Marea invinge totul...

TIPĂREȘTE

Am reusit sa ajung la mare anul acesta... greu, dar totusi am ajuns. Am ales, din experientele precedente, tot statiunea Venus (pentru Plaja Perla Venusului) si tot la Hotel Raluca, la care mai fusesem in anul 2009. Atunci eram doar trei, de data aceasta grupul nostru a fost de patru. Praslea bifa pentru prima data marea, avea sa ia nisip la dintisori pentru botezul marii cat de curand...

Prevazator, format de incercarile altora, am sunat la receptia hotelului, undeva pe la jumatatea lunii iulie sa intreb de ceva camere pentru luna august. Politicoase, interlocutoarele de la capatul firului, mi-au sugerat sa caut camere prin agentie, posibil sa fie mai ieftin si sa am certitudinea ocuparii spatiului de cazare. Am ingaimat eu ceva ca am fost prin 2009 aici, sperand sa am ceva trecere ca si client fidel, dar tot spre agentie am fost indrumat. Numarul mare de turisti care solicitau camere la acest hotel nu dadea loc de manevre, oricat de bine intentionate erau cele de la receptie. Ulterior am constatat si eu ce inseamna sa te scoli de dimineata si nu numai.

Asadar, cu trei saptamani inainte, am descins intr-o zi de sambata in localul unei agentii de turism din orasul natal, unde o duduie din varful buzelor, ne-a asezat comozi pe niste canapele trase-n piele, de nu-ti mai venea sa salti ancora. Eram in echipaj complet, de patru, fara carmaci. Ala micu’ nerebdator facea ture printre birourile agentiei. Din cand in cand il mai lasam sa guste si din „bunatatile” locale, reviste, jucarii de plus, pahare de plastic, pentru formarea de anticorpi.

A durat vreo 40 de minute pana am obtinut ceea ce doream, adica o rezervare confirmata la Hotel Raluca, in perioada 5-11 august, cu preferinta la etajele 1 sau 2 neconfirmata insa.

Pe site tot cautam informatii despre sejururile petrecute aici, dar numai @stephans din Cluj a postat ceva de anul acesta, punandu-ma in garda despre locul unde se servea masa, adica despre restaurantul Orion, cel alipit hotelului. Stiam ceva despre localul de servit masa inca din anul 2009, credeam intr-o ameliorare in 2012, insa calitatea serviciilor gastronomice a suferit o involutie cu tipete, reclamatii si vociferari. Am avut sansa de a beneficia in pretul total al biletelor de 1300 lei, de vouchere convertibile in tichete de masa la receptia hotelului, in valoare de 540 de lei.

Avantajul consta in faptul ca puteam comanda la alegere dintre mai multe sortimente de mancare, fata de cei veniti cu bilete cu meniu fix.

In fine, a venit si ziua plecarii, cand dupa o noapte alba, am sculat echipajul la ora 2 dimineata, iar la o jumatate de ora am dat cheie motorului. Am preferat aceasta ora datorita traficului redus, mai ales ca s-a nimerit sa plecam sambata spre duminica noaptea. Am scontat pe faptul ca daca ies pe A2 pana la 6 dimineata, am toate sansele sa prind cale libera pana la Venus. Asa a fost, la 5 si jumatate eram pe A2, via Centura de nord a capitalei. Cateva opriri am fost nevoit a le face pe traseu, in spatiile special amenajate, atat pe A1 cat si pe A2. Pe A1 la km 80 la statia Petrom, unde ne-am dezmortit oasele, iar pe A2 de doua ori am facut halta, obligati de mirosul greu din habitaclu „preparat” dezinvolt de pampersii nevinovati.

Cafele la sticla, ceaiuri, sucuri, biscuiti si banane le serveam din fuga calului...

Drumul pe A2 a fost o incantare, oboseala se estompa de placerea de a conduce pe o sosea lina si fara multi participanti la trafic. La 8 si 35 de minute am parcat regulamentar in parcarea hotelului. Un balaoaches a rasarit ca din pamant si mi-a confirmat asezarea masinii in locul potrivit. Ma asteptam sa ceara taxa de parcare, doar in anul 2009, se platea cam 10 lei pe zi, atunci negociasem si obtinusem parcarea de 10 lei la doua zile. De data asta nu a cerut nimic, dar a sugerat ca in cazul in care nu consum tichetele de masa, poate ii las ceva si lui. Am bagat la „mansarda” propunerea, urmand sa vad ce face pentru asta vis-a-vis de parcare.

Mi-am luat o mina de om preocupat si am pasit in receptia hotelului. Pe la usa se etalau nonsalant valize ale turistilor care plecau, altele ale celor care tocmai sosisera. Am dat binete fetelor de la receptie si am inceput conversatia estival-turistica, eu ca am bilete cu rezervare confirmata, dumnealor ca dupa ora 12 se elibereaza camerele si as putea intra in posesia unei camere. Ingrozit de asteptare, mai mult pentru copii decat pentru noi adultii, am inceput o mica tanguiala cu privire la starea de oboseala. N-a tinut, asa ca am iesit spre parcare. Ai mei ma asteptau cu cheile.

Pas, am luat-o catre plaja. Imbracati de pe drum, asudati si osteniti ne-am transfigurat la fata instantaneu cand am zarit marea. Oboseala a plecat gonita spre alte orizonturi, eram constient ca avea sa revina cu forte indoite. Ne-am racorit talpile la liman, incercand nisipul cu degetele. Cat era sa stam asa, fara camera, fara dus, cu plozii atarnati de noi? Ne-am intors la hotel, de data asta toti patru am intrat in receptie. Ala micu’ zarind fotoliile galbene de plus, s-a dus tinta si s-a tolanit in ele. Noi, modesti si cu oarecare jena, am inceput sa facem figuratie cu biletele la receptie. Otel si piatra mi s-au parut receptionerele. „Dupa ora 12” venea raspunsul invariabil al acestora si era abia ora 9. Din priviri eram poftiti afara ca sa nu ocupam receptia, dand astfel idei si altor turisti spre lafaiala la plus. L-am apucat pe al mic si intentionam sa iesim spre parcare. Copilul deranjat de la odihna, a inceput un concert in la major, cu sincope inverse, trimise spre acute inalte. Zmierlete distonante aruncate din laringele tanarului meu vlastar, in inaltul salii receptiei, a inmuiat fara sa ne gandim la asta, inimile celor doua doamne de la receptie, astfel incat, cu delicatete si ferit de ochi straini, una dintre acestea a iesit in prag si l-a „admonestat” (apreciativ) pe cel mic cu una bucata cheie camera etaj 1, cu vedere pe nord. Am executat rapid o volta catre scari, fara bagaje, doar acestea ramasesera la portbagaj.

Am intrat in camera la 9 si jumatate. Nesperat de bine si asta datorita calitatilor vocale ale celui mai mic dintre noi. Recunoscatori de acest fapt, l-am bagat primul la dus, eu nu-mi terminasem corvoada inca. Ca un asin sadea sau hamal mizer, am coborat prin spate in parcare. Hotelul are si scara interioara care da intr-un „patio” japonez fara arcade. De aici am uschit-o in dreapta spre parcare, de unde am incarcat samarele cu bagaje aduse parca pentru juma’ de an. Ofilit le-am depus in micul hol al camerei, iar consoarta mea s-a apucat sa despacheteze. Pana am adus eu bagajele si am rezolvat cu actele la receptie, aia mici deja sforaiau pe doua game diferite. Intr-un tarziu, spre ora 12, am bagat si eu cornu’ la nani.

Ce sa pot dormi, foamea facea ravagii in foiasele noastre. Scoala si alearga dupa zeama de carne. Papa-papa, supa-tupa, versuri aruncate din creier de copil. Iau cutiile de plastic si fug pe strasse se le umplu. Cunosteam ceva din localurile cu mancare buna. M-am oprit la taverna turcului Aylin, unde i-am „speriat” o zeama de pui pentru puiu meu din cuibar. Dupa ce l-am linistit pe Fomila, ne-am dedat lu’ Mos Ene. Pana la ora 17 n-am dat in viu. La 17 jumate am iesit la plaja cu tot alaiul, colace, barcute, lopetele, jucarele, umbrela, si pledu’ de tolaneala.

Bineinteles, plaja am ales a face in dreptul Perlei Venusului pentru marea lina, nisipul bun la calcat cu talpa, terasele cu bere invecinate.

Aproape asa au decurs toate cele sase zile cat am stat la mare, cu mici diferente.

Fie-mea a luat primele lectii de „zumba loca”, dupa amiaza la 6, iar dimineata la ora 10. Un nene descult in cap, cu alura de sahist, facea o atmosfera teribila. Copiii ca si adultii erau ca-n transa la zumba loca. Dansuri pe melodiile momentului erau interpretate la unison de intreaga suflare stapanita de Cristi Pietricica, adica nenea cu calvitie, instructorul de dans. Mi-a placut aceasta activitate, practic ocupi timpul in mod cat se poate de placut si de util. Unde mai pui, ca dupa o sedinta de zumba loca, fie-mea a stat ca mielusica pe rogojina, nemafiind necesar sa stau cu vigilenta in alerta, gen: „ca ce face in apa? ”, „unde e? ”, etc. Bravo nea Cristi, bila alba, sa te tina balamalele si pentru la anu’.

Momentele de „meditatie transcedentala” ne erau intrerupte cu bestialitate de intreprinzatori de ocazie, ce-si faceau carare printre cearsafuri, urlandu-si textele cu trimiteri la porumb, cozonac, gogosi, namol, scoici la tipla, toate la preturi de razboi. Cand si cand, la sugestiile gurmande ale celui mic, faceam discret un semn catre „mexicanul” ce vindea porumb. Increzator in afaceri, „mexicanul” arunca marfa cu osardie si talent, pe nisip, drept sub nasul copchilului amusinator.

„Potumb-potumb” ingaima nerabdator praslea, limitandu-mi jocul negocierii cu abilul comerciant. Asta doar prima data cand i-am dat cat mi-a cerut adica 4 lei pe druga, apoi, l-am jucat eu cum am vrut, la trei lei si chiar 2 jumate/buc, cumparand 4 drugi.

Intre timp, din „peregrinarile” prin locurile desprinse parca din jungla, mizere si abandonate, am identificat si culcusul „mexicanului”, am vazut unde-si fierbea porumbul. Doua „limuzine” de politie stationau langa Complexul Balea (aflat intr-o degradare avansata) din apropierea hotelului nostru, cautandu-l pentru „interviu” pe mexican pentru oaresce deposedari fara accept din lanuri de porumb de prin imprejurimi. Panusul exfoliat brutal si aruncat in gurile de canal fara capac, tradau activitati nocturne cuprinse de boala pisicii.

Dupa ce-am vazut locul de unde ne venea porumbul pe plaja, n-am mai cutezat sa cumpar, de la distanta il ochiam pe balaoaches, il insfacam pe al mic sa nu mai vada ca sa urle si tuleo in apa. Cand oi ajunge acasa, la tara, il umflu de porumb.

Pe plaja lume de tot soiul, de toate varstele, sanatosi sau cu betesuguri. Erau unii care faceau nota discordanta, altii isi purtau discret pasii pe nisip, parca pentru a nu deranja intimitatea celor de langa ei. Am ramas profund impresionat de o pereche de varstnici, undeva pana in 60 de ani. Dumneai era foarte grasa, cu aspect neingrijit, pilozitati masive in zona axilara si sub nas. Dumnealui, descult in cap si pirpiriu, cara o lada frigorifica de campanie, in care isi tineau cateva cutii de bere la rece. Dupa ingurgitarea acestora, doamna respectabila, asezata cu mainile sub cap si cu picioarele raschirate pe o saltea umflata cu gura de consoarta-i, scapa cu satisfactie impinsa la paroxism, eructatii zgomotoase.

Acest fapt genera copilului meu cel mic revelatii la auzul „tunetelor” scoase din gatul doamnei, care se oprea din activitatile cu lopetelele, intorcea capsorul catre sursa si ingaima cu teama indusa: „Babauu”. Ma va urmari ceva timp imaginea aceasta...

Din zilele de plaja n-am pierdut decat o dimineata, in care ploaia si-a facut mendrele cu timiditate. Dupa-amiaza soarele ne-a fost aliat si-a trimis ploaia pe alte taramuri, facandu-i rezervare pentru sambata, duminica 11 si 12 august cand deja noi eram plecati.

Sa spun ceva si despre hotel, mancare si distractie.

Hotelul asa cum multi l-au descris este un turn pe patru etaje, cu balcoane semicirculare. Arhitectura este avangardista, iar gradina japoneza din interiorul turnului da culoare aparte intregului complex. Alaturi de hotel se gaseste restaurantul Orion si piscina. Niciuna dintre cele doua locatii nu le-am calcat, nici restaurantul (fiind pus in garda de @stephans din Cluj, dar si de cei „arsi”) si nici piscina, nu venisem la mare pentru balaceala la „lighean”, asta o pot face foarte bine la mine in oras, la strand.

Ceea ce a contat a fost doar marea si simfonia valurilor.

Ca element de noutate, in curtea interioara a fost construit un lift din otel si sticla cu aer conditionat, bucuria copiilor si a celor de la etajele superioare.

Camera este destul de mica, dar obiectele aranjate metodic, pot da destul spatiu pentru miscare. Noi am avut trei paturi alipite, spatiul de dormit fiind arhisuficient. Doua fotolii plusate, o comoda pe care trona un tv cu diagonala de 37, un minifrigider, doua noptiere erau piesele de mobilier la vedere. Un sifonier ingropat in perete asigura depozitarea hainelor. Instalatia de aer conditionat de deasupra patului situat la geam nu a fost necesara a fi utilizata. Asezarea pe partea de nord a camerei a fost taman potrivita pentru racoarea atat de jinduita.

Balconul foarte generos, permitea savurarea micului dejun in formatie completa. Balustrada in forma de arc, avea utilitate dubla. Pe de o parte servea de reazem al coatelor, iar pe de alta parte, cu ajutorul unei franghii de rafie, realizam un arc imaginar, pe care ne uscam diverse toale ude, fara a strica din frumusetea arhitectonica, practic rufele erau plasate sub nivelul parapetului, ferite de ochii vreunui impatimit al esteticii pure.

Intre hotel si Complexul Balea aflat in paragina, se gaseste parcarea destul de incapatoare, dar totusi plina ochi. Aceasta este iluminata noaptea si pazita.

Am preferat sa ne organizam cu mancarea dupa posibilitati si cat mai facil. Astfel, micul dejun il luam in camera, cu bucate din frigider cumparate de la Supermarketul Lidll din Mangalia (la 5 minute de mers cu masina), pranzul il luam la restaurantul hotelului Lidia (la sugestia multor colocatari), iar cina la Taverna Aylin. Bineinteles ca ne-au ramas tichete de masa la finalul sejurului. Unele le-am facut cadou, altele le-am dat familiei de „mexicani” al carui conducator a avut grija sa-mi pastreze locul la umbra ori de cate ori plecam prin Mangalia si Saturn.

Mancarea de pranz a fost destul de gustoasa, eu nu am facut nazuri, spre deosebire de fie-mea care numai la santaj o faceam sa pape tot. Inghetata la bobite topea orice incapatanare atunci cand venea vorba sa manance felurile pe care singura si le alegea. La sufertas luam pentru sotie si mezin care ramaneau la hotel, pe cel mic il hraneam primul cu ciorba de pui de la taverna Aylin, singura ciorba pe care a mancat-o cu regularitate, fara sa carteasca.

Dintre felurile de mancare servite aici se se pot enumera: ciorbe de legume, de pui a la grec, de fasole cu costita, de vacuta, snitele de pui, pulpe de pui la tava. De remarcat, peiorativ, fripturile de porc la tava, comandate pentru toti patru, in singura cina servita la restaurantul hotelului Lidia in plen de patru. Era atat de nepreparata, incat copilul facea cocoloase si le arunca cu precizie direct in mijlocul farfuriei. Noi, cu discretie, ne stergeam cu servetelele la gura, pentru a putea scapa de aceleasi cocoloase in mod onorabil. Garnituri de orez, piure din fulgi, cartofi natur sau prajiti ajutau la mestecat, iar berea sau apa minerala asigurau o lubrifiere adecvata intregului mecanism aflat in sarcina pantagruelica.

Per pedes, mancam inghetata pe „drumul de costisa” ce duce la hotel, iar la ultima taverna faceam popas pentru o baclava scaldata in miere, „asezata” cu incetinitorul peste celelate bunatati servite mai inainte.

Pentru digestie, in drum spre „casa” cumparam fructe, pepene galben, piersici, struguri si nectarine de la tarabele care ne „sareau” in fata la tot pasul.

Lactatele usoare cumparate de la Lidll aveau locul lor in dieta, avand grija sa nu le intalnim cu berea sau cu fructele.

Seara ne delectam cu meniurile oferite de taverna Aylin, dupa care ghiftuiti de parca intrasera zilele-n sac de lasata secului, porneam agale catre gogoseria dinspre plaja. Aici, comandam cateva gogosi scaldate-n ciucalata pe care le savuram pe sezlongurile aliniate in formatie, incheind astfel cu rontaiala de peste zi.

Ca distractii adecvate varstelor juvenile, parcul de distractii cu masinute si vaporul zguduitor care te scapa la propriu de surplusul de alimente ingurgitate excesiv, sunt cam singurele posibilitati de loasir.

Fiind nevoit sa fac naveta intre hotelul Raluca si locurile de aprovizionare sau rontaiala, am gasit fel si fel de scurtaturi ale traseelor. Bunaora, de la hotel apucam cararea pe la complexul Balea, direct prin batatura „mexicanilor”. Cate unul mic se usura cu dezinvoltura artistica in poteca, abordandu-ma intr-o „spaniola” aproximativa. Gitanele mature intindeau toale la uscat sau frecau menta la umbra. Capii de trib erau la produs pe plaja. Drumul continua printre hotelurile etalon candva ale statiunii, cele trei mari cladiri cu nume de inaripate: Pajura, Cocorul si Vulturul, aflate intr-o dureroasa stare de conservare, fiind inchise publicului larg.

Singurele locatare care salasuia prin balcoanele superioare erau surorile zburatoare de talie mica ce raspund la numele de ciori si gaite, obraznic de galagioase atunci cand intrusul le tulbura sejurul. Intrusul, adica eu, trecem mai departe pe langa piscina albastra, secata si crapata din fata restaurantului Vulturul, urmand aleea veche pe sub salcii, printre tufele de gard viu netoaletate, exact prin spatele hotelului Vulturul.

In fata hotelului parasit, o placuta ce indruma spre sectia de votare, da masura preocuparilor civice ale edililor (oare?). Sectia de votare pentru referendumul de data recenta, este chiar in receptia hotelului Vulturul. Cat ridicol, cata fatarnicie... La atat se mai rezuma utilitatea acestor simboluri ale Venusului, de acum adevarate circuri fantomatice ale grandorii apuse. Candva cladiri de oaspeti cu staif de pe-ntreg cuprinsul tarii si nu numai, zac acum alaturi de hotelurile Anca, Irina, Zanfira, Orlando si cate ori mai fi, in paragina si parasire, la cheremul patrupedelor comunitare, a pasarilor necrofage si a lumii imunde a boschetarilor si borfasilor estivali.

Parasind zona gri a Venusului, te intampina cu zambete prefabricate Restaurantul Pescaresc de pe malul lacului Razelm, unde mirosul ascutit de peste eviscerat si curatat de solzi iti inunda fosele nazale. Cate un pescar patruns de simt negustoresc, executa activitati ce-i asigura un profit minim pentru supravietuire. Am surprins pe unul dintre ei care isi curata captura de solzi, pe culoarele parasite din jurul restaurantului Vulturul, pentru ca apoi sa-l comercializeze la Restaurantul Pescaresc. Nu cunosc ce bunatati ofera acest restaurant, nefiind un amator de astfel de produse.

Parcarea din fata „Vulturului” zace aproape goala, masinile fiind tinute la distanta de placuta uitata din vremuri apuse, pe care scrie „Parcare cu plata”, asta cand hotelul inca traia si viermuia de turisti. Prin 2009, am prins atat Hotelurile Anca, Irina, Vulturul si Cocorul inca in activitate, cred ca erau in agonie, dar cel putin mai „suflau”. Lipsa de interes pe termen mediu si lung a diriguitorilor din aceste locatii, a facut ca multe dintre ele sa se inchida, pe cale naturala. Turistii nemultumiti de conditiile oferite, n-au mai asigurat resursele minime de supravieturie, iar investitiile in modernizari au fost sarite deliberat. Rechini imobiliari au plantat placute care invita la cumpararea hotelului cu totul, in starea in care se gaseste. Cine are curajul sa bage creitarii?

Cu toate aceste neajunsuri, Venusul pastreaza un farmec aparte, de serenitate, in care Marea interpreteaza peren cu virtuozitate concertul ce-l poti percepe cu toate simturile. In Venus, cred ca si in alte statiuni, vietuiesc laolalta, doua lumi. Una este omniprezenta, la vedere, plina de sanatate, cu oameni veniti sa-si recapete fortele consumate, cu lumina din belsug, iar alta este lumea care tinde sa o acapareze pe prima, mustind de mizerie, paragina si moluz, animata de creaturi desprinse parca din decorul Evului mediu, atinse de morbul pestei si pauperismului excesiv. Pentru exemplificare am sa ma rezum la cateva fotografii elocvente.

Drumul de intoarcere a contat mai putin, parcurgandu-l in 6 ore si jumatate, bara la bara pana la Eforie Nord, marcat de accidente vazute din fuga rotilor si prin ploi diluviene, asteptand sa debarcam acasa odata dupa un asa drum.

---

VIZUALIZĂRI: 4885 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI