Fundatura Ponorului - Palma lui Dumnezeu

TIPĂREȘTE

Fundatura Ponorului este un loc pitoresc, o zona joasa aflata in Parcul National Gradistea Muncelului-Ciclovina, in Muntii Sureanu, locul de resedinta al stramosilor nostrii, dacii, si este unul din cele mai frumoase parti ale judetului Hunedoara. Accesul se face de pe soseaua dintre Petrosani spre Hateg, unde se face dreapta spre satul Ponor - Ohaba Ponor Federi. Drumul este bun, asfaltat pana in Federi.

Am vazut din intamplare niste fotografii cu acest loc si am stiut ca trebuie sa ajung aici. Nu conteaza cum si cand, doar ca trebuie. Peste tot am gasit poze cu Fundatura Ponorului, descrieri si intreceri in epitete, dar nici o persoana nu a descris concret traseul pe jos pana acolo. M-a dezamagit acest lucru, pentru ca e normal sa sti cum sa ajungi, nu doar sa iti tranteasca toti pozele minunate ca si cum se afla langa o sosea principala. Stiam doar ca e nemarcat traseul.

Traseul Federi - Fundatura Ponorului a durat 2 h dus si 1 h:30 min intors. De la placuta cu intrarea in satul Federi, am urmat soseaua asfaltata pana cand aceasta s-a terminat. Acesta se continua cu un drum forestier, de tara, neasfaltat, asa ca am lasat masina acolo. Sunt un fel de garaje chiar in acel punct. Din acel loc am facut stanga, in sus. Pe o portiune se mai poate continua si cu masina, pentru ca nu e asa de rau, mai ales daca aveti masina de teren. Vreau sa va spun ca nu stiu daca traseul pe care l-am facut noi e cel mai scurt sau cel mai usor pana la Fundatura, dar pe aici ne-au aratat satenii ca trebuie sa o luam. Stiu ca sunt mai multe drumuri care ajung in Fundatura Ponorului. Eu va voi da repere despre traseul nostru, si va sigur ca nu e greu de gasit chiar daca nu este marcat traseul.

Noi am vrut sa mergem pe jos, intr-o plimbare frumoasa spre acest loc, asa ca am inceput sa urcam in stanga pe drumul forestier, lasand in urma casutele tot mai rare, cocotate pe coline. Aproape in intregime cele 2 h doar se urca, de aceea la coborare am facut mai putin. Asadar, mergand pe drumul forestier, am castigat altitudine si ni s-au deschis in spate vai impadurite si sate risipite peste tot. Pana la un moment dat mi s-a parut ca seamana traseul cu acela de la catunele din Valea Cernei.

Am ajuns la o intersectie apoi si am avut norocul sa treaca un satean care ne-a explicat clar pe unde sa o luam si ce ne asteapta. Era cu masina de teren si ne-a spus ca trebuie sa o luam dreapta, usor in sus, el continuandu-si drumul pe forestier. O sa atasez si o poza ca sa vedeti exact. Este chiar acolo la intersectie o casuta de lemn, si trebuie sa o luati in sus, pe langa ea. Ei, acum incepe distractia. Traseul s-a schimbat de la urcarea usoara la una mai grea pe o carare bolovanoasa, cu sol rosiatic. Nu-i nimic, ne descurcam noi. Soarele ne mai ingreuna situatia, dar atunci nu stiam cat de mult ii vom simti lipsa in continuare pe traseu. Ne era cald si era grea urcarea si abia asteptam sa mai vina si portiuni de padure. Am urcat in continuare pe carare si cam dupa 1h, 30min de la plecarea din Federi am ajuns in zona de padure. A inceput sa se intunece afara din cauza norilor si nu dupa mult timp, a inceput sa ploua puternic. Ne-am adapostit in padurea deasa, unde eram protejati si am asteptat sa se termine ploaia. Deja ne intrebam oare cum o sa coboram la intoarcere, pentru ca terenul fiind ud si destul de inclinat, puteam usor aluneca.

Nu se mai oprea ploaia, fulgera si tuna si nu stiam ce alegere sa facem. Dupa vreo 15 min am iesit din padure, ploaia incetase. Si nu stiam daca e ok sa continuam spre Fundatura, riscand sa ne mai prinda vreo ploaie sau sa ne intoarcem. Mai aveam 30 min pana la destinatia noastra. Chiar nu vroiam sa fi fost in zadar efortul nostru. Am ales toti cu sufletul si am continuat traseul, fara sa gandim prea mult, ca daca gandeam, ne intorceam sigur, era cel mai logic.

Cararea a ajuns la o intersectie, si acolo am facut dreapta, trecand pe langa un bustean de cativa metri chiar langa carare si apoi, nu dupa mult timp, stanga, brusc in jos, spre Fundatura. A fost singura portiune unde am coborat, in rest doar am urcat. Aceea a fost cea mai frumoasa parte a traseului, pentru ca, coborand, usor, usor am ajuns in alta lume. Salasele cum le numesc satenii, sau casutele ciobanilor, au inceput sa apara pe coline, intr-o vale superba cu raul Ponor care se onduleaza, traversand-o. Ne-am sprijinit pe garduletele de lemn care ingradeau poienite cu flori si de-a dreptul ne-am emotionat. E incredibil cat poate sa te surprinda un astfel de loc. Am coborat usor in lunca pe langa o casuta si am vrut sa mergem exact pana la rau, dar nu aveam pe unde trece pentru ca de la ploi, lunca se inunda si e apa peste tot. Oile pasteau in departare, la unele casute iesea fum din horn, si Muntii Sureanu incadrau acest loc plin de liniste si pace.

Inca visand, ne-am trezit repede la realitate de ploaie, si am fost nevoiti sa cautam adapost undeva. Prima casuta de langa noi era cea mai buna varianta, si am alergat spre ea. Nu era nimeni acolo, pentru ca aceste salasuri nu sunt locuite in permanenta, doar in anumite perioade cand satenii vin cu animalele. Usa de la intrare era inchisa dar a fost dechisa un fel de camera in stanga, unde era si o masa si o saltea, si paie, asa ca ne-am bagat acolo, desi era bezna. Ne-am asezat care pe unde a putut, si am aprins lanterna de la telefon, am mancat ceva si asteptam sa se termine ploaia. Dar nici gand de asa ceva. Din acel moment pe mine nu m-a mai intersat aboslut nimic. Eram constienta ca o sa ajung leoarca la masina si ca poate voi si aluneca inapoi pe traseu, pentru ca e abrupt. Dar savuram peisajul acela minunat, cu casutele si Fundatura lor, printre stropi de ploaie. Dintr-o alta casuta de lemn, cu o usa mica si cu o prispa. De acolo din usa, ma uitam cum se dezlantuie natura, cum se ridica caldura din iarba spre cer, ca niste nori care au ajuns pe Pamant.

Trebuia sa ne hotaram cat mai stam, pentru ca sanse sa coboram la rau nu erau, si ploaia nu inceta. Of, de s-ar fi oprit si ar fi iesit soarele. Imi doream sa merg acolo jos, sa vad tot ce se poate vedea din celalalt unghi, sa stau pe malul raului. Daca doar picura nu era problema, dar era o ploaie torentiala. Dupa o sesiune de poze in ploaie, ne-am luat rucsacurile ude si ele, si am plecat de acolo, promitandu-ne ca venim sa stam cu cortul cand e soare, macar o noapte. Nu ai cum sa nu te intorci acolo. Am continuat cararea spre Federi, si ploua si iar ploua, si eram uzi pana la piele. Dar noi radeam si ne bucuram de tot, pentru ca plecand din acel loc, chiar nu am mai putut sa ne gandim la faptul ca puteam raci, sau cadea pe pietrele acelea. Noi eram fericiti. Dupa ce am iesit din padure si am ajuns pe cararea bolovanoasa, pe solul rosiatic inundat curgeau suvoaie sangerii de apa. Odata cu noi, coborau si ele.

A fost singura data cand chiar ne-a prins ploaia pe un traseu de munte, dar mi-am dat seama ca nu e nimic grav nici daca se intampla asa ceva. Dupa experienta aceasta sigur nu imi mai va pasa de nici o ploaie.

Fundatura Ponorului a fost pentru mine locul unde m-am dizolvat pur si simplu. Intr-un loc stravechi, incremenit in timp, unde fiecare copac sau piatra a prins viata si mi-a soptit legende, si unde ma cheama, iar si iar. Te linistesti acolo dintr-o data, e o senzatie de pace incredibila. Prietenul nostru, Radu, a descris cel mai bine Fundatura. Cand a ajuns in Fundatura Ponorului a zis ca e locul lui preferat din lume din acel moment.Acest loc mai este numit de sateni Palma lui Dumnezeu. Acum inteleg de ce.

---

VIZUALIZĂRI: 18466 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI