Natura cântă-n Bucovina! Mini - întâlnire de suflet a AFA - moldovenilor la Stăniștea Cerbilor

TIPĂREȘTE

… și a răsunat Bucovina într-un petec de liniște...

Hăt departe de Galați, pe pământ străbun, în inima Bucovinei și-n iz de toamnă târzie, 12 ”vajnici” moldoveni au hotărât să se întâlnească.

Alegerea locației n-a rămas mult în cumpănă, în urmă cu o lună, DOINIȚA descoperise o pensiune minunată. Se strânse un mănunchi de 12 persoane, pensiunea avea doar șase camere – numai bine să nu deranjăm vecinii… ;)

Acolo pe unde Izvorul Alb își trimite apele-i mici, sorbite de prin munți, s-a clădit în vremea din urmă o mândră casă împrejmuită de coame împădurite – Stăniștea Cerbilor.

Dar să vă prezint prietenii (username-ul AFA) : DOINIȚA, mihaelab, kelyboy, Voltainstel și nindesign – fiecare cu draga și dragul său, drumuind din Botoșani, Suceava, Bacău și Bârlad. Noi eram seniorii grupului care cuprindea trei Mihaele și două Aline născute în aceeași zi de toamnă!

Am plecat de acasă înaintea tuturor, cu o zi mai devreme, noi având o distanță mai lungă de parcurs – vreo 380 de kilometri. Vremea calmă, am pornit la drum de dimineață, entuziasmată, am prevăzut frumosul și el s-a adeverit, mici bucurii fără de preț au animat sufletul fiecăruia dintre noi.

Fără grabă, am urmat șerpuirea șoselei prin armonii desăvârșite de culori tomnatice, străbăturăm sate cu case frumoase de buni gospodari. Soarele trecuse bine de amiază, risipind o lumină vie ce se revărsa bogat peste arama pădurilor de foioase ce alternau cu covoarele verzi ale brădetului, când, iată, ajunserăm la destinație.

De dimineață ne anunțaserăm proprietarului sosirea în cursul după-amiezii, ne-a urat drum bun și a spus că ne așteaptă. Trecurăm de podețul peste pârâiașul Limpedea, poarta larg deschisă, o alee puțin în pantă, străjuită de flori și de brăduți și ajunserăm în sfârșit în fața pensiunii, într-o parcare generoasă. Am coborât din mașină și am sorbit cu lăcomie aerul atât de curat! Ne dezmorțirăm noi puțin și mai așteptăm câteva minute, poate suntem detectați… ;) Nimic… Urcăm pe terasă, sunăm la sonerie… la fel… ușa… ușa nezăvorâtă… A, trebuie să fie pe-aici…

- Domnul Mihai! Domnul Mihai!

Nici măcar ecoul nu se sinchisi să ne răspundă… Doar în Austria mai întâlneam pensiuni care nu aveau nevoie de chei la ușă… ;) Ce frumos! Ce bine este când te simți în siguranță…

Doar câteva minute mai trec și apare proprietarul cerându-și scuze de mai multe ori, a avut ceva de rezolvat în Câmpulung Moldovenesc și nu ne-a putut primi.

Mihai – ni s-a înfățișat un tânăr chipeș de 24 de ani, harnic, priceput și modest – l-am descoperit în zilele următoare – nu era scump la vorbă și avea graiul cumpănit al celui care a urmat studiile la facultatea de Teologie. Și, fetelor, un pont (sper să nu se supere că-l divulg): Este holtei! ;)

Ceasurile până-n seară s-au depănat în atmosferă molcomă. Ne-a delectat cu povestirile sale, dar și cu o afinată parfumată și câteva feliuțe de cake. Fără să se laude, ne povestea cât de mult a muncit împreună cu tatăl său, nu numai la ridicarea pensiunii, ci și a celorlalte anexe. Construcții trainice, lucrate cu drag și asta chiar se simțea! Fiind primii sosiți, ne-a oferit la alegere una dintre cele șase camere, dar, cred că toate sunt asemănătoare, am ales-o pe prima în care am intrat. Cele două scări laterale terasei conduc spre camerele alăturate două câte două, cu vedere spre trei punte cardinale. Aproape întreaga clădire este construită din bușteni viguroși, iscusit îmbinați, iar subsolul, magaziile și bucătăria sunt din zidărie.

Odăița noastră, nici scundă, nici înaltă, cu expunere spre apus, ne-a întâmpinat cu căldură, seara se lăsa chiar răcoare bine, așa încât, unda de căldură dată de calorifere a fost numai bine potrivită ca să ne învăluie într-un somn adânc și odihnitor. Patul era încadrat de două noptiere, un dulap îngust cu rafturi, suport pentru bagaje, masă pe care hodinea un televizor LCD, două taburete, calorifer. Simplă, neîncărcată, cum îi șade bine unei odăi de la munte. Simpla privire, din pat, a pereților alcătuiți doar din bârne frumos lăcuite, îmi garanta o stare de bine. Era ”altceva”…

Baia este înzestrată cu o cabină de duș de foarte bună calitate. Totul este foarte curat și îngrijit cu atenție.

Mi-a plăcut nespus de mult priveliștea de pe terasa din fața camerei. Pe colina din imediata apropiere, în drum spre țarcul unde primea mâncare, defila de câteva ori pe zi familia de cerbi și căprioare cu pui – una dintre atracțiile acestui loc. Primele exemplare au fost aduse din Germania, apoi au apărut moștenitorii, întregind numărul la 14 capete. Două capete frumos împodobite de ramuri aparțin cerbilor de patru ani, mai este un țap mai tânăr, de vreun an, apoi ciutele ca niște balerine măiastre, cu picioare subțiri precum ramurile de alun și puii.

Cerbii, stârniți de miresmele toamnei care vesteau neamului său pe unde nevăzute de adieri, chemarea nestăvilită a dragostei, aveau mici dispute între ei. Se năpusteau unul împotriva celuilalt, cu capetele ținute în piept, grumazul încordat și coarnele îndreptate amenințător înainte. În sunete scurte, seci, asemănătoare cu cele când lovești o piatră de alta, furcile coarnelor se împleteau între ele. Câteva minute dura joaca-luptă, fără învins sau învingător, cred… Doar spectacol live în natură, pentru noi… Au spațiu îngrădit foarte extins în pădure unde pot hălădui după bunul plac al inimii…

Alintatul proprietarului, căpriorul Bebe are și el povestea lui. Zbenguindu-se ca un pui neastâmpărat ce este, s-a rănit și a trebuit să fie oblojit cu alifii tămăduitoare. Din acea clipă n-a mai fost acceptat în ciurdă și a rămas într-un țarc separat. Este prietenos și își iubește stăpănul care încă îl hrănește cu biberonul cu lapte. În țarc i se vor alătura alți doi căpriori și poate, cu timpul, se va reintegra în familia sa.

O pajiște cu verdeață ademenitor mirositoare desparte pensiunea de o altă terasă acoperită, cu mese lungi, solide și bănci acoperite cu blănuri de oaie și lăicere. Pentru pofticioșii de fripturi, tot aici se află un grătar ”inteligent”, reglabil în înălțime. Puțin mai retrasă, o casă bătrână de două sute de ani și-a găsit aici utilitatea. În pericol de a fi demolată în Câmpulung Moldovenesc, ea a fost dezmembrată și apoi fidel reconstruită lângă pensiune. Anul viitor se va finaliza și amenajarea interioară. Curioasă cum mi-s, intrai și eu s-o inspectez. Va cuprinde două mici studiouri – parter și etaj – unde se vor putea caza familii cu copii.

Surprizele continuă. În trei bazine circulare și încă în unul mai mare forfotesc păstrăvii argintii, în diferite stadii de dezvoltare. Proaspăt pescuit, direct în tigaie și-n farfurie!

Pensiunea beneficiază de un spațios restaurant propriu, la comandă se pot servi cele trei mese din zi.

Timpul se scurgea ușor în compania lui Mihai, culegând parfumul după – amiezii ce tresărea-n văzduh. Apoi, el a plecat pentru că nu puține îi sunt îndatoririle…

O liniște neclintită stăpânea împrejurimile… Pentru că zilele ce-au urmat…

Încet-încet, lăsai tortura caldă a oboselii să mă-nvingă…

După un somn adânc, zorile se iviră timide, lăptoase.

Căprioarele deja se îndreptau spre țarcul cu mâncare pregătită de Mihai. Am vrut să le fotografiez mai de-aproape, când sunt mai liniștite. Am tăiat pajiștea de-a curmezișul, să ajung mai repede la ele. Călcam încet pe firele de iarbă ce păreau îngreunate sub povara boabelor de rouă care, aninate de vârfuri, creșteau parcă mereu, hrănindu-se din nelămurirea ceții. Căprioarele mâncau cu poftă boabele aflate în iesle, când și când se mai opreau rămânând țintuite locului, privindu-mă atent.

În acea dimineață am fost îmbiați să urmăm drumul întortocheat al Transrarăului, șosea montană ce face legătura între Valea Bistriței și cea a Moldovei. Am ajuns la Cabana Rarău, dar doar de la depărtare am admirat Pietrele Doamnei – munți mai puțin crescuți decât alții. Peisajul ne răsfăța privirea. Stâncile își zvârleau semeția către înalturi și dacă am fi fost mai tineri sau dacă doar în urmă cu câteva luni nu s-ar fi intervenit la ”schela” soțului meu, poate i-am fi cucerit căciulile. Masivele împădurite au în toate anotimpurile cărări pentru oricare dintre noi, potrivit vârstei și îndemânării fiecăruia. N-am zăbovit prea mult pe-acolo pentru că trecuse deja de ora prânzului și trebuia să întâmpinăm oaspeții la Stăniștea Cerbilor.

Până pe-nserat ne strânserăm cu toții cu mare bucurie de revedere. Ne-am desfăcut toate baierele inimii, toate sertărașele sufletului pentru ca totul, totul să se umple de binefacerile care ne copleșeau.

Liniștea cântărită în legănarea moale de cetini din seara trecută își luase zborul, pensiunea se animase, glume cu tâlc, vorbe de șagă, chiote prelungi, dar cu ondulații subtile, hore încinse și karaoke realizat de cei cu glasuri măiastre, am fost cu toții stăpâniți de imponderabilele bucurii ale bunei dispoziții…

Sigur, o descriere în vorbe n-are farmec… Atmosfera aceea nu poate fi descrisă și nu poate fi redată nici în fotografie, ea trebuie trăită! ;)

Pe terasă s-a-ntins masă mare cu tot felul de bucate delicioase aduse de fiecare și cu schimb de experiență într-ale licorilor… După aperitive s-au trimis spre bucătărie comenzile pentru păstrăv prăjit, tochitură moldovenească cu căpiță de mămăligă, tocăniță de hribi, friptură la grătar…

Cred că orele intraseră bine în noapte când ne-am îndurat să spargem ”gașca” și fiecare să se îndrepte spre ”iatacul” său.

A doua zi dimineață, care mai somnoros, care mai înviorat… =))

După micul dejun cu ”de toate”, sărate și dulci, cine a dorit a mai adăugat și o omletă pufoasă făcută de bucătăreasă, am hotărât să pornim într-o drumeție ușoară. Unde? Cheile Moara Dracului. Denumire desprinsă din povești prin secole pierite, probabil meritată…

Rezervația nu era departe de pensiune, vreo jumătate de oră de mers cu mașina, apoi pe jos. Rezervația naturală se află în ramura nordică a Munților Rarău, pe cursul văii Moara Dracului, în apropierea unei alte arii protejate – Codrii seculari Slătioara, cu cei mai impunători brazi și molizi din România, înalți până la 60 de metri și bătrâni de 3-400 de ani…

Am parcat mașinile la o întretăiere de drumuri, să se mai oxigeneze puțin și ele în preajma pădurii. Drum bătătorit, pantă ușoară, deocamdată… În pădure decorul ruginiu al toamnei este fascinant. Molizii și brazii își jucau moțurile până departe în văzduh, colinele erau pline de hățișuri verzi, parfum de rășină, covor catifelat de reavăn mușchi pe care-mi plăcea să-l mângâi în treacăt, nuanțele arămii ale frunzișurilor trezeau ochilor subite și inedite desfătări… Valea se strâmtează pe neașteptate, iar dincolo de meterezele stâncilor, cerul se întinde precum o eșarfă spânzurată undeva în văzduh. Ne supunem unduirilor cărării, traversăm podețe, urcăm trepte, sărim zăgazurile din piatră în piatră… Puțin chin al inimii, o zădărnicire ușoară a suflului, dar nu ne dăm bătuți…

Zgomotul a zeci de mici cascade îmbină frământarea apei cu liniștea desprinsă din înaltul colinelor. Apele se desfac în fire neastâmpărate, se reunesc și se izbesc de bolovani și de pietre nărăvite de ploi. O curioasă spărtură verticală a peretelui de stâncă făcută parcă de paloșul uriaș al unui năstrușnic Sfarmă – Piatră, îmi atrage privirea… Urcușul a devenit treptat mai anevoios, solul ud și alunecos, testându-ne abilitățile de echilibru. Am hotărât să facem cale-ntoarsă. În drum spre pensiune am poposit la Mănăstirea Rarău și la Mănăstirea Sihăstria Rarăului.

Și sosi și seara… Se-ntinse din nou masă mare, de data aceasta pe terasa generoasă unde se află și locul pentru grătar. Mihai, foarte amabil, s-a oferit să se ocupe el de grătar, cunoscându-i rosturile. ;) În așteptarea fripturilor ce sfârâiau pe grătar, s-au încins hore și sârbe dănțuite cu foc, așa, ca-n Moldova! :))

Pensiunea fiind mai izolată, n-am deranjat, cred, pe nimeni cu muzica ce răzbătea din boxă – muzica populară, nu-i așa? – nu se poate asculta în surdină și nici picioarele nu le poți ține locului… ;)

Nici Maria – maria55 – n-a lipsit de lângă noi… vorbind despre ea, nu întâmplător, un păhăruț s-a răsturnat…

În cele din urmă, după atâta dănțuit, oboseala ne-a cuprins pe toți… Ce se petrecuse peste zi a stăruit în fața ochilor mei până ce simțurile, vâslind lin, s-au mistuit într-o lume a păcii…

Duminică, o nouă zi picurată de la Dumnezeu. Din păcate, trebuia să ne despărțim… Of, timpul ăsta grăbit!

Mic dejun, urmat de o surpriză din partea lui Mihai. Ni l-a adus pe Bebe, căpriorul singuratic. Am făcut poze cu el, ne-am bucurat să-l mângâiem, ne-am amuzat cum se hrănea cu lapte supt din biberon.

Îmbrățișări dragi și-mi grăbii pașii spre mașină… Zăream în depărtare, ca printr-un geam scăldat de ploaie, mâini ce își luau rămas-bun de la noi… Și nu, nu ploua…

Și rămân amintirile… Mulțumim, Mihai! Mulțumesc, AFA – moldoveni! :*

Oare se poate măsura superlativul unor clipe?

---

VIZUALIZĂRI: 1263 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI