierea. :).

Până al urmă totuşi meteorologia a ţinut cu noi. Ceaţa s-a ridicat complet pe măsură ce am suit şi am avut norocul la coborârea de pe Moldoveanu, să nu avem întâlnire cu norii de ploaie. Meteorologia s-a supărat totuşi, ulterior, dar pe alţi turişti aflaţi la una sau două zile distanţă în spatele nostru, nu pe noi.

Nu pot să închei povestea episodului trăit fără spusele unui coleg de AFA: “- Un exercitiu de maturitate în ascensiunile montane este sa îți cunoști limitele și să ai puterea să spui stop. La timp. Stop nu înseamnă nu mai merg. Stop înseamnă să adaptez tura la noile condiții date, [… ] punem cortul într-un loc potrivit și mai e și maine o zi. Stop înseamna [… ] să te odihnești și [să te] reenergizezi. ​​​​În grup contează în plus ca liderul de grup să știe să gestioneze asemenea situații și să țină cont în special de cei cu forțele slăbite.”

Pe munte, ești dator să dai ajutor!

Fiindcă în ziua respectivă tot avusesem un moment de cumpănă, a trebuit în noaptea care a urmat ascensiunii pe Moldoveanu să nu fie cu odihnă, ci cu suit înapoi în creastă şi coborât din nou la Podragu mai mult pe orbecăite, pentru a aduce jos pe un bătrânel căzut în cap. Incredibil, dar adevărat!

Era, oricum, jumătatea de zi dedicată unei pauze, așa că am coborât din creastă până la cabana Podragu. În după amiaza respectivă ne-am relaxat un pic bântuind prin jurul cabanei, în jos și în sus, ajungând să cunoaștem pe un tip care venea de un sfert de veac acolo și care cunoștea (conform afirmațiilor lui), zona precum propria palmă. Îl țin minte și acum: un bărbos între două vârste cu doi copii (unul de școală generală și unul de gimnaziu), aduși și ei pe munte, măcinat de faptul că soția lui îl lăsase să crească de unul singur pe cei doi băieți. Ne-a dat ponturi bune legate de areal, așa că am folosit din plin timpul dedicat relaxării pentru a scotoci zona. Dar... la venire, dădusem cabanierului, cu speranța unei reduceri carnetele noastre de student, în care scria că suntem mediciniști. Am avut noi așa... un presentiment că ar fi mai bine să nu dăm carnetele ci buletinele, dar deh, cu perspectiva unui cost redus la lungul nasului, am făcut-o (degeaba, că am plătit la fel).

Drept care, de relaxaţi ce eram și ca efect direct al faptului că fusesem identificați ca studenți la Medicină, în noaptea respectivă am fost nevoiţi să mergem să salvăm pe cineva picat în cap, aproape de creastă..., un tip bătrâior care venise pe Făgăraş împreună cu încă patru tineri (din care trei erau fii lui). După ce ăsta s-a împiedicat şi a căzut, trei din cei patru au pornit vâjâind la vale să caute cică ajutor, lăsându-l pe respectiv cu cel mai mare dintre ei (toţia aveau undeva între 19 şi 25 de ani). Au preferat să nu-l pună ei pe o targă improvizată şi să-l aducă jos (erau patru şi îl puteau căra cu schimbul), crezând poate (?) că ar fi putut avea o fractură de coloană cervicală.

Fazele petrecute în timpul ascensiunii nocturne au fost de comă. Cabanierul nu a venit, afirmând că el trebuie să coordoneze de la cabana acțiunea și să țină legătura cu Salvamontul (desi avea cică o stație, dar care până la urmă am aflat că nu mergea). Ca atare, ne-a dat drept ghid pe un pui de cioban, care numai sigur pe el nu părea și a încercat în toate felurile să se sustragă sarcinii. Nu i-a mers însă, cu toate acestea, văzându-ne în încurcătură, bărbosul cu cei doi băieți, care afirmase că știe zona la perfecție, a zis că vine cu noi. Zisese el, dar noi am cam băgat-o pe mânecă, pentru că tipul luase ceva la bord așa... de “inimă neagră” și era discret “afumat” . Cu perspective clare de a fi conduși noapte pe stâncării de un puștan care făcea în pantaloni și de unul cu alcoolemia puțin cam prea crescută pentru gustul nostru, noi, cei 2 papagali mediciniști am ieșit din cabană cu moartea în suflet și am purces la drum. Cu noi mai venea unul dintre fii celui accidentat, care culme, era și el medicinist în anul II, iar fratele lui mai mare aflat în creastă cu tatăl lor, medic rezident. Știu, sună a invenție, dar pur și simplu așa a fost.

Suferind de logoree, puștiul cioban (care avea vreo 14 ani) a început să ne conducă spre creastă. Celălalt (bărbosul) era în schimb tăcut. Tăcut – tăcut, dar la un moment dat a început să comenteze că nu mergem pe unde trebuie… Ăla micu' susținea în acest timp că e invers, în fine… Ideea e că am ajuns la un moment dat în apropierea unei stâni și puștiul s-a speriat de câini așa că fără să ne spună a încercat să ocolească zona și până la urmă, a încurcat complet traseul, de ne-am rătăcit. Bărbosul, cel care venea de-un sfert de secol pe acolo, a fost cel care ne-a scos până la urmă la liman. Cerându-și scuze că nu a intervenit mai devreme să corecteze traseul, deoarece drinkuit un pic fiind, decisese initial că nu ar fi corect să se pună de-a curmezișul unia așazis “de-al locului” , a preluat conducerea și coborând un pic, ne-a pus pe traseul corect.

Norocul nostru a fost că tipul accidentat până la urmă a avut doar o comoţie şi s-a trezit, putând merge. Când l-am întîlnit, el şi cu fiul cel mare apucaseră să înceapă să coboare, astfel că ne-au scutit de ultimul sfert de oră de mers spre creastă. Ajunși la cabana am făcut puțină prestidigitație cu pansamente și dezinfectante, în timp ce lumea se uita la noi ca la urs, căpătând drept răsplată comentarii negative legate de faptul că accidentatul nu poate fi evacuat cu elicopterul (era prin 1996, astfel că de unde mama naibii am fi avut noi să-i dăm tipului, elicopter... ?).

Evident, timpul care ar trebuit consumat a fost luat din cel dedicat preţiosului somn, după care am apucat să punem şi noi capul jos. Ne-am culcat la Podragu undeva în jur de ora 1 noaptea și am dormit doar câteva ore Dar, a fost o experienţă inedită.

Înețelepciunea de pe urmă...

După cum am spus, prietenul și colegul meu de camera era la a patra tentativă de a parcurge Făgărașul de într-o singură tură. Asta era ambiția lui: vroia să facă treaba dintr-o bucată. Celelate trei eșuaseră și unul dintre eșecuri fusese în anul precedent (sau în urmă cu 2 ani, că nu mai țin minte). Aflat pe Custura Sărății, grupul în care se afla avusese un accident: aflați nu la multă vreme după o ploaie, un bolovan mai mare se mișcase și îi prinsese pieptul între el și stâncă. Norocul a fost reprezentat de faptul că bolovanul, în traseul lui dăduse de bocancul militar (din acela vechi, cu scoică de oțel în vârf) al unui coleg de tură. Oprit parțial de bocanc (drept care purtătorul acestuia s-a ales cu o fractură de tars), bolovanul nu a mai avut forță decât să-i fractureze amicului meu o coastă... Deci, se cheamă că a scăpat ieftin. Într-un alt an, unul din grupul respectiv își fracturase acolo (nu mai știu cum, o mână) – într-una dintre tentativele de a face traseul valea Oltului – Curmătura Plaiul Foii.

Ca atare, în anul în care am mers noi doi, am făcut un brainstorming și am decis de comun acord să ocolim Custura Sărății, chiar dacă am deviat un pic de la traseul bandă roșie.

Cum să te ferești de trăznete, prin diviziune...

Uneori, e necesar să iei decizii dificile, chiar dacă par greu de acceptat.

Eram în ziua în care am atins Suru. Nu chiar brusc, dar suficient de rapid pentru a nu ne lăsa timp să ne dăm seama că “arde” , au venit peste noi niște nori oarecum din spate și lateral, astfel că în apropierea noastră a început să trăznească, frontul “trăznitor” apropiindu-se de noi. Logic ar fi fost să coborâm rapid, dar zona în care am fi ajuns nu ne oferea protecție, chiar dacă am fi putut coborî (era o căldare golașă fără posiblități de adăpost). Am coborât totuși un pic și am luat-o la picior pentru a depăși zona de creastă cât mai rapid. Fiindcă eu unul nu am putut ține pasul, ne-am despărțit, cel care putea să meargă mai repede luând avans în fața frontului de nori. Explicația: nu ar fi fost util să ne trăznească pe amândoi, cel puțin dacă s-ar fi întâmplat, cel care ar fi ieșit de sub amenințarea frontului de nori ar fi putut să acorde ulterior, ajutor celuilalt, altfel ne-ar fi putut lua pe amândoi deodată. Distracția a durat cam vreo 30 de minute, până am ieșit din zona amenințată. Cum mare neliniște am parcurs drumul respectiv, având și “beneficiul” de a observa cum pică un trăznet nu chiar foarte departe de mine.

Expresia “Să te îneci ca țiganul la mal” , există și în Făgăraș.

Iată-ne ajunși în apropierea văii Oltului. Deși totul decursese (aproape) conform planului stabilit, ritmul meu de mers scăzuse în acea zi și nu era foarte sigur că vom prinde trenul (la propriu). Zona nu avea un renume foarte bun sub raportul securității și nu ar fi fost de dorit să ne mai petrecem vreo noapte în plus, pe acolo. În plus, stresat de faptul că mai avea de făcut ceva, după tură, amicul meu mă mâna de zor înainte, desi părerea mea fusese să facem mai degrabă porțiuni mai scurte, intercalate de timpi de odihnă, decât mai lungi intercalate de timpi mai rari și dacă va fi cazul, până la urmă să întindem cortul și cu asta basta.

Mă rog, una peste alta totuși, la un moment dat pur și simplu nu am mai putut ține ritmul fără opriri lungi și dese. Ca atare, de voie de nevoie, am stat o oră și jumătate - o oră și trei sferturi ca să trag un somn mic și să recuperez, după care am pornit la drum. Revigorat, am recuperat o bună parte din timp, zorindu-l eu acum pe prietenul meu, care, descurajat, tot bombănea că nu mai are rost să alergăm. Până la urmă, am oprit pe o coastă de unde se vedea bine gara, loc în care amicul a zis că stă să admire priveliștea și că nu am să-l urnesc de acolo, prea repede. Cu rolurile inversate acum, am început munca de convingere, în timp ce colegul ronțăia un fir de iarbă între dinți, admirând priveliștea.

Nimic de zis, priveliștea era interesantă și momentul idilic, dar conform ceasului meu încă aveam șanse să prindem trenul. Până la urmă am reușit să-l urnesc după un timp și am purces spre gară, având “privilegiul” de a ajunge cam la 5-10 minute după plecarea trenului, după ce-l privisem de sus alunecând pe linie … ????. Cum s-ar zice, ne înecasem ca țiganul la mal. Iată cum un moment nepotrivit de descurajare, la final, ne răpise șansa de a sui în vagoane.

Și, ca să fie mai instructiv, noaptea respectivă am petrecut-o în gară cu ochii cât cepele să nu ne dispară rucsacii, în loc să o petrecem eventual în cort sus pe munte, sforăind fără prea mari fasoane. Deh...

Dacă ai învins Făgărașul, nu înseamnă că nu-ți face felul un munte mititel...

Anul următor, la plecarea din facultate am tras o tură pe la Râmnicu Vâlcea, la (ceea ce credeam pe atunci că era), prietena mea. Cu rucsacul încărcat de fel și fel de chestii care trebuiau duse acasă, am zis că nu e mare brânză dacă fac un ocol. Zis și făcut, 3 zile am bântuit prin Râmnicu Vâlcea, avid de a vedea cât mai mult din oraș. Cum aveam chef să mă scarpin cu mâna dreaptă la urechea stângă și apoi invers, am zis că nu e mare lucru să urc, în drum spre casă, pe Cozia. Am fost pe la biblioteca orașului, m-am uitat eu pe cărți și hărți, dar oricum nu aveam posibilitatea de a avea cu mine harta în mână, la fața locului (și pe vremea aia nu am avut nici posibilitatea de a scoate vreo hartă din bibliotecă pentru a o xeroxa undeva). După ce am păpat mare parte din ce-mi mai rămăsese din bani cu gagica, în ultima noapte am fost la un bairam, așa că am plecat la drum cu ochii cârpiți, mai ales că nici în celelalte nopți nu prea dormisem cine știe ce...

Deh, eram fortificat de faptul că făcusem Făgărașul dintr-o parte în alta din prima tură, în relativ scurt timp, cu un an înainte și că rezistasem la efort și la lipsă de somn... Fără bani de cazare în vale (la prețurile de acolo), la nevoie, cu un rucsac imens umplut de terfeloage și alte lucruri complet inutile într-o ascensiune montană și fără prea multă mâncare la dispoziție, am zis că e o joacă să sui până sus și să cobor ulterior. Nu mai țin minte de ce, fie pentru că gara de la Călimănești (sau Căciulata?) nu avea deschis serviciul de primire bagaje, sau fie că nu am avut încredere să las acolo ce putea fi lăsat, nu m-am descărcat de greutate înainte de ascensiune.

Cum se face, cum nu se face, ideea e că am ales un traseu frumos, dar despre care am aflat ulterior că are cele mai reduse șanse de a găsi apă. Grăbit, ratasem o documentare solidă în Râmnicu Vîlcea, la biblioteca căreie de fapt nici nu găsisem, tot chiar ceea ce mi-ar fi trebuit. Am terminat apa, pe care nu o luasem foarte multă, dată fiind greutatea rucsacului umplut până sus, în scurt timp. În curând m-am deshidratat și ascensiunea a devenit extrem de dificilă, cu pauze din ce în ce mai lungi, intercalate de momente de ascensiune din ce în ce mai scurte. La un moment dat ajunsesem să urc 5 minute și să stau 10-15 minute, până pur și simplu așezându-mă să mă odihnesc, am adormit.

M-am trezit după vreo 3 sferturi de oră, moment în care am realizat că, deși ajuns la 4/5 din drum, trebuie să mă întorc înapoi. Cu dificultate, am început să cobor, odihnindu-mă aproape la fel de des și de mult ca la urcare. Spre norocul meu, am dat la coborâre de un grup de unde am putut lua niște apă, astfel că mi-a fost mai ușor până la izvorul situat în apropierea bazei de ascensiune.

Seara, ajuns lângă Olt, am dormit drept premiu într-o balastieră... ???? și, cu coada între picioare am ajuns apoi acasă. Luasem chiar Premiul I, pentru că după dormitul în balastieră m-am ales cu ceva boală localizată de piele, care m-a chinuit vreo lună și jumătate, ulterior. Mă rog, am scăpat de ea, dar ideea e că nu am putut rata festivitate de premiere. Iată cum, încrederea care ţi-o dă depăşirea unor momente dificile te poate face, uneori, să ignori precauţii necesare şi să eşuezi.

Oricum a fost o experiență instructivă, fiind a doua oară și ultima data când am mers pe munte de unul singur. De atunci, nu am ratat nicodată să-mi fac planuri de rezervă, să-mi asigur un backup și în același timp să mă asigur că am un companion potrivit.

Măreția muntelui face să merite totul…

... am spus privind la zidul imens de nori, oprit la munchea prăpăstiei. Prima imagine a acestui rw, spune de aceea, totul.

P. S. Admin: povestea e din 1996. Setările posibile nu mă lasă să pun anul 1996, cel mai vechi an posibil de a fi ales fiind 2005.

Un obiectiv măreț sau extraordinar de frumos ori foarte plăcut, nu trebuie să te facă să uiți de precauțiile necesare.

Un plan potrivit trebuie adaptat la realitatea momentului, terenului și contextului.

---

VIZUALIZĂRI: 215 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI