În ograda bunicilor

TIPĂREȘTE

Am reţinut o cameră la pensiunea Surâsul Muntelui din Dragoslavele doar cu o seară înainte de a ne caza. Urma ca în ziua următoare să vedem cetatea Râşnov şi castelul Bran. Ar fi fost obositor să mergem în aceeaşi zi până unde ne propusesem în valea Lotrioarei, aproape de Sibiu, trecând prin Câmpulung, Râmnicu Vâlcea şi valea Oltului. Slavă Domnului că la pensie nu contează timpul sau dimpotrivă, e tot ce contează.

Am ales pensiunea după preţ: 75 lei/noapte fără să am prea mari pretenţii şi încredere în multele facilităţi descrise pe saitul ei. Ajunşi în Dragoslavele nimeni nu ştia de pensiunea respectivă, până ce un localnic cu experienţă ne-a indicat pe unde s-o luăm Era chiar în mijlocul comunei dar pe o stradă mai lăturalnică, la capătul căreia se afla un banner cu reclama surâsului. Eram pregătiţi să acceptăm pentru o noapte că „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul˝ şi că „Afară-i vopsit gardul, înăuntru ghepardul (ca să mai schimb puţin cu leopardul)˝.

Pensiunea era formată dintr-o casă ţărănească mai la stradă şi o vilă cu etaj în fundul curţii. In vilă sunt patru camere duble şi un apartament iar în casa veche încă 3 camere totalizând 15 locuri de cazare. Când să cobor din maşină pentru a chema proprietarul să deschidă porţile, de niciunde a apărut o fermieră (de ce dom´le nu i se mai zice ţărancă, doar toţi ne tragem la a doua, a treia generaţie din ţărani?) A deschis porţile cu putere, cu acel gest mândru pe care-l ştim cu toţii când ne vizităm neamurile de la ţară „Uite, în curtea mea a intrat o maşină de Bucureşti˝. S-a repezit să ne ia bagajul, n-am lăsat-o şi ne-a condus la vilă la etaj, unde ne pregătise camera. Aici, e aici! Până la vilă, deşi distanţa era mică, panta era grea şi cu pietroaie. Eu abia mă puteam duce pe mine iar soţul bagajele.

Am uitat de urcuş de cum am intrat în cameră. Cu nimic mai prejos decât la alte pensiuni unde s-ar fi cerut 90-100 lei. Un pat dublu cu saltea bună şi aşternut neşifonabil, TV cablu, dulap, măsuţă, scaune, baie cu cabină de duş, faianţă, gresie, WC curat, cosmetice, prosoape, calorifer, apă caldă - ce mai vrei? Frigider. Nu, frigider nu avea în cameră dar îl puteai utiliza pe cel mare din bucătăria din cealălaltă clădire. Cam incomod dacă stăteai mai multe zile să urci şi să cobori pentru un ou fiert sau o bucăţică de caşcaval. Priveliştea de pe geam era încântătoare, cu coame liniştite de deal şi acoperişuri roşii de case pe care abia le zăreai printre pomi. Camera nu avea balcon dar alături de noi era o terasă enormă acoperită, cu masă şi băncuţe care parcă te invitau să iei acolo cafeaua şi să leneveşti privind în zare. Terasa era despărţită de coridor printr-o uşă care avea o cheie. Cum bătea vântul şi uşa se închidea-deschidea continuu, am considerat că cel mai potrivit ar fi s-o încuiem dar s-a blocat cheia în broască şi nu mai aveam pe unde ieşi. Aici au început scenele de comedie cu strigăte gen ˝Alooo! ˝, (ca dictatoarea pe balconul palatului), zgâlţâit uşa, studiat burlanele (da´ ce, eram pisici?). Până la urmă a apărut fermiera care, fără s-o fi anunţat ce şi cum, trăgea după ea o scară. Probabil se mai întâmplase şi altora. Femeie la peste 50 de ani s-a urcat repede pe scara exterioară proptită de zid, s-a îndreptat spre uşă şi în doi paşi şi trei mişcări a descuiat-o. Îi cunoştea şpilul. Ulterior am aflat că ea doar „ţinea˝ gospodăria, proprietarii adevăraţi lucrând la oraş.

Masa am servit-o în foişorul din curte. Ne-a aşternut ştergar alb de in, a acoperit pâinea cu şervet de pânză, totul era făcut cu respect şi grijă. Ne-a servit ca la carte ciorbiţă de perişoare, porţii mari de mămăliguţă tare tăiată cu cuţitul cu două feluri de telemea, smântână, ceapă roşie şi ochiuri româneşti, ruladă de casă, 25 lei/ persoană. La asta s-au mai adăugat două doze de Ciucaş rece a 2.5 lei/ bucata, aduse de ea repede-repejor de la Minimarketul de peste drum. Dacă am fi anunţat din timp ne-ar fi pregătit orice mâncare am fi dorit. În afară de noi în pensiune mai era o familie cu copii care stătea acolo de o săptămână şi-şi găteau în casă. Stăteau în foişor şi jucau pietre până seara târziu în timp ce copiii alergau, se jucau prin curte şi se dădeau în scrânciob. Aveau ce scotoci. Mi-a plăcut curtea deşi nu corespundea niciunui standard de exigenţă sau de margarete. Foarte frumos că era înverzită, cu mulţi pomi care ţineau umbră dar dezordinea specifică gospodăriilor de la ţară o întâlneai la tot pasul. Erau stive de lemn neorânduite, magazii şi acareturi într-o rână aşa cum veţi vedea în poze. Îmi venea să zâmbesc de discrepanţa dintre ce era afişat ca facilităţi pe sait şi ce găseai la faţa locului. Parcare fără betoane? Da, parcare era o întreagă curte în care-ţi propteai maşina cu bolovani din cauza pantei. Pârâu în curte? Da, numai că era secat. Piscină în aer liber? Da, era o cuvă rotundă cu apă în care se bălăceau copiii. Una peste alta, gospodăria avea un aer familiar, fără ifose şi pretenţii şi dacă te aşezai pe o băncuţă la umbra unui copac, te simţeai chiar bine, aducându-ţi aminte de vacanţele petrecute la ţară la bunici. Pensiunile în care totul e perfect sau maimultcaperfect sunt reci şi nu reuşesc să-ţi comunice decât normele de cazare UE. După masă după ce ne-am plimbat vreo două ore vizitând localitatea şi Schitul Dragoslavele, ne-am întors cu o foame de lup şi am mâncat din desagă. Noaptea am adormit buştean cu TV deschis pus pe un film cu împuşcături.

---

VIZUALIZĂRI: 2680 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI