Departe de lumea dezlănţuită.

TIPĂREȘTE

Veneam din Sighetul Marmaţiei şi cum doream să vizităm mănăstirea Sf. Ana din Rohia, acolo unde e înmormântat Nicolae Steinhardt, ne-am reţinut cameră în Târgu Lăpuş. Am coborât prin Vadul Izei, Bistra, Ocna Şugatag şi Cavnic pe DJ 109F, am ocolit Baia Mare şi am coborât la Târgu Lăpuş. Nu pot spune că a fost cel mai bun asfalt dar frumuseţea peisajului şi a localităţilor maramureşene a compensat imperfecţiunea drumului. Am ajuns în Târgu Lăpuş, orăşel atestat dinainte de 1300 care, fiind aşezat la intersecţia mai multor drumuri a devenit în secolele trecute un important centru comercial, de unde şi denumirea de târg. Dacă e târg e şi negoţ; unde e negoţ sunt şi mulţi evrei astfel că înainte de război numărul lor era egal cu al românilor. Au plecat cu toţii, cei bătrâni au murit, numai casele lor de negustori bogaţi au traversat secolele. Am oprit în centru să cerem informaţii despre pensiunea Smarald. Făcusem rezervarea direct la proprietar, aveam adresa şi numărul de telefon dar nu ne-a dat prin cap să cerem şi coordonatele GPS sau măcar să le căutăm pe net. Nimeni nu ştia să ne spună exact unde este, nu era niciun indicator iar numele străzii, una din cele mai lungi din oraş, nu spunea nimic localnicilor. Totuşi ne-a îndrumat un bătrân ˝mereţi înainte, ţineţi-o oblu şi când ajungeţi la nişte iazuri drumul s-a gătat.˝ Am mers ce am mers, am trecut podul peste râul Lăpuş, am depăşit lacul Lighet unde se află baza sportivă a oraşului, în continuare nu am văzut niciun indicator şi nici o indicaţie pe strada Stadionului unde era pensiunea. Aveam ca rezervă telefonul cu care să cerem proprietarului să ne îndrume, când, în pustietatea care era de jur împrejur ne-a răsărit în faţă o casă frumoasă cu două etaje şi mansardă, făcută din bârne de lemn pe postament de zid. Era aşezată într-un imens spaţiu înflorit şi înverzit şi în faţa căreia se găseau câteva iazuri mari. Curtea- domeniu era aranjată cu o dezordine artistică, aici o căruţă veche, dincolo o băncuţă, un grătar, masă de ping-pong, loc de joacă, flori, multe flori, totul dădea bine. Aici o fi, aici n-o fi? Încă de la poartă prezenţa noastră a fost semnalată de lătratul unui câine ciobănesc care avea în schema postului rolul de sonerie, nu de agresor. Am aruncat o privire de jur împrejur. Culmi domoale, pădure, altă culme şi un drumeag care pentru noi călători obosiţi de drum şi dornici de un culcuş cald nu avea deocamdată nicio semnificaţie. În liniştea atotcuprinzătoare lătratul câinelui părea amplificat. În depărtare se mai auzeau nişte tălăngi, scrâşnetul unui ferăstrău de lemne şi în rest liniştea specifică locurilor depărtate de oraş. Ne-a întâmpinat proprietarul, un bărbat între două vârste pe faţa căruia se citea bonomia şi care printre cuvintele de bun venit ne-a urat să ne simţim ca acasă.

Pensiunea are la parter o verandă acoperită cu rol de sală de mese destul de mare, în mijlocul căreia era un pom stilizat lăcuit şi cu ramurile ciuntite. Mai era un TV plasmă mare şi o ladă frigorifică enormă în care am aciuit două borcănele de iaurt şi brânza de veci. Din această sală pornea o scară care ducea la cele două etaje despărţite prin pridvoare de lemn late în care se găseau mese pătrate de lemn acoperite cu ştergare şi scaune cu spătar. Ghivecele de flori erau atârnate la tot pasul. Mesele erau amplasate în colţurile din care aveai cea mai frumoasă privelişte asupra dealurilor şi pădurii în care se pierdea drumeagul despre care am scris mai sus.

Pensiunea oferea nouă camere de închiriat dar cum eram singurii clienţi am fost rugaţi să ne alegem în ce cameră dorim să dormim. Am ales camera cea mai mare dotată cu pat dublu, dulap prelungit cu bibliotecă, TV mare, canapea de piele sintetică, măsuţă de sticlă, scaune, covor,o baie elegantă cu aparat de jacuzzi, balcon etc. Era aranjată familial, departe de standardele uzuale trase la indigo cu care ne obişnuisem în hoteluri sau alte pensiuni. Camera avea pereţii de zid spre deosebire de altele cu bârne de lemn aparente. Singurul amănunt care m-a deranjat puţin a fost aşternutul creponat. Eu am o fixaţie: la pensiune sau hotel aşternuturile să fie albe ca zăpada şi perfect călcate. Celelalte camere erau parcă ceva mai mici, majoritatea aveau pereţii din bârne de lemn, puteam alege orice dar mi-a căzut cu tronc culoarea roşu toreador a pereţilor în contrast cu mobilierul alb. Faptul că nu m-a ţăcănit culoarea denotă că încă stau bine. În faţa camerei era un pridvor de lemn cu masă şi scaune unde am mâncat ce ne adusesem din portbagaj. Imediat proprietarul a venit să ne trateze cu palincă iar doamna cu caş şi pâine proaspătă abia scoasă din cuptor. La un păhărel soţul meu şi proprietarul s-au încins la discuţii: istorie, politică, spionaj ca bărbaţii, omul fiind foarte instruit şi cultivat. Eu am sporovăit cu doamna câte în lună şi în stele. De la ea am aflat că ne poate găti orice, inclusiv meniuri vegetariene sau lacto-vegetariene din ferma proprie, că mâncarea nu e la porţie ci ˝cât cuprinde˝, palinca e din partea casei, că acordă reduceri grupurilor şi copiilor, că organizează petreceri de grup şi revelioane. Din păcate discuţiile au rămas pur teoretice, noi pentru a doua zi dimineaţa având alt program.

După ce ne-am pus la cale am ieşit să ne plimbăm. Am traversat un pârâiaş, am trecut pe lângă piscina care aştepta copiii la bălăcit şi ne-am afundat în drumeagul care ne făcuse invitaţia să-l călcăm încă de la sosire. Pe măsură ce înaintam, pensiunea devenea tot mai mică şi în faţa noastră apăreau culmi domoale de deal care se pierdeau până la linia orizontului. Aerul curat al pădurii ne stimula respiraţia. Ne-am dat seama că eram departe de lumea dezlănţuită în care eram învăţată să trăiesc şi că o asemenea oază de linişte e binevenită în viaţa fiecăruia dintre noi. Am înţeles de ce proprietarii au ales acel loc să muncească şi să-şi bucure zilele.

---

VIZUALIZĂRI: 2012 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI