Poros, insulița moțată

TIPĂREȘTE

„Nu știu ce m-a impresionat mai mult - crângurile de lămâi din fața noastră sau insula însăși, atunci când mi-am dat seama că practic pluteam pe străzi. Toată viața mea am visat să plutesc pe uscat iar intrarea în Poros mi-a oferit această iluzie. Dintr-o dată ne-am pomenit înconjurați din toate părțile de pământ, cu vasul înghesuit într-un canal îngust și fără ieșire. Deasupra capetelor, vedeam bărbați și femei care stăteau la ferestre. Am aruncat ancora chiar sub ochii lor, în apele înspumate, ca pentru o scurtă oprire la frizer pentru un ras și un tuns. Pe cheu, oamenii se deplasau cu aceeași viteză ca vasul nostru. Ba chiar ar fi putut să-l întreacă, dacă ar fi decis să iuțească pasul. ”

Henry Miller, „Colosul din Maroussi”

Unde, cum și mai ales de ce?

1. A nu se confunda cu mult mai celebra insulă cicladică Paros. Poros nu e decât o biată domnișorică saronică de 31 kmp și cu cca. 2800 de locuitori, situată la 58 km sud de Pireu și despărțită de Peloponez (mai precis de localitatea Galatas) de un luciu de apă de numai 200-300 m lățime, de la care își și trage numele, Poros însemnând în limba greacă „pasaj”.

Nu are plaje cu nisip auriu, apa mării nu este peste tot în nuanța aceea minunată de turcoaz pe care o adorăm noi, vestigiile istorice nu lipsesc cu desăvârșire însă sunt cam puține și sărăcăcioase, bref, insula nu deține cine știe ce atracții turistice majore. Și totuși...

2. De ce am ales-o drept destinație pentru o zi de relaxare în timpul sejurului la Atena din iunie 2018? vezi impresii

Pentru că mi-am zis că aflându-ne în capitala Greciei, ar fi păcat să nu vizităm o insulă din apropiere, drept pentru care am studiat pe hartă Golful Saronic. Variante existau, inclusiv aceea a unei croaziere cu oprire în Poros, Hydra și Aegina. Am exclus-o din start: ar fi însemnat prea mult timp petrecut pe vas și prea puțin pentru a descoperi cele trei uscaturi.

Hydra se află de mult pe lista mea și mă zgârii pe ochii că n-am „bifat-o” când am fost în Peloponez! Dar, pe de altă parte, străzile sale în pante abrupte și plajele stâncoase nu mă ademeneau prea tare, așa că am lăsat-o pe altă dată (care sper să vină totuși cândva). Cât despre Aegina, știam că dacă ajungeam acolo, n-aș fi putut ocoli Catedrala Sfântului Nectarie și aveam serioase îndoieli că după porția masivă de istorie/religie/artă îngurgitată în Atena, aveam să îmi conving consortul să pășească într-un alt lăcaș de cult.

Cu alte cuvinte, voiam o zi lejeră, cu plajă și baie și fără obiective „must see”.

În acest scop am aruncat un ochi și către celelalte opțiuni, adică insulele Salamis, Agistri și Methana, și câștigătoare a fost... Poros!

Ce m-a convins? Pozele de pe net, care înfățișau o bucățică de pământ cu țărmuri dantelate și tot soiul de golfuri și golfulețe, acoperită în mare parte de păduri de pini și crânguri de măslini și având în vârf un... moț, despre care Adrian a remarcat că seamănă mai degrabă cu un cucui! Nu știu cine și cum a pocnit Porosul peste nas, dar presupun că a fost un cutremur, oricum nu are importanță, cert este că ridicătura aceea reprezintă un punct de reper definitoriu pentru insulă, fără de care, dacă privești din anumite unghiuri, nu îți dai seama unde sfârșește ea și începe Peloponezul.

Tot pozele de pe net îmi arătau și niște plaje lipsite de stânci și pietre și accesibile picioarelor noastre bătrâne. Iar când un amic de-al nostru, proaspăt absolvent al unei școli de navigație, adică skipper cu acte în regulă, ne-a asigurat că, spre deosebire de Hydra, portul din Poros e larg și ticsit de ambarcațiuni care mai de care, gata, decizia a fost luată! Grozav îmi place să casc ochii la iahturi...

3. Cum am ajuns acolo? Evident, pe apă. Mai precis: am luat metroul din stația Attiki din apropierea reședinței noastre temporare și după 45 de minute am coborât în Pireu. Stația terminus a liniei 1 ateniene se află foarte aproape de port, practic am traversat strada, am pătruns în incinta uriașă și imediat în stânga am găsit Dana 8, de unde pleacă vasele spre Insulele Saronice, spre Sporadele nordice sau spre Dodecanez.

La 10 dimineața ne-am îmbarcat pe un hydrofoil (între timp am aflat că în română îi zice „hidroglisor”, mărturisesc că habar n-aveam) cu numele Flying Cat 6, operat de compania Hellenic Seaways. Drumul a durat o oră și un pic iar întoarcerea a fost la 15:35, astfel încât am avut la dispoziție pe insulă cam patru ore și jumătate, relativ suficient. Helllenic Seaways au patru curse pe zi pe această destinație. Pentru cei interesați de rutele, orarele și prețurile practicate, site-ul lor este https://hellenicseaways.gr/en. Mai precizez că biletele au costat 24,50 euro/persoană/sens, deci am plătit în total 98 de euro, și că există și feriboturi (în caz că vă deplasați cu mașina), care parcurg distanța în puțin peste 2 ore. Poros nu este o insulă pietonală.

„Pisica zburătoare” cu numărul 6 este un vas de tip cataraman cu scaune ca în avion dar, slavă Domnului, culoare mai largi. Confort, un mic bar, toalete curate, dar partea proastă este că pe parcursul călătoriei nu se poate ieși pe punte, așa încât cele câteva fotografii surprinse la debarcare au fost făcute în mare grabă, împinsă fiind de la spate de ceilalți pasageri.

Ce să-i faci, nu le poți avea pe toate!

Bun, acum că am ajuns la destinație, iată și

Câteva info despre Poros

Surse de documentare: www.greeka.com; www.poros.com.gr

Poros este în fapt un microarhipeleag format din două insule legate între ele printr-un pod peste o mică strâmtoare: la sud se află Sphairia/Sferia, de origine vulcanică, ce adăpostește capitala Poros Town; la nord se întinde, pe o suprafață mai mare, împădurita și deluroasa Kalavria/Kalaureia/Calauria, cu cel mai înalt vârf Vigla de 358 m. Și tot de aici izvorăsc și câteva pârâiașe, lucru destul de remarcabil pentru o insulă grecească.

Numele Kalavria provine din combinația dintre „kalh” („bun”) și „avra” („vânt”), rezultatul însemnând așadar „briză plăcută”. O altă ipoteză face însă trimitere la Kalavros, unul din fiii zeului Poseidon. Sphairia poartă numele vizitiului lui Pelops, regele cetății antice Pisa, aflată lângă Olympia, în Peloponez. Vizitiul părăsise Pisa de bunăvoie sau poate persecutat de oamenii regelui și și-a găsit refugiul în Poros, unde a trăit până la moarte.

Kalavria a fost locuită încă de la începutul Epocii de Bronz, după cum o dovedesc descoperirile arheologice. În perioada miceniană (1400-1100 î. Hr.) a jucat un rol important ca bază navală iar din secolul al VI-lea î. Hr. a adăpostit un sanctuar doric închinat lui Poseidon, cercetat de specialiștii suedezi, ale cărui ruine au supraviețuit, însă într-o stare de degradare care m-a convins că nu merită o vizită. Insula a intrat apoi în zona de influență macedoniană, pentru ca în 323 î. Hr. să fie ocupată de dinastia egipteană a Ptolemeilor. În același an, celebrul politician și orator Demostene, un vajnic adversar al macedonenilor, s-a refugiat în Poros, unde se pare că s-ar fi sinucis consumând cucută.

Între 86 î. Hr. și 395 d. Hr. Poros a făcut parte din Imperiul Roman, pentru ca în 1484 să fie ocupat de venețieni, care l-au folosit ca port strategic în luptele purtate contra turcilor. Datorită importanței sale, insula a ajuns în acea perioadă să numere peste 15.000 de locuitori, de peste cinci ori mai mult decât în prezent. După 1715, când otomanii au cucerit-o, a început o perioadă de relativ declin, flota sa participând la mai puține bătălii navale decât vasele din Hydra și Spetses. Totuși Poros a avut un cuvânt major de spus în cursul Revoluției din 1821, când capii revoltei se întâlneau adesea aici pentru a-și pune de acord planurile.

În 1827, în timpul Războiului de Independență, în Poros a fost creată prima bază navală a statului modern elen, care avea să rămână în această locație până în 1881, când a fost mutată pe insula Salamis/Salamida. Și astăzi aici funcționează un centru de antrenament pentru forțele maritime grecești. În septembrie 1828 ambasadorii Angliei, Franței și Rusiei s-au întâlnit în Poros cu Ioannis Kapodistrias, primul șef al Greciei independente, pentru a stabili hotarele statului elen.

În urma Tratatului de la Kuciuk-Kainargi din 1774, care consimțise înfrângerea Imperiului Otoman în războiul din 1768-1774, Rusia a primit dreptul de a naviga liber și a face comerț în apele turcești și o bază navală rusească a fost stabilită în Poros. Kapodistrias a reconfirmat acceptul și în 1834 baza a fost extinsă cu depozite de muniție, magazine și chiar o școală rusească. Rușii au păstrat-o până în 1900 iar acum ruinele sale pot fi văzute în capătul vestic al insulei Kalavria.

Ce altceva ar mai fi de zis? Că Poros deține un muzeu de arheologie, precum și o mănăstire - Zoodochos Pigi, fondată în 1720 și situată în partea estică a Kalavriei, pe o colină la care se accede pe un drum de pământ. Și cam atât.

Dar nu pentru asemenea obiective turistice făcuserăm noi drumul. Ci pentru relaxare. De care ne-am bucurat din plin.

Ce am făcut în Poros?

Odată descinși pe insulă, în piața centrală din Sphairia, primul lucru pe care l-am făcut a fost să admirăm portul. Și am constatat că amicul nostru skipper avusese dreptate: de-a lungul țărmului se aliniau o mulțime de ambarcațiuni fițoase iar pădurea de catarge albe crea o imagine plăcută pe fundalul cerului albastru. Țac-țac, poze peste poze, doi-trei pași și ne pomenim în stația de autobuz. Care circulă, din câte citisem pe net, de la 1 iunie până pe 15 septembrie, din oră în oră, spre estul Kalavriei, până la mănăstire, în timp ce către vest se poate ajunge cu barca până la fosta bază navală rusească.

N-am apucat să verific dacă în stație era afișat orarul autobuzului pentru că imediat și-a făcut apariția un taxi. Reușisem totuși între timp să arunc un ochi la tarifele fixe practicate de cele 10 taxiuri de pe insulă și aflasem că până la Askeli Beach, ținta noastră, călătoria nu costa decât 3,70 euro iar până la baza navală rusească - 7 euro. Încă o confirmare a faptului remarcat în Atena că deplasările cu taxiul în Grecia nu-ți golesc portofelul.

Nu am mai stat deci pe gânduri și am urcat în taxi, ignorând un centru ce oferea spre închiriere ATV-uri, mijloc de locomoție care îmi cam făcea cu ochiul, numai că Adrian nu s-a arătat dispus să-l experimenteze taman în vacanță, și nici scuterele - au trecut 40 de ani de când nu am mai mers cu motocicleta! Căci da, oricât de greu v-ar veni să credeți, în tinerețea noastră tumultoasă am avut o Mobra... Cât despre biciclete, nici să n-aud! Voi să nu vă luați însă după mine!

Despre plaja Askeli citisem pe net că ar fi cea mai bine amenajată de pe insulă. Se află la 3-4 km de port, în partea de est a Kalavriei, iar în drum am avut răgazul de a privi vilele și hotelurile frumos tencuite în alb care își așteptau clienții. Fiind în prima jumătate a lunii iunie, turiștii încă nu se iviseră în număr mare, însă taximetristul ne-a asigurat că în iulie și august vor da năvală, Poros fiind o destinație de vară populară mai ales printre greci.

Și am ajuns la plajă - lungă dar îngustă și mai aglomerată decât mă așteptam, semn că mai toți iubitorii de soare aflați la acel moment pe insulă se îmbulziseră acolo. Nisip grunjos, pietricele la mal, dar și pe o porțiune de vreo 2-3 m la intrarea destul de lină în apa cam răcoroasă după gustul meu - 22-23 de grade. Șezlonguri cu umbrele din paie, amplasate mult prea aproape unele de altele (adio intimitate), gratuite dar cu consumație obligatorie de la barul hotelului de peste drum: 5 euro pentru un frappé și o bere, preț rezonabil, zic eu.

Apa mării, în schimb, curată și limpede precum cristalul, așa că după câteva mișcări energice din brațe și picioare ne-am încălzit și am putut savura din plin bălăceala. Mai corect spus cele trei bălăceli, căci am alternat intrările în apă cu reprizele de zăcut pe șezlong cu ochii pe țărmul Peloponezului, aflat la o aruncătură de băț, și pe un câine care m-a distrat dispărând din când în când din raza vizuală a stăpânei, obligată să-și întrerupă ședința de bronzat pentru recuperarea patrupedului.

După mai bine de două ore de plajă am ieșit în stradă și iarăși am avut noroc: a apărut un (alt) taxi. „Cât ne costă un tur al țărmului sudic al Kalavriei? ” l-am întrebat pe șofer. „10 euro” a fost răspunsul. OK!

Ne-am continuat drumul spre est și am avut astfel ocazia să vedem cât de lungă este de fapt plaja Askeli, că are și spații de pus prosopul „la liber”, salvamari, dușuri și cabine de schimb și că dispune de facilități pentru practicarea sporturilor nautice, în timp ce de cealaltă parte a străzii se înșiră clădiri nou-nouțe unde turiștii se pot caza la prețuri decente, din câte am observat pe unele panouri: 34-40 euro/camera dublă.

După vreo 4 km am intrat într-o zonă mai înaltă, mărginită de păduri pe o latură iar înspre mare de stânci, jos aflându-se Monastiraki Beach iar pe deal, la vreo 500 m de șosea, Mănăstirea Zoodochos Pigi. Aici șoferul a întors mașina și am luat-o înapoi.

Iar când am depășit podul care separă Kalavria de Sphairia și ne-am îndreptat spre vest, peisajul natural și urban s-a schimbat: în dreapta pădurile de pini obturau casele, între care am remarcat totuși superba Villa Galini, construită în 1892 în stil neoclasic, care a găzduit de-a lungul vremii artiști și scriitori de renume, printre care și pe americanul Henry Miller (1891-1980), a cărui descriere a Porosului am citat-o ca motto la acest review. Și tot la Galini și-a petrecut câteva veri în anii 1930 Giorgos Seferis (1900-1971), poetul grec laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

În stânga, golfulețele se succed cu o repeziciune pe care nu reușesc să o surprind întotdeauna în imagini cu telefonul: trecem mai întâi pe lângă Mikro Neorion, o plăjuță cu ponton, apoi pe lângă „mult mai întinsa” Megalo Neorion, o bucățică de nisip amenajată cu șezlonguri. Dar zău că nu contează cât de mari sunt plajele, panoramele sunt cele care fac toți banii (plătiți pe taxi): iahturi trase la mal ori plutind grațios și lenevos pe ape, iar în depărtare Sphairia, cu moțul său inconfundabil, pare să se fi unit cu Galatasul peloponeziac de peste gârlă. Cu geamul mașinii deschis, adulmec parfumul de pini, măslini și lămâi și ascult liniștea ca de început de lume.

Doamne, câtă frumusețe...

Dar cireașa de pe tort abia acum vine și se cheamă Love Bay, un intrând adăpostit la umbra unor pini bătrâni către care coboară o potecă presărată cu trepte din piatră. Toate ghidurile turistice, atâtea câte sunt, proclamă această plajă, în fapt un petic de țărână strașnic bătătorită, drept cel mai pitoresc loc de pe insulă, și chiar le dau dreptate: aici marea capătă acele irizații turcoaz de care iubitorii Greciei sunt atât de atașați. Mi-ar plăcea să cred că în spatele denumirii se ascunde o poveste sau o legendă romantică despre doi îndrăgostiți care și-au găsit aici refugiul, departe poate de familiile ce se împotriveau iubirii lor, ceva gen Romeo și Julieta, dar adevărul este că n-am găsit nicăieri, oricât am căutat, nicio explicație. Rămân însă cu bucuria de a-mi fi clătit ochii cu o priveliște de vis, ca atâtea multe altele din bătrâna Eladă.

După ce aruncăm o privire și către Russian Bay, unde se află, după cum fără îndoială că ați ghicit deja, ruinele bazei navale rusești, facem calea întoarsă și taxiul ne depozitează la intrarea pe podul care face legătură dintre Sphairia și Kalavria, străjuit de o construcție emblematică a Porosului, turnul cu ceas, datând din 1927.

Pătrundem în Sphairia și avem timp să admirăm așezarea în trepte pe deal, ca un amfiteatru, a caselor din Poros Town, unele din ele în stil neoclasic, altele - mult mai numeroase - noi și albe, cu acoperișuri roșii sau portocalii, ferestre largi încărcate de ghivece și balcoane din lemn. Pe străduțele înguste nu-i loc să se strecoare decât scuterele, mijlocul de transport preferat mai peste tot în Grecia.

Pe faleză se înșiră mici taverne, cafenele, galerii de artă și buticuri cu suvenire, dar ochii îmi sunt atrași ca un magnet de navele ancorate la țărm, sclipind strălucitoare în soarele amiezii, cea mai mare parte din ele cu steagul grecesc alb-albastru fluturând la bord. În ultimii ani, Poros a devenit un punct de plecare în croaziere în Golful Saronic și în capătul sudic al Sphairiei se află un important centru de sailing și de închiriere de iahturi. Aviz amatorilor! Cum însă noi nu ne numărăm printre aceștia, ne-am încheiat în alt mod incursiunea pe insulă.

La final, un prânz pe cinste!

Pe malul mării, în Piața Eroilor, imediat în spatele nelipsitului monument închinat celor căzuți în luptele pentru apărarea patriei, am găsit Taverna Sti Rota. Și cum se făcuse aproape două și jumătate iar stomacurile ne dădeau ghies, ne-am petrecut ultima oră în Poros luând prânzul.

Mese și scaune albe, fețe de masă de un alb imaculat sau în carouri alb cu albastru, umbrele albastre inscripționate cu numele localului, ce mai încolo și încoace, arăta exact ca o tavernă pe placul nostru. Meniul afișat la intrare menționa o selecție impresionantă de aperitive, feluri tradiționale grecești, paste și fructe de mare. Yummy!

Ne așezăm, un chelner tânăr își face imediat apariția cu meniurile și ne informează că Rota servește numai mâncare home-made. Super! Comandăm iute o carafă de vin alb sec (din Patras, după cum suntem atenționați; de altfel, nu am observat plantații de viță de vie pe Poros, poate or fi dar n-am dat noi de ele) și o sticluță de soda water, care ne sunt aduse însoțite de câteva felii de pâine prăjită și frecate cu usturoi. Ungem cu unt câte una și o savurăm în timp ce studiem meniul. Ne decidem repede: tzatziki și icre la început, urmate de pastitsio pentru mine și musaca pentru Adrian. Încheiem festinul cu câteva felii de pepene galben, tot din partea casei, și ne declarăm mulțumiți. Mai ales că prețul de 35 euro nu mi s-a părut deloc exagerat.

Spuneți și voi: ce poate fi mai plăcut decât să iei masa pe malul mării, privind vasele ancorate la țărm și dealurile împădurite de dincolo de apă? Un final perfect pentru o zi de relaxare totală pe o insuliță nu foarte turistică, nu foarte cunoscută și faimoasă, dar plină de farmec, așa cum este mai întreaga Grecie, cea iubită de mulți dintre noi!

Webmaster, rog atașați următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 7072 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI