Fundătura Ponorului sau Cum a fost în ” Palma lui Dumnezeu”

TIPĂREȘTE

La mijlocul lui Florar am fost într-o drumeție ușoară prin Munții Șureanu, in partea cea mai joasă a acestor munți, la Fundătura Ponorului, unul dintre cele mai frumoase locuri din Romania, parte a Parcului Național Grădiștea Muncelului – Cioclovina.

Până de curând nu auzisem de acest loc, dar am văzut câteva fotografii din Fundătura Ponorului, aflând astfel că există un loc de vis undeva in Munții Șureanu.

Abia așteptam să ajung pe acolo, iar invitația de a petrece trei zile in acest colț de rai, supranumit de localnici,” Palma lui Dumnezeu” , a fost binevenită.

Ne-am întâlnit vineri 13 mai, in comuna Pui, aflată intre Hațeg și Petroșani.

După ce ne-am mai completat resursele de mâncare și băutură necesare în zilele pe care urma să le petrecem pe munte, ne-am urcat in mașini și am pornit spre satul Federi.

Pana la Federi soseaua este asfaltată, dar noi am mai mers cu mașina mai sus de sat, pe un drum forestier, înaintând până acolo unde se putea merge cu mașinile noastre, dar cat mai aproape de locul de intrare in traseu.

Am parcat mașinile pe marginea drumului, ne-am luat” casele” in spate și am pornit la drum.

Poteca nu este marcată, se merge la inceput pe un drum forestier mărginit de câteva case.

In scurt timp a inceput sa plouă ușor, dar a fost o ploaie binevenită după căldura suportată până atunci. Nici măcar nu m-am deranjat sa îmi pun geaca de ploaie, am preferat să fac un duș răcoros.

Urcușul durează puțin peste două ore, dar pe cât este de ușor pe atât este de frumos. O potecă de culoare roșie (se pare că de la zăcămintele de bauxită), urcă prin pădure, poieni livezi și pajiști verzi. După aproximativ o jumătate de oră de urcuș, am ieșit într-o poiană verde de unde se vedeau crestele încă înzăpezite ale Retezatului.

Am continuat să urcăm ușor, am trecut de o căsuță mică de unde ne-a salutat cu bucurie o localnică, apoi am urcat puțin mai susținut până într-o șa, aflată chiar deasupra Fundăturii Ponorului.

A fost dragoste la prima vedere. Un platou mare, verde, drept ca un teren de fotbal se vedea mai jos cu vreo 50 de metri. Pârâul Ponor parcă era un șarpe argintiu care se strecura prin poiana verde, printre căpițele de fân și printre cele câteva case mici.

Am inceput să coborâm, greu, deoarece ne opream la câțiva pași ca să admirăm peisajul și să facem alte fotografii, din alte unghiuri.

Era prea frumos, și încă nu văzusem tot!

Am ajuns jos, lângă Ponor, pe care trebuia să il traversăm ca să ajungem la locul de campare. Am tot căutat un loc mai îngust și cu apa mai mică, pe unde speram să putem sări. Dar nu am reușit. Unii au traversat desculți, alții (printre care m-am numărat și eu) s-au încălțat cu sandalele din dotare și am intrat in apa limpede și nu prea rece a Ponorului. Distracția a fost maximă, cei desculți au continuat drumul așa, călcând pe iarba proaspătă. A mai trebuit să sărim un gard, să deschidem o poartă, să mai sărim un gard, după care am urcat pe o altă șa, deasupra Fundăturii, acolo unde urma să întindem corturile.

Locul de campare era in curtea unui localnic, care cu bucurie ne-a lăsat să staționăm acolo două nopți.

Am petrecut acolo două apusuri și două răsărituri, unul mai frumos decât celălalt. Dar, după părerea mea, cea mai frumoasă parte a zilei in aceste locuri este dimineața. In ambele zile m-am trezit puțin după ora cinci ca să particip la spectacolul naturii.

Dimineața, până să apară soarele de după o culme înaltă de aproximativ 1200 m, întreagă vale este cuprinsă de ceață. Pe măsură ce soarele incepe să urce, ceața se destramă, încet, descoperind valea, căpițele de fân și casele mici. Nu am cuvinte să povestesc despre frumusețea Fundăturii Ponorului in acele momente. Sper ca fotografiile să o facă mai bine decât mine.

Și apusul este la fel de frumos. Soarele pleacă încet, de această dată după un alt vârf, aflat in cealaltă parte a văii. La apus ne-am cocoțat pe o stâncă înaltă, deasupra văii, ca să urmărim spectacolul naturii completat de cel al localnicilor, care își adunau vitele și caii lăsați in timpul zilei să pască liniștiți pe pășuni.

In Fundătura Ponorului timpul parcă a stat in loc. Sunt câteva case mici, construite din lemn și piatră, unele încă locuite, altele părăsite și lăsate pradă vremurilor. Nu există curent electric, iar semnalul la telefon apare doar sus de tot, pe câteva vârfuri. Câțiva localnici, mai întreprinzători, au montat câte un panou solar.

In prezent, cei câțiva locuitori vin la” casa de la pădure” , doar din primăvară până toamna târziu. Iarna, casele rămân pustii. Primăvara localnicii își aduc aici vitele, câteva oițe și caii frumoși. Laptele proaspăt și dulce este transformat in caș, unt și iaurt. In cea de a doua seară am mâncat la un localnic, mămăligă cu caș și lapte cald. La plecare am primit și o caserolă cu iaurt, cel mai bun mâncat de mine până acum. Mâncare de lux pentru noi, cei care trăim la oraș.

In afară de creșterea animalelor, localnicii se mai ocupă aici și cu cultivarea cartofilor, dar nu pe suprafețe mari. Cultivă atât cât le este necesar să treacă iarna.

Foarte multe case sunt locuite de bătrâni. In câteva locuri am văzut bunicuțe săpând voinicește pământul sau adunând vitele de pe pășuni la apusul soarelui. Tot ele se ocupă cu prepararea cașului, a untului și a celorlalte produse lactate. Probabil tinerii rămân jos in sat, având și alte ocupații.

Ca să ne bucurăm pe deplin de frumusețea acelor locuri, in următoarea zi am făcut o drumeție, un circuit pe culmile din jur. Am urcat până la aproape de 1200 m, însoțiți aproape permanent de imaginea vârfurilor încă albe ale Munților Retezat. La un moment dat s-au văzut și Munții Parâng. Am parcurs puțin peste 13 Km, prin păduri și pășuni colorate in verde crud. Am întâlnit cai frumoși, lăsați liberi pe culmi. Doi dintre ei chiar s-au speriat de noi, când urcam spre un vârf. Au venit alergând spre noi, fornăind și nechezând amenințător. Ne-am oprit și noi, și ei. Ne-au studiat câteva minute, și, după ce și-au dat seama că nu reprezentam de pericol, și-au văzut de treaba lor. Ba chiar au stat frumos și la fotografiat.

Pășunile sunt delimitate intre ele de garduri din lemn, amplasate in special pentru a împiedica animalele să plece de pe teritoriul casei lor. Erau câteva porți pe unde puteam trece dar de cele mai multe ori a trebuit să sărim gardul, cu mare grijă pentru că avea și un fir de sârmă ghimpată. Nu am scăpat nici de traversarea prin apă. De această dată am trecut desculță, dar abia așteptam să intru cu picioarele in apa rece.

Serile le-am petrecut lângă corturi, încălziți de un foc de tabără, la lumina lunii din ce in ce mai mare.

Dacă sunteți in zona sudică a județului Hunedoara, in apropiere de comunele Baru, Pui sau Bănița, nu ezitați să porniți spre Federi și mai apoi spre Fundătura Ponorului. Se poate ajunge și cu o mașină 4x4, cu garda înaltă, dar nu știu exact starea drumului. Pe jos insă este o drumeție frumoasă și ușoară. Mulți turiști aleg să facă drumeția spre Fundătura Ponorului într-o singură zi, fără înnoptare. Eu insă recomand să petreceți măcar o noapte in zonă, la cort sau la localnici, pentru a putea admira locul la apus și răsărit.

Drumul nu este marcat și este posibil să fie dificil de găsit poteca bună. Atașez harta traseului parcurs de noi in prima zi, poate va fi de folos cuiva.

Fundătura Ponorului este un rai pentru fotografi. Din păcate, ca să nu am un rucsac prea greu, nu am luat un aparat de fotografiat. Am folosit telefonul, dar nu am unul foarte bun pentru fotografii. Unele din fotografiile atașate sunt făcute de prietenii care au avut aparate de fotografiat, motiv pentru care acele fotografii nu pot fi votate.

Fundătura Ponorului face parte din Parcul Național Grădiștea Muncelului – Cioclovina, care mai cuprinde rezervatiile: Complexul Carstic Ponorâci-Cioclovina, Peștera Șura Mare, Peștera Bolii, Cheile Crivadiei, Peștera Tecuri.

Fărăr telefon, fără televizor, doar natură.

---

VIZUALIZĂRI: 1963 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI