Amethyst - pensiune pentru neviciaţi!

TIPĂREȘTE

La Amethyst am ajuns tot într-o organizare de grup şi, recunosc că am simţit un oarecare regret să văd că sunt prima care deschid acest topic. Dar fiind o pensiune atât de frumoasă, altora s-ar putea să placă mai mult.

Am plecat dimineaţa devreme din Timişoara, pentru că voiam să-mi acord timp şi să nu mai ajung ultima, ca în Apuseni.

Am ajuns prima! :))... cu vreo 4-5 ore înaintea celorlalţi! Bravo mie!

Pe drum am stat mult timp între două TIR-uri, care mergeau constant şi cu viteză. Aşa n-a mai trebuit să încetinesc în localităţi. Băieţii m-au "adoptat" fără probleme, au încadrat micuţa mea Fiesta între ei, păstrând o distanţă de siguranţă confortabilă. Probabil că nu eram singura care recurgeam la "ajutorul" lor. Mi-a plăcut să călătoresc cu ei şi am regretat despărţirea! :))

Am trecut prin Satu Mare, apoi Baia mare, de unde am luat-o spre Baia Sprie şi în jos, spre Surdeşti, unde se află această pensiune, Amethyst.

Este mai frumoasă decât cea din Apuseni, din Ic Ponor. Mi s-a spus că aparţine fostului primar. Nu m-am mirat, pt că se vede că s-au investit mulţi bani acolo.

Dar n-am simţit suflet, ci doar dorinţa de-a avea o imagine aparte, superioară altora.

Chiar dacă, după cum veţi vedea în poze, este un loc absolut minunat, eu spun că nu ajunge. Pt un turist umblat, nu ajunge! Mult mai mult contează gazdele (cel puţin pt mine), ochii sinceri, bucuroşi de oaspeţi, decât acea privire furişă, de oameni cu bani, doritori să facă alţii şi alţii, tot mai mult.

Ca o completare... adaug că peste o săptămână (voi scrie şi despre asta), am ajuns undeva pe la Piatra Neamţ, într-un colţ de ţară liniştit, la o pensiune ce aparţine tot unei familii, ca aici. Nu există termen de comparaţie! Acel domn din Moldova a venit ca o confirmare la ceea ce gândesc despre acest Amethyst. Dar... voi ajunge şi acolo.

Aşadar... am ajuns prima şi am fost întâmpinată de proprietar, un bărbat înalt şi cu un zâmbet bine exersat. Nu m-a păcălit, dar l-am acceptat. Aşa e omu', iar eu nu eram acolo ca să-l schimb ;)

Ei bine, încă din curte, cred că mi s-a cam căscat gura la frumuseţea din jur! Când am intrat... sunt sigură că mă uitam cu ochi mari, admirativi, ceea ce probabil că a uns bine orgoliul d-lui respectiv.

Am urcat la etaj şi, fiind prima, mi-a dat să aleg între două camere: una chiar lângă scară şi o alta ceva mai în jos, pe coridor. Am ales-o, desigur, pe a doua. Mai târziu m-am întrebat de ce mi-a oferit să aleg din doar două, când toate erau goale?

Ei, de ce?! Aşa trebuia să fie... pt că trebuia ca mai târziu să-mi cunosc vecina, o doamnă profesoară, la fel de bătăioasă şi nesupusă regulilor, ca mine :))

În timp ce mă conducea, proprietarul mi-a spus pe un ton rece, politicos, dar care nu lăsa loc de comentarii, că se poate fuma numai afară, în curte. Atât!

Asta m-a supărat, pt că până acolo aveam de coborât, de ieşit afară şi de luat colţul, până în singurul loc stabilit pt fumat. Ulterior am văzut, după ce au venit şi ceilalţi, că "afară" însemna un loc uitat de Dumnezeu!

Scrumierele puteau fi super pline, puteau da pe-afară, că nimănui nu-i păsa! Dacă faţa de masă s-a pătat (pt că se mânca şi acolo), nu au schimbat-o. A trecut o zi, apoi două... şi petele se tot adunau. Noi am întors-o, ca să nu le mai vedem. Tot noi am golit scrumierele în coşul de gunoi de la intrare, care şi acela s-a umplut şi n-a fost golit până la plecarea noastră.

Aceşti oameni cred că urăsc pur şi simplu fumătorii! Poate că o fi mai totul din lemn acolo, dar nu sunt singurii care au o astfel de pensiune.

Şi aşa începe discuţia:

Când a doua zi am ajuns la mocăniţa de la Vişeu şi am văzut cât fum scot acele locomotive (trei la număr) când pornesc din gară, mi-a fugit gândul la cei de la Amethyst.

Eram în vagon cu un grup din Ungaria, majoritatea în etate, care inspirau fericiţi fumul gros de la locomotivă! Nici măcar nu tuşeau, cu toate că unii domni îşi ştergeau ochii cu batistele, pt că lacrimau de la fum! Dacă mi-aş fi aprins ţigara acolo, toţi s-ar fi uitat urât şi poate ar fi gândit că-i intoxic!

Aşa e omu'!

Cu nu mulţi ani în urmă, când nu existau calorifere, în toată lumea, pe coşurile caselor, ieşea fum de lemn, cărbune sau mixt. Îmi amintesc că eram copil, iar iarna aveam fulgi de funingine pe obraz şi pe haine. Pluteau în aer şi nu deranja pe nimeni.

Acum, când se lasă frigul, abia de se mai simte mirosul de lemn ars. Era mirosul ce ne anunţa că se apropie sezonul rece, iar eu, copil fiind, îl iubeam.

Astăzi... suntem mai moderni, mai fiţoşi. Nu mai avem fum de la locomotive, nici de la hornuri... atunci de ce-am avea de la fumători?

Cineva (ca proprietarul acestei pensiuni) a spus ceva împotriva fumatului... şi cum instinctul de turmă funcţionează foarte bine şi la om, toţi au bătut din palme şi săracul fumător a fost pus la zid!

Unde cu o sută de ani în urmă, să intri într-un salon, la o serată muzicală, la operă sau la teatru, ţinând în mână o pipă sau femeile o ţigaretă într-o sipcă subţire, era considerat ceva elegant, azi, merg la Opera din Timişoara, iar în pauze stau pe balcon, tremurând de frig, chiar dacă deasupra intrării la bar scrie "Fumoar". E ceva păstrat din vremurile în care eleganţa şi respectul faţă de dreptul omului de-a fi el însuşi, aveau un alt statut.

Şi totuşi, "înghiţim" cu încântare fumul mocăniţelor, pt că încă nimeni nu a spus că şi acela intră tot în plămâni.

Şi revin la pensiunea Amethyst: în cele 3 nopţi cât am fost cazaţi acolo, în ultima seară am prins timp urât şi rece, cu ploaie deasă. Ploua pe masa din curte, pe faţa de masă cu pete, care era leoarcă, iar scrumierele pline cu ţigări, se umpluseră cu apă neagră.

Am stat ghemuiţi, unul într-altul în uşa pensiunii, ca vai de mama noastră!

O imagine tristă, pe care nu o voi uita. Se vede, de altfel, că mi-a rămas în memorie şi-n suflet, prin faptul că am ţinut să deschid acest topic.

Când a doua zi după-amiază ne-am întors de pe unde fusesem cu grupul, am intrat în bucătărie şi am rugat proprietara să-mi dea o cafea. Să ne înţelegem: voiam SĂ CUMPĂR o cafea!

S-a uitat la mine cu o privire mirată, ce spunea: cum poţi să ceri aşa ceva?

Cu jumătate de gură, privind în altă parte, dar nu în ochii mei, mi-a spus că îmi va face una. I-am subliniat că nu voiam cafea pe gratis, ci că i-o plăteam. Nu a impresionat-o. Avea prea mult de lucru cu pregătirea cinei, ca să fie deranjată pt o cafea! - aceasta era atitudinea ce o transmitea.

Staţi liniştiţi, că imediat ce-am dispărut din vizorul ei, a uitat de mine. Nu am văzut nicio cafea! Dar n-a reuşit să mă surprindă. Mă aşteptasem, după tonul cu care-mi vorbise.

Şi aşa am ajuns să mă răzvrătesc. De la o cafea! Mai aveam apoi şi termen de comparaţie, pe d-na Lenuţa cu a ei pensiune din Apuseni, a cărei amintire era încă vie, chiar dacă trecuseră câteva luni de-atunci. Iar ulterior, am mai descoperit şi alţi proprietari de omenie.

Aşa că, descoperind că în camera vecină era o doamnă profesoară din Râmnicu Sărat, fumătoare, i-am propus să ne facem singure cafeluţele. Deşi eu aveam (ca orice turist de cursă lungă) tot ce trebuia, inclusiv scrumieră, avea şi ea! Aşa se face că, în fiecare dimineaţă, mi-o lua înainte şi mă aştepta cu o cafea aburindă pe pervazul de lemn ce despărţea balcoanele noastre. Ne scoteam câte un scaun şi stăteam de vorbă, savuram împreună cafeaua, ţigara şi sentimentul acela de copil neascultător, care face cum vrea el şi cum îi place!!!

Ferestrele camerelor (din fericire) dădeau în spatele pensiunii, înspre sat şi drumul 184 (Baia Sprie - Cavnic), destul de circulat. Deci nu pot spune că era nu ştiu ce linişte, dar sunetul maşinilor nu era deranjant.

Şi ca să scriu şi ceva frumos... pot să vă spun că mâncarea a fost bună şi îndestulătoare. Nu a lipsit horinca, desigur, apă, vin etc. Cafeaua însă... se putea bea numai dimineaţă. Atât. Cine apuca să mai stoarcă din termosuri încă o ceaşcă, se putea considera un norocos!

Camerele păstrează caracterul rustic ce se vede chiar de la intrare, sunt curate, şi la fel şi baia.

Peste tot predomină lemnul, ca de altfel în tot Maramureşul.

Pensiunea are şi un heleşteu. Nu am idee dacă sunt sau nu peşti în el. Apoi câţiva iepuri mari, albi, un dulău molâu... şi cam atât.

Este foarte frumoasă atât pe dinafară, cât şi în interior. Totul e un rustic dus la maxim, iar pt nefumători, cred că e chiar plăcut de stat acolo. În curtea laterală au o masă de ping-pong. Nu-mi amintesc să mai fie vreun alt loc pt agrement.

În satul din apropiere există o biserică frumoasă, dar eu nu am fost s-o vizitez. Nu prea le am cu astea în mod deosebit. Am preferat în ziua aceea să trag o fugă cu Fiesta mea şi împreună cu alte trei doamne, până în Baia Mare, la Muzeul de minerale.

Locaţie:

- 47 gr 36'43.75'' N

- 23 gr 45'00.86 E

Se poate ajunge dinspre Dej - Tg Lăpuş - Baia Sprie (18B) şi apoi spre Surdeşti (184), sau Baia Mare, respectiv Sighetu Marmaţiei - Baia Sprie (18) - Surdeşti.

Am plecat de la pensiune cu un sentiment de libertate, că în sfârşit plec!

În concluzie, părerea mea este, cum spuneam şi la început, că nu ajunge imaginea. Altora s-ar putea să ajungă. Pt mine însă, e praf în ochi... poleială. M-am simţit mult mai bine în acel hotel din Câmpulung Moldovenesc, aproape de trafic, dar cu oameni primitori şi calzi.

Şi cum sunt o persoană care spun ce am de spus, bun-rău, cum o fi, la fel fac şi aici, chiar dacă voi supăra. Vorba românului, cea veche, rămâne şi în acest caz în picioare: cum îţi aşterni, aşa dormi!

În rest... vă vor vorbi imaginile.

Rămâneţi cu bine!

---

VIZUALIZĂRI: 2099 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI