Casa Ana Serena

TIPĂREȘTE

Filozofie

Cred ca acest review pragmatic de cazare despre o frumoasa locatie turistica din Eselnita, “placa turnanta” a turismului de pe Dunare, o sa va intereseze mai mult decat orice calatorie foto-poetica prin Cheile Nerei, Baile Herculane sau portul din Orsova, locuri despre care s-a mai scris si pe unde-am haladuit si eu, in mod optional, dupa ce ma plictiseam de-atata frumusete, privind cursul lenes al Dunarii si ambarcatiunile sale ce-mi defilau pe sub balcon sau pe sub fereastra. Sau dupa ce ma saturam de balaceala in mega-cazanul cu apa incalzita ce se afla in curtea pensiunii.

Poate ca cea mare realizare a noastra, ca popor, dupa '89, a fost libertatea de miscare. Cand ai fost inchis ca un canar intr-o colivie, timp de mai multe decenii, te apuca o imensa dorinta de a zbura, oriunde in lume. Caci din oricare loc de pe Pamant, te intorci cu ceva nou, cu ceva castigat, cu o experienta inedita. Cel mai important lucru, dupa parerea mea, e sa fii liber si sa devii propriul tau stapan. Sa ajungi sa-ti decizi singur soarta si sa nu fi sclavul nimanui, fie el patron, job sau societate.

Casa se afla in Eselnita, unde ajungeti usor din Orsova, dupa vreo 6 Km de sosea buna. Din cele 6 zile cat am stat in aceasta casa, doar o zi intreaga i-am dedicat-o exclusiv ei. Sunt unii oameni, care-si dedica intreg sejurul, odihnei, ei nu se-ndeparteaza prea mult de cuib, altii insa, isi iau permanent zborul din cuib si cauta “ce-o mai fi si dupa colt” iar altii, combina cele doua feluri de activitati, ambele relaxante.

Rezervarea am facut-o din timp prin telefon, "pe incredere", pretul camerei-130 de lei/noapte (camera dubla), nu mi s-a parut exagerat. Casa Ana Serena, precum va ziceam, e c-un picior pe pamant si cu altul pe apa. Un ponton prelungeste suprafata turistica a curtii. De ponton se afla legata o barca cu motor, cu care proprietarul (care locuieste in cladire), te poate plimba pe Dunare si tot de pe ponton, poti sa plonjezi in vedeta Casei, “cazanul-piscina”, in care incap vreo 10-12 persoane. In Dunare, n-aveai cum sa faci baie, caci in acea perioada a anului, Dunarea era acoperita de un covor plutitor de alge. Pai adica cum? Algele n-au voie si ele sa se-nmulteasca? Sa nu fim egoisti! Poti totusi sa faci o baie in Dunare, daca insisti, dar intri in ea alb si iesi de-acolo ca un “omulet verde”, precum in povestirile SF.

Casa arata bine. Soseaua Eselnitei te duce pana in fata ei, parcarea e chiar la intrare, ai locuri de parcare in fata ei sau vis-a vis, pe sosea.

Cel mai greu a fost, cand am ajuns. N-am gasit-o. Sunt atatea case, pensiuni, vile si chiar hoteluri de-a lungul Dunarii, in Eselnita, care e si ea lunga, lunga, cat o zi de post, incat am rugat pe cineva ca sa ne conduca pana la Ana Serena. Se intampla, atunci cand revii la aceasta casa, dupa o excursie de-o zi, s-o ratezi, sa treci pe langa ea. Trebuie sa-ti iei niste repere, eventual alte locatii, sa le retii numele si-apoi vei fi sigur, ca urmeaza locatia ta.

Camera Casei Ana Serena e spatioasa si luminoasa. Mai toate camerele au balcon si “see-view”, adica privire spre Dunare. Baia e moderna, curatenia e sfanta. Dar cel mai interesant e prin curte, ce seamana mai degraba cu-o expozitie florala. Tot in curte ai si locuri de rapaos (sezlonguri, balansoare, bancute, scaune) si masute cu bancute, unde poti servi mancarea “ce ti-ai adus-o de acasa” si pe care doar ti-o incalzesti in bucataria de la parter ce comunica cu curtea. Terasa cu bancute e acoperita dar pentru siguranta, gazda a mai amenajat inca o sala de mese, in interior, langa bucataria comuna. Aici gasesti si cateva frigidere comune.

Deoarece in intreaga Eselnita “n-am ochit” decat un singur mini-market, aprovizionarea ne-o faceam de la un super-market din Orsova.

In pensiune, nu erau mai mult de 6-7 “perechi de clienti”, care faceau ce face toata lumea... dimineata vizitau cate ceva si-apoi, pe la pranz, reveneau ca sa-si pregateasca mancarea si se-asezau pe bancutele lungi din curte si savurau bucatele, in timp ce se delectau si cu linistea curgatoare a batranului nostru Danubius, liniste intrerupta doar sporadic de zgomotul efemer, al cate unei salupe sau vas de croaziera. Apoi, intram, cu schimbul, cate 4-5 persoane in ciubarul de metal si faceam cate o baie, asteptand uneori, pana cand se eliberau cateva locuri. Dar, nu erau prea multi amatori de balaceala, multi dintre clienti, savurau mai degraba o ora de plaja pe sezlongurile sau scaunele de langa ponton sau de pe balcon. Sau un somn adanc in camera.

Ana Serena, mi-a aparut ca o locatie linistita, plina de “serenitate”, cu multe facilitati, la preturi rezonabile in care gazda era mereu prezenta printre clienti cu intrebari de genul ”Cum va simtiti? Mai doriti ceva? ” si unde as reveni oricand cu placere. Mai ales, ca din planurile mele initiale, din graba, am omis un obiectiv important ”Strandul termal din Oravita”.

Alta filozofie

E iarna si uneori, am, pentru catva clipe, senzatia ca traiesc pe fundul unui ocean de smog amestecat cu ceata si noroi plutitor, din care n-am cum sa ies. Strivit, concasat, buldozerit si-apoi nimicit, de-o vesnica noapte polara. Imagine de cosmar. In acele momente, notiunea de multumire, bucurie, placere, ce sa mai vorbim de cea de “fericire”, dispare. Poate ca una dintre definitiile notiunii nedefinite inca, numita bucurie intensa sau chiar fericirie, ar fi, sa zicem, aceea ca, daca dorim ca in vara ce vine sa batem cu piciorul 5 insule salbatice din jurul Medieranei sau sa escaladam un munte strivit de ozon, chiar stand la cort pe-o stanca sau pe nisipul gol sub cerul liber, putem s-o facem. Acest gand, ma scoate din marasmul noptii polare.

Adeseori, peretii casei si ai caroseriei, pe care-i vedem zilnic, pe langa ca ne strica viata si ne imbolnavesc, nici macar nu vor mai fi ai nostri, ci ai urmasilor, urmasilor nostri, (daca nu le pierd cumva la pocker sau pacanele), amintirile insorite insa, raman numai ale noastre. Ele sunt cele care, cel putin mie, imi umple sufletul de bucurie. Un acoperis deasupra capului, un castron de orez in fata mea si o bicicleta in curte, sunt suficiente, ca sa putem evada din chingile acelui ocean de smog. Traim intr-o lume nebuna, nebuna, nebuna, corupta si slinoasa, in care parca principala preocupare a omului, este, NU sa admire cerul de azur, padurile de smarald si valurile marii ce se sparg la picioarele sale pe-o plaja zamislita parca anume ca sa te-ndragostesti de ea, ci sa se afunde tot mai adanc, in acel amalgam cenusiu si lipicios, din care, odata intrat, nu mai poate iesi, nu mai vede nimic in jur, decat conturi bancare, chitante, insomnie sau peretii unei case cat mai mari si mai inalte si o caroserie cat mai groasa si mai stralucitoare, cu care-i va rupe fara-ndoiala, gura vecinului. Si uite-asa, viata trece.

Alteori, imi dau seama ca iarna si bucuria sarbatorilor de iarna, nu mai sunt ca altadata. Cel putin pentru mine. Ele imi aduc mai mult frig si intuneric decat altadata si caldura si lumina verii mi se pare tot mai departe si tot mai scurta. Am inceput sa urasc iarna.

“Padurea s-anvesmantat intr-o mantie de nea/Eu stau la gura sobei, strag bani si-astept sa vina primavara/ Si bine-nteles, o astept si pe ea, pe Elada mea/ Astept, plin de dor, luna lui martisor/Primavara vietii mele-nfrigurate si apuse/ De ce nu vii odata, amaru' sa-mi alungi? / Sa regasesc padurea mea de vise/ Sa regasesc a tineretii lunci/ Cat timp o sa ma mai amagesti tu iarna/ Cu imagini albe, reci si false de hartie/Si cu o vara ce parca niciodata n-o sa mai vie? /Ce trist e totul, fara tine/Nici soarele nu mai vrea sa rasara azi/ Toamna tarzie inca imi mai curge prin vine/Si gerul iernii inca se mai prelinge printre brazi/Hai vino odata, primavara! ”

Amicul meu Pierre din ploioasa Normandie, pensionar si el, ma suna din Franta: “Sa stii ca dupa ce-a ajuns. Mr. Macron la putere, pensia mea de 2200 euro, a scazut cu 60 de euro! A trebuit sa inchiriez cateva camere, in sistem agroturistic, pentru turistii bogati, ce viziteaza plaja debarcarii, “Omaha beach”, aflata la cateva sute de metri de casa mea. S-a dus tihna si linistea mea de pensionar! Auzi dom'le, am tras din greu, o viata intreaga si-acum, in loc sa stau si eu cu burta la soare, trebuie sa muncesc in continuare. Cei mai multi turisti sunt germani, ei vin sa vada cum au reusit inaintasii lor sa "secere" 10.000 de americani cu doar 5-6 cuiburi de mitraliera. Apoi vin americanii, ca sa jeleasca dezastrul de pe acea plaja a debarcarii. Eu le sunt ghid, gazda, sofer si bucatareasa. Nicaieri viata nu e usoara!... Bine, e-adevarat ca pot inchide casa si petrece toata iarna sau toata viata, doar cu-o jumatate din pensia mea, de-acum incolo, intr-un DOM-TOM, (Martinica, Polinezia, Guadelupa, etc, ), dar acolo, noi francezii, ne instrainam, ne rupem de civilizatie si ne plictisim de moarte, stand doar la balaceala si la plaje toata ziua (??). Asta nu e viata!

I-am raspuns ca pe la noi, pensiile sunt de 350 de euro si ca e obligatoriu sa mai avem inca un job ca s-o scoatem la capat. Iar vara, avem doar 2-3 saptamani de concediu si-acela doar in destinatii “low-cost”. Mai avem noroc cu cateva saituri turistice, care ne mai ofera uneori cate un sejur sau un zbor gratuit, prin tari mai calde.

“Cum? Ce zici? ” raspunde Pierre consternat. “Mais, non, c'est pas possible”, la noi doctorii fac parte din alta lume, una “superioara”, ei nu se amesteca cu noi, francezii de rand, ei la pensie au cel putin cate un iaht cu 3 catarge si macar cate o casa de vacanta construita pe langa una din plajele insorite ale Mediteranei sau prin DOM-TOM sau fac croaziere de cate 3-4 luni, in timpul iernii, prin destinatiile exotice si calde ale lumii.

Uff! Ar fi mult de filozofat, dar ma opresc aici, pentru ca iaca, am primit deja un raspuns pentru trairile mele polare de culoare gri, de mai sus. Poate ca e mai bine, si poate ca esti chiar mai bucuros, atunci cand te multumesti cu mai putin si placerile vietii le primesti "cu lingurita". Cand te bucuri si de-o Eforie, de-o Varna sau de-o Paralia Katerni sau de-un Thassos. Unde apa marii, mie mi se pare ca e tot atat de uda si nisipul plajelor, e tot atat de fierbinte, ca-n Guadelupa, Martinica sau Polinezia franceza.

Ei, si-acum?

Acum? Mai am un singur dor/Sa ma lasati sa zbor/ In adanca liniste a serii/Unde? La marginea marii/Sa-mi fie nisipul fierbinte aproape/Si cerul mereu senin/Iar vreo doua, trei tinere sirene/Sa-mi umple intr-una carafa cu vin. /Si mai vreau ceva! Sa stergem din calendar iarna. Adica, dupa Craciun sa vina Pastele. Adica, dupa toamna, sa vina primavara! Asa, doar ca s-ajung si eu mai repede la mare. In acest sens, am trimis azi la Parlament o petitie. Eu, cred ca am sanse de reusita, ce ziceti fratilor? Doar traim pe meleagurile tuturor posibilitatilor

@Web, te rog videoclipul, mersi!

https://www.youtube.com/watch?v=CnB5h6sqKQE

---

VIZUALIZĂRI: 2864 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI