Top locație!

TIPĂREȘTE

După o lungă pauză de la plimbări, din motive lesne de înțeles, mai ales când în ecuație este și o Crocodilă de 1 an și 3 luni, în prima jumătate a lui decembrie ne-am făcut curaj și am plecat în căutarea zăpezii. Search pe domnu' Goagăl, bagaje pregătite, făcut plinul la mașină și la drum!!! Punem waze-ul cu destinația Cabana Loredana - Vadu Moților. În același timp am sunat la cabană și am cerut nițică extra căldură, că deh, zonă de munte și noi pui de Crevedia friguroși. Ne așteaptă drum lung, parte din el cunoscut deja de la plimbările la Sibiu. De acolo a început noutatea.

După 9 ore și cu opriri multe și lungi am ajuns. La prima vedere cabana a fost chiar frumoasă. Ne-a întâmpinat o doamnă zâmbitoare, care a dorit să ne prezinte culcușul. Am pornit spre etaj, împreună cu doamna Ileana... și de acolo a început cea mai reușită ieșire din ultimii 7 ani. La final am pus-o pe locul 1 în top. Până să ajungem la cameră ne-am "lovit" de o terasă comună pentru 3 camere, cu mese (scrumiere, bomboane, carte de prezentare a zonei), fotolii, șezlong și dezinfectanți peste tot.

Din cele 3 camere am fost direcționați către ușa din mijloc, unde am găsit un cuibușor micuț, dar suficient pentru 2 adulți, un copil pe baterii și o pisică (ar fi încăput lejer și un amstaff, dar aici soția din dotare mai are de dus muncă de lămuriri cu je). Totul aranjat cu bun gust. Totul foooooarte curat. Pe masă, lângă clasicele pahare, am găsit și două tuburi de dezinfectant. Căldură era din belșug, fapt ce ne-a bucurat peste măsură, semn că, pentru soluționare, cererea noastră nu a avut nevoie de cele 30 de zile legale.

Cum am ochi de vultur (dublați de ochelari) am văzut că la parter există un restaurant cu bar. După atâtea ore de sete, berea a găsit drumul esofagului. Fiind ajunși destul de târziu și cu ceva de ciugulit prin traistă, n-am mai cerut mâncare de seară. Am petrecut puțin timp pe terasă, mai întâi toți 3, apoi cu rândul, în funcție de aprobările primite de la copil.

Dușul aferent, butonat televizorul, hrănit și bipedul și patrupedul și la somn cu noi. Mai țineți minte căldura aia de care vă spuneam? Am fost nevoiți să dormim cu geamul deschis și rabatat. Cât ne-a lăsat piticania, somnul a fost chiar odihnitor.

Restaurantul se deschide la ora 8. Cine avea cafeaua sub nas la 08:05? Simpaticul soț al soției mele! Tot simpaticul este și cel care a refuzat micul dejun, pe motiv că "noi dimineața nu mâncăm". Aveam să regret mai târziu cele spuse. Înainte să plecăm la săniuș (la pârtia Vârtop din Arieșeni, colț cu Bihor) doamna Ileana ne-a întrebat dacă măcar la prânz dorim ceva la ghiozdan și ce ne poftește suflețelul. Am convenit că o supă de pui de casă cu tăieței făcuți tot în casă ar fi ideală. La felul doi am cerut șnițel cu piure.

Am plecat încrezători spre pârtie, consoarta a greșit drumul, fostul simpatic a bombănit ceva, dar m-am conformat și am ajuns să vizităm... cimitirul din satul Vârtop în loc de pârtie. Cred că aici s-a oprit timpul în loc, adică a venit, i-a plăcut și n-a vrut să mai plece. Totul pare neatins de mâna omului. Până și crucile par crescute din pământ.

Dar să ne întoarcem la vacanța noastră.

Prietenul Goagăl ne-a orientat către pârtia râvnită. Pentru doritori, setați Școala de ski Arieșeni și ajungeți unde trebuie, asta în cazul în care nu vreți să vizitați și voi satul Vârtop. Fiind în timpul săptămânii și norocoși din fire, am găsit pârtia doar pentru noi. Cum nu trebuia să ne păzim de nimeni și nici să păzim pe nimeni, ne-am făcut de cap. După o oră de urcat până în vârf (de coborâre nu ne plângem) vârsta și tutunul și-au spus cuvântul, așa că am țopăit în mașină și am fugit la culcuș. Doamna Ileana ne aștepta cu supa fierbinte. Ei bine, aici vom avea o problemă. Nu știu dacă de vină este lipsa cuvintelor care să descrie gustul sau balele ce mă inundă numai când îmi amintesc. Cert este că acea supă a mers direct la casa sufletului. Pentru câteva minute, că nu a durat mai mult să o devorăm, soția s-a simțit iar copil. A fost supa pe care i-o făcea bunica din Ardeal. Până și copilul nostru, care trăiește cu aer, a mâncat!

Imediat a venit felul doi... șnițelul cu piure. Eu nu sunt amator de șnițele, dar vă jurăm că au fost cele mai bune șnițele mâncate de noi vreodată. Am curățat frumos-frumos farfuriile cu gândul că trebuie să ne rostogolim până în cameră și cum o vorbă veche spune că fie boierul cât de mic, după masă doarme un pic, ne-am conformat. La cină am avut păstrăv cu mămăligă și usturoi. Povestea de la prânz s-a repetat, cu mențiunea că după ce am terminat de umplut fiecare colțișor de stomac, am rămas în restaurant să ne jucăm cu globurile din brad. Loredana, ne cerem scuze pentru cele două globuri care au sfârșit prin a fi mingi de fotbal! ????

Crocodilu' nu e tocmai cel mai sociabil copil (deh, pandemia își spune cuvântul), dar după câteva minute nu o mai puteam dezlipi de Loredana. Bineînțeles, ea îi făcea toate poftele și când noi îi spuneam nu, șantajista fugea în brațele gazdei, poate-poate primește aprobarea mult dorită.

Aaaa, am uitat să vă spun că aceeași Loredana ne-a îmbiat și la un pahar de "apă vie" făcută de ei. Dupa reacția mea, soția a înțeles că e de foooaarte bine. Târziu am plecat în cameră... duș, alea-alea și somn.

Dimineață același soț simpatic a cerut mic dejun. Daaa, eu, care mă micdejunesc cu o cafea și atât! Soția 3 ouă ochiuri, eu o omletă și amândoi un platou țărănesc. Miiinunat!!! Nu, n-am uitat de piticanie, doar că ea a fost cea mai câștigată... și-a mâncat cerealele cu lapte, după care a ciugulit și de la mami și de la tati. Cu burțile pline și după ce am hotărât ca la masa de prânz de astăzi să avem iar supă de aia bună iar la felul doi să mergem pe mâna doamnei Ileana, am pornit spre pârtie.

Pe lângă oamenii extraordinar de prietenoși, calzi și primitori, de care am omis să povestesc mai sus, ne-au întâmpinat și vreo 3 căței (a se citi o cățea din rasa Ciobănesc și 2 maidanezi destul de mari). Ni s-a explicat că fac parte din stuff și s-au dovedit a fi la fel de prietenoși ca stăpânii. Ciobăneasca, deși deținătoarea mai multor kilograme decât am eu, era uimitor de energică și a devenit un bun ajutor la trasul saniei la deal. Din nou, energia noastră a fost limitată la o oră de alergat prin zăpadă așa că pașii ne-au dus spre Peștera Ghețarul de la Scărișoara, doar că dezamăgirea a fost mare când la jumătatea drumului am găsit un afiș prin care eram informați că peștera este închisă pentru lucrări de consolidare.

Deși cu gândul la supa aia fierbinte, am decis să ne bucurăm de vreme și să încercăm un alt obiectiv turistic, cascada Pătrăhăițești. Nu s-a concretizat pentru că drumul a înghețat și se transformase într-un adevărat patinoar. Nu era momentul să facem pe grozavii așa că am convenit să spunem pas, dar în același timp ne-am amintit că Loredana ne povestise despre o cascadă frumoasă, destul de aproape de cazare și la care se putea ajunge cu mașina. Am pus pe waze Cascada Pişoaia, cunoscută și sub numele de Cascada miresii și am pornit. Da, la asta am ajuns și bine am făcut că nu ne-am lăsat descurajați de primele două eșecuri. Pe lângă minunata creație a naturii ne-am încărcat și de la oamenii locului care salutau chiar dacă noi eram în mașină... și când te gândești că la noi uneori nici vecinii nu se salută între ei. Dar să revenim. Dacă am menționat de oamenii locului, e păcat să nu amintesc de căsuțele mici, parcă rupte din povești, care stau de strajă la poarta dintre trecut și prezent. Din nou, am ajuns într-un loc unde timpul a preferat să rămână și să își tragă sufletul. Odată ajunși și coborâți din mașină am auzit chemarea cascadei.

E fascinant ce poate face natura! Văzând căderea de apă de 18 metri transformată aproape în totalitate într-un scut de gheață am scos telefoanele și aparatul foto din rucsac și am decis să imortalizăm tot peisajul superb ce ne înconjura. Ironia face ca pârâul de la cascadă să se numească Slatina, asta doar să nu uităm de casă.

Și cum iarna ziua e scurtă iar noi eram destul de obosiți după atâta plimbare, ne-am retras la depou. Are rost să mai spun ceva de supă? A fost iar curcubeu pe cerul gurii, iar plimbare în copilărie, iar satisfacție maximă. La felul doi, de data asta am avute tochitură cu brânză și mămăligă. Mai țineți minte că am spus de șnițele că au fost cele mai bune mâncate vreodată? Este valabil și la tochitură. Bucuroși că în prima zi am reușit să dormim puțin, am crezut că minunea se va repeta, doar că al nostru copil a avut alte planuri, așa că am coborât la joacă. Și pentru că nu era nimeni nici în restaurant, nici în bar, am considerat de cuviință să informăm gazdele, care ne-au spus că avem liber să facem ce vrem. Ne-a uimit încrederea acordată, încredere pentru care le mulțumim și acum. Spre bucuria Crocodilului, mai târziu a apărut și Loredana. Normal că am mai cerut o doză de tratament pe bază de "apă vie", iar soția a fost ispitită cu o afinată din rezerva lor personală. Uite așa poți face doi oameni fericiți! ????

Din nou bradul a suferit mici modificări, globurile s-au transformat în mingi și copilul și-a consumat energia. Simțindu-ne atât de bine am uitat să mai verificăm și ceasul. Când am făcut asta, ne-am dat seama că e destul de târziu, că pregătirile noastre de somn durează și că a doua zi ne aștepta un drum destul de lung, așa că am plecat în cameră. După rutina de seară, dușurile aferente și toate cele, am sforit până dimineață. Leneșe din fire (aici nu mă încadrez, bătrânețile mă ajută să văd soarele în fiecare dimineață, la ora 6) fetele mele au dormit până la ora 9. Deși planul era să plecăm până în ora 11, s-a dovedit încă o dată că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Parcă ceva ne ținea în loc. Între timp au mai venit două cupluri, care au ocupat celelalte două camere de la etajul unde am fost noi cazați. Cum nu poți să pleci la drum pe stomacul gol, am coborât în restaurant pentru micul dejun. De data asta am încercat virșli, cârnații dacici ai ardelenilor. Nu auziserăm în viața noastră de ei, dar s-au potrivit perfect lângă ouăle ochiuri ale soției și omleta țărănească a lui eu. Ca și în ziua precedentă, copilul a fost pe plus mâncând de la ambii părinți.

În jur de ora 13, cu părere de rău, am decis că este momentul să plecăm, ne-am luat la revedere de la minunatele nostre gazde, dar nu înainte de a promite că ne vom întoarce în februarie.

Oameni dragi, dacă vreți să evadați, dacă sunteți prin zonă, dacă nu aveți idee unde să poposiți, dacă vreți să vă umpleți stomăcelele... sau doar să vă încărcați bateriile, aici e locul ideal!

---

VIZUALIZĂRI: 468 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI