O incursiune la Marea Libiei

TIPĂREȘTE

Astăzi vom porni într-o excursie cu mașina spre sudul insulei Creta, o zonă mai puțin turistică prin comparație cu nordul împânzit de stațiuni estivale și puțin mai sărăcăcioasă, dar la fel de bogată în obiective și de interesantă. În total vom parcurge în jur de 185 km.

Drumul, notat pe hartă ca Epar. Od. Rethimou-Agia Galinis, pleacă de la intrarea estică în Rethymno și coboară spre sud în linie aproape dreaptă printr-o zonă de podiș, trecând la aproximativ 10 km distanță de oraș prin satul Armeni. Atenție, a nu se confunda cu localitatea sinonimă din prefectura Chania.

Denumirea face trimitere la armenii care au participat în anul 961 ca soldați în cadrul armatei împăratului bizantin Nikephoros II Phokas (cca. 912-969) la eliberarea Cretei de sub sarazini, fiind ulterior împroprietăriți cu pământuri. Dar nu pentru aceasta este satul cunoscut, ci pentru cimitirul din perioada minoică târzie descoperit în apropiere, cuprinzând peste 200 de morminte și numeroase artefacte valoroase expuse în prezent la muzeele arheologice din Chania și Rethymno.

Deși am zărit pe șosea indicatorul spre sit, noi ne-am continuat drumul și după satul Pale ne-am înscris pe Epar. Od. Koxaron-Moni Prevelis, înaintând tot spre sud. Treptat, locul colinelor domoale este luat de stânci golașe. Ne aflăm în Defileul Kourtaliotikos sau Asomatos.

Pe drumul aflat în reparație și lărgire ne strecurăm printre pereții înalți din calcar dincolo de care nu putem zări nimic. Nu ne rămâne decât să bănuim existența unui peisaj arid cu pământ roșiatic, complet diferit de priveliștile verzi ale munților împăduriți din Defileul Mili vezi impresii. Jos în vale curge Râul Mare (Megalos Potamos), despre care știu că se va vărsa în mare în dreptul plajei Preveli, însă suntem prea departe pentru a-i auzi clipocitul, după cum nu răzbește până la noi nici Kourtaliotis, zgomotul asemănător unor bătăi din palme ???? scos de vântul ce șuieră prin deflileu.

La ieșirea din canion ne întâmpină un podiș presărat cu livezi de măslini și după câțiva kilometri de rulat pe șoseaua pustie ne apropiem de obiectivul nostru.

Mănăstirea Preveli http://www.preveli.org/index. html constă de fapt din două așezăminte aflate la cca. 2 km unul de celălalt: Kato Preveli (Mănăstirea de Jos), închinată Sfântului Ioan Botezătorul, și Pisso Preveli (Mănăstirea de Sus/de pe Culme), cu hramul Sfântului Ioan Teologul.

Primul dintre acestea, venind dinspre Rethymno, aflat la 37 km distanță, este Kato Preveli, abandonat și înconjurat de un gard de sârmă. Întemeiată în secolul al XI-lea sau al XII-lea, mănăstirea era locuită în tot timpul anului din cauza drumului de acces mai facil și al vecinătății față de culturile agricole, însă a fost distrusă de turci în 1867, în timpul războaielor pentru independență, după ce slujitorii săi i-au sprijinit pe insurgenți. Ceea ce s-a putut salva este expus în muzeul ecleziastic amenajat în incinta celei de-a doua mănăstiri.

Moni (Mănăstirea) Pisso Preveli a avut altă soartă și a supraviețuit vremurilor, astfel încât este deschisă publicului. Orar: zilnic 8-13.30,15.30-19 (în extrasezon, până la orele 17). Intrarea 3 euro. Fotografiatul permis numai în exterior, nu și în biserică și muzeu.

Este situată, așa cum o arată și numele, în capătul unui drum șerpuit, pe o culme pietroasă cu vederi superbe spre Marea Libiei. Parcarea asfaltată are dimensiuni generoase și cafeneaua care ocupă o latură a sa este locul unde se poate face o pauză de hidratare înainte sau după vizită.

Mănăstirea a fost fondată în secolul al XVI-lea, în timpul ocupației venețiene, de către nobila familie feudală Prevelis, un descendent al său asigurându-i și restaurarea după o primă distrugere de către turci în 1670. De-a lungul timpului, a funcționat permanent ca centru artistic și de învățământ, pregătind numeroși pictori și sculptori cretani. Monahii au jucat totodată un rol extrem de important în mișcările revoluționare de eliberare a insulei de sub jugul otoman.

În 1821, egumenul Melchisedec Tsouderos, membru al societății Eretria, a organizat și finanțat prima armată de insurgenți cretani și a ridicat steagul grecesc pe un deal din apropierea mănăstirii. A participat activ la lupte, pierind în cea de lângă satul Kissamos în 1823. Drept represalii, turcii atacă mănăstirea și o pradă, luând cu ei, printre altele, Sfânta Cruce, având încrustată în postament o așchie din Crucea Mântuitorului de la Ierusalim. O vând unor pirați genovezi, însă corabia acestora rămâne, ca prin minune, blocată pe țărm, în ciuda vântului prielnic, și genovezii sunt forțați să o înapoieze mănăstirii pentru a putea pleca.

Între 1866-1869, în timpul celei de-a doua revoluții cretane, Preveli oferă din nou ajutor insurgenților baricadați la mănăstirea Arkadi vezi impresii și 14 călugări ai săi se implică în bătălia de la Akonia. După înfrângere, cca. 200 de cretani primesc adăpost între zidurile sfântului locaș. În 1867, Resit Pașa dă foc Mănăstirii de Jos, Pisso Preveli reușind însă să scape furiei turcilor iar slujitorii săi continuând să lupte pentru eliberarea Cretei până la alipirea sa la statul elen în 1913.

O altă pagină glorioasă în istoria mănăstirii a fost scrisă în timpul Bătăliei pentru Creta din 1941, când cca. 5.000 de soldați ai Puterilor Aliate se refugiază aici în așteptarea submarinelor care aveau să-i transporte în Africa. O altă minune are loc atunci când germanii fură crucea bisericii dar avionul lor, din motive necunoscute, nu reușește să se desprindă de la sol pe aerodromul din Chania până ce nu o restituie poliției.

Evenimentele descrise mai-sus sunt prezentate pe plăcile comemorative cu texte în limbile greacă și engleză montate pe un zid în dreapta, imediat după intrarea în curtea dreptunghiulară vastă a mănăstirii, înconjurată de diverse clădiri - chilii, săli de întruniri, sala de mese, pivnițe, cămări și dependințe - și având în centru biserica.

Terenul pe care a fost construit sfântul locaș este în pantă, așa încât curtea terasată este plină de scări pietruite ce urcă sau coboară, mărginite de ghivece mari cu cactuși, tufe de plante aromatice și de nelipsitele bougainvillea. În zona nivelată din fața bisericii se află o fântână datând din 1701, după cum o demonstrează o inscripție, iar lângă ea, pe crengile unui copac bătrân, au fost agățate două clopote.

Biserica actuală sau Katholikonul, refăcută în mai multe rânduri după dezastrele provocate de otomani, are forma unei basilici cu două nave și a fost ridicată în 1837. Este tencuită simplu în alb și are puține elemente decorative exterioare: câte două ferestre cu arce ascuțite pe laturile lungi, clopotnița în stil venețian renascentist și ușa sculptată de la intrarea vestică.

Interiorul original a fost în mare parte păstrat, singura excepție fiind podeaua mozaicată. Trei arce semicirculare sprijinite de coloane simple despart cele două nave. Interesante sunt amvonul sculptat, catapeteasma și icoanele înfățișându-i pe Sfântul Ioan Teologul și Sfântul Harambie, pictate de un meșter local în anii 1830. Din păcate, fotografiatul este, așa cum aminteam, interzis și un călugăr ne-a urmărit vigilent pe parcursul vizitei, așa încât nici măcar nu am încercat.

De la el am cumpărat lumânări, după care am zăbovit îndelung pe o bancă, în tovărășia unei pisici????, pentru a ne lăsa pătrunși de atmosfera liniștită de reculegere și a admira panorama splendidă a Mării Libiei, dominată de pământuri roșiatice sterpe, în afara unor tufișuri pipernicite.

Știam că jos, la țărm, se află binecunoscuta plajă Preveli, cu acces însă extrem de anevoios pe o cărare abruptă, motiv pentru care am exclus din start orice tentativă de coborâre. Aș fi putut în schimb să-l rog pe Adrian să facem un mic ocol până la parcarea de unde aveam informații certe că se putea zări bine plaja, crângul de palmieri și locul de vărsare (Limni) a râului Kourtaliotis în mare. Mă credeți sau nu, la plecare ideea mi-a ieșit pur și simplu din minte!

Mare prostie din partea mea! ????

Tot de pe platforma cea mai înaltă a mănăstirii, cea pe care a fost ridicată biserica, am văzut mai jos, într-un spațiu închis, o mică menajerie cu mai multe țarcuri, cuști și bazine cu apă unde mișunau tot felul de animale, de la găini, cocoși, păuni, rațe, struți, la căprioare și lame.

După ce am terminat cu exclamațiile de încântare și cu pozatul, am intrat la Muzeul Ecleziastic, situat în stânga porții, care expune o colecție destul de valoroasă de obiecte și veșminte bisericești și de icoane realizate în tradiția școlii cretane de pictură. Nici aici nu am putut fotografia - erau camere de supraveghere peste tot... Cât despre cea mai sfântă relicvă aflată în posesia mănăstirii - crucea purtată în lupte de către monahi și furată de turci și mai apoi de nemți -, aceasta este adăpostită într-o vitrină într-un colț al bisericii.

După vizita de cca. o oră la mănăstire, am revenit pe Epar. Od. Koxaron-Moni Prevelis și Epar. Od. Rethimou-Agia Galinis și ne-am îndreptat către una din micile perle cretane la Marea Libiei: Agia Galini. În drum, traversăm fertila vale Amari, unde preocuparea de bază a locuitorilor este fără îndoială agricultura, iar satele răsfirate pe dealuri par ceva mai sărăcăcioase, cu case mai mici și mai puțin fățoase decât cele din împrejurimile orașului Rethymno.

Satul, cocoțat pe dealuri stâncoase în partea de vest a golfului Messara, ne întâmpină tăcut și liniștit, cu casele albe sclipind în soarele filtrat printre buchetele uriașe de flori de hârtie. Ne aflăm la doar 60 km sud de Rethymno, dar diferența de atmosferă este vizibilă și palpabilă: chiar dacă zăresc în drum câteva taverne, cafenele, pensiuni și hoteluri, am senzația că peste tot se vorbește în șoaptă... ????

Numele satului, care se poate traduce ca „sfânta liniște” , spune de altfel tot și pare să derive din grecescul „aei galini” („întotdeauna calm” ). Există și o legendă, potrivit căreia o prințesă bizantină care călătorea pe mare spre Ierusalim a fost prinsă într-o furtună pe coasta libiană și s-a rugat Maicii Domnului să scape cu viață. Și într-un final, vasul a putut ancora în siguranță în golf iar ea a ridicat, în semn de recunoștință, o basilică cu hramul Panagia Galini (Sfânta Fecioară a liniștii), ale cărei ruine există și acum în cimitirul satului.

Până prin anii 1960 și ceva, când hippioții au descoperit locul, Agia Galini nu era decât un mic sat pescăresc, însă istoria lui este mult mai veche. Așezarea sa la gurile râului Platys sau Amarianos, cu apă curgătoare tot timpul anului, în golful adăpostit la poalele munților Psiloritis, i-a determinat pe locuitorii din Syvritos (astăzi Thronos) să-și amenajeze aici portul, care se numea în perioada minoică Soulia. Vestigiile unui templu închinat zeiței Artemis au fost descoperite în apropiere și o parte din artefacte le-am văzut și eu expuse la Muzeul de Arheologie din Heraklion vezi impresii. Iar de pe o stâncă aflată la vest de golf povestea spune că Dedal și fiul său Icar și-ar fi luat zborul în tentativa de a scăpa de furia regelui Minos.

Astăzi, Agia Galini s-a reinventat ca stațiune la malul Mării Libiei, o stațiune mică și cochetă dispusă în amfiteatru pe coline. Are un port de agrement de unde înțeleg că se pot face scurte croaziere spre două insule și câteva plaje din apropiere, inclusiv Preveli.

Cât despre plaja proprie, am ajuns la ea urmând indicatorul „Beach” , coborând și prelingându-ne pe tărm pe o stradă îngustă. Am lăsat mașina în parcarea unui supermarket aflat în spatele tavernei Zorbas, am închiriat două șezlonguri, ne-am dezechipat și țuști în mare! Recunosc, abia așteptam să reîntâlnesc azuriul libian... și nici că mi-a păsat de nisipul negricios amestecat cu pietricele de la intrarea lină în apa caldă și foarte-foarte calmă. Am revenit pe plajă, am comandat frappéuri, am repetat operațiunea de îmbăiere și după vreo două ore de lâncezit la soare și bălăceală am luat-o din loc, cu amintirea plăcută a unui sat încă necontaminat în întregime de un tip anume de turism agresiv. Un sat care promite totuși... ???? În fine, om trăi și om vedea ce se va alege de el.

Mai aveam o ultimă țintă programată pentru ziua aceea, tot o stațiune la Golful Messara, așa că am revenit pe șosea și am purces spre sud, îndreptându-ne spre ea. În drum, traversând Munții Asteroussia, am trecut pe lângă Phaistos, un foarte important sit arheologic minoic, locul unde a fost descoperit celebrul disc cu scriere Linear A, cea mai veche din Creta, rămasă încă nedescifrată. Este expus la Muzeul de Arheologie din Heraklion.

Șoseaua se îndepărtează aici de țărm și trece printr-o zonă agricolă, după cum o dovedesc solariile din apropiere de orașul Tympaki. La un moment dat, un indicator ne îndrumă în dreapta către Matala, portul cetății antice Phaistos și locul unde Zeus, deghizat în taur alb, ar fi adus-o pe răpita Europa pentru a o seduce.

Dar nu pentru aceste repere istorice/legendare este faimoasă Matala, ci pentru că a adăpostit spre finalul anilor 1960 comunități de hippie atrase de izolarea locului, de promisiunea unei vieți libere, departe de mercantilismul societății occidentale, și de posibilitatea de a locui gratis în peșterile săpate în stâncă încă din perioada cuceririi romane, din câte se pare.

Mulți hippioți s-au stabilit în Matala pe toată durata anului, ducând o viață simplă, umblând aproape dezbrăcați pe timpul verii, învelindu-se iarna cu pături din lână de oaie căpătate numai de ei știu de unde ????, bând, filozofând și cântând noaptea în jurul focurilor și consumând canabis și alte droguri ????. Era perioada protestelor împotriva Războiului din Vietnam și a luptelor pentru drepturi civile, epoca „Flower power” și a hainelor lălâi și viu colorate, lucruri de neînțeles pentru sătenii conservatori și tradiționaliști, care s-au săturat curând de „vulgaritatea” și „anormalitatea” oaspeților și au început să se plângă autorităților bisericești și laice.

Matala a ajuns pe prima pagină a celor mai importante ziare din lume, unde a iscat mari controverse, și în 1969 junta militară care guverna la acea vreme Grecia i-a expulzat pe hippioți. Plaja a fost curățată iar grotele îngrădite, și așa au rămas, astfel încât astăzi nu pot fi vizitate decât plătind o mică taxă.

Și astfel s-a încheiat un episod cel puțin interesant din istoria zbuciumată a Cretei.

Mărturisesc că până a ajunge pe insulă nu știam de asocierea sa cu mișcarea hippie. În schimb, despre fenomenul Flower power cunoșteam unele lucruri încă din liceu, când profesorii de engleză ne-au învățat câteva dintre cele mai celebre melodii care circulaseră la sfârșitul anilor 1960 în SUA și nu numai.

Documentându-mă despre Matala în vederea acestui sejur, am aflat că acolo poposiseră Bob Dylan, Joni Mitchell, Janis Joplin, Joan Baez ori Cat Stevens și mi-am amintit de „Donna, Donna” , unul dintre cântecele lui Joan Baez ale cărui cuvinte le știu și acum. Este lamentația unui vițel dus la tăiere, apostrofat de fermier pentru că nu a învățat să zboare liber ca rândunica ????:

Destinul i-a purtat diferit în viață pe fiecare dintre acești mari muzicieni. Oare Bob Dylan, marele rebel, și-a închipuit vreodată, măcar pentru o clipă, că va deveni în 2016 laureat al Premiului Nobel pentru Literatură?!! ????

The answer, my friend, is blowin’ in the wind / the answer is blowin’ in the wind.

Însă probabil că melodia care exemplifică cel mai bine spiritul Matala este „Carey” , povestea de dragoste trăită de Joni Mitchell cu un american venit în Creta pentru a descoperi sensul vieții. O puteți asculta viziona filmulețul atașat la review. În acest cântec, Joni, sfâșiată de dorul „lenjeriei albe curate” și a „apei de colonie franțuzești” ????, conștientă că Matala nu este totuși casa ei, își invită iubitul la Mermaid Café pentru a închina un pahar de vin „în cinstea a nimic” și a amâna astfel inevitabila despărțire:

Ei bine, citind toate aceste informații și altele pe deasupra, și ascultând unele dintre melodiile cu care practic am crescut, am avut așteptări poate prea mari. Iar Matala m-a cam dezamăgit. ????

Încă de la intrarea în stațiune, văzând șirul de mașini parcate pe șosea, mi-am dat seama de aglomerația care ne aștepta, și făcând un tur cu mașina pe străzile sale înguste temerile mi-au fost confirmate. Un copac în formă de mână făcând semnul OK și câteva graffiti pe ziduri de taverne ori WC-uri publice este tot ce a mai rămas (sau mai probabil a fost recreat) din perioada hippie. Ah, greșesc, din 2011 au un festival muzical de patru zile pe timpul verii.

Și totuși, nostalgici sau doar curioși, în cunoștință ori necunoștință de cauză, o groază de turiști se înghesuie la Matala. Oameni de toate vârstele, inclusiv familii cu copii pentru care plaja e total nerecomandată, după părerea mea, dar n-am zărit pe nimeni îmbrăcat „mai altfel” ... Și barba lungă și stufoasă nu mai reprezintă de mulți ani o manifestare hipiotă; dimpotrivă, e ceva cool și trendy... ????

Cu mare greutate am găsit un spațiu liber în parcarea din fața unui magazin Carrefour Express situat în apropierea plajei cu nisip grunjos îngrozitor de fierbinte și am rămas minute în șir contemplând stânca spongioasă în care stau săpate grotele. Este într-adevăr extrem de spectaculoasă și cu un mic efort de imaginație aproape că îi poți vedea cu ochii minții pe hipioții care își făceau culcuș în răcoarea pereților calcaroși.

În golful de vreo 250 m lungime, încadrat de delușoare pe care se răzlățesc câteva case, fără îndoială pensiuni și vile, Marea Libiei capătă nuanțe ademenitoare, de la turcoaz la albastru intens. Evident, vrem să facem măcar o baie. Numai că... Numai că 1) nu găsim șezlonguri de închiriat; deși plaja este lată, numai o treime, după estimările mele, este amenajată și toate șezlongurile sunt ocupate; și 2) intrarea în apa plină de pietre mari și mici aduce mai mult cu o groapă, așa încât la ieșire, în ciuda papucilor speciali pe care reușesc cu chiu cu vai să îi încalț stând într-un picior în lipsă de șezlong... ????, alunec întruna, valurile mă dărâmă în fund (spre deliciul spectatorilor, sau cel puțin așa bănuiesc ????) și nu izbutesc să mă extrag din apă decât cu prețul unor julituri și cu ajutorul neprecupețit al soțului.

Am spus că plaja asta nu e potrivită pentru copii? Am greșit, nu-i bună nici pentru mine... ????

Așa încât renunț la o a doua bălăceală și mergem la una dintre tavernele de pe marginea plajei ca să ne schimbăm de costumele de baie ude. Bem câte un suc și un frappé, timp în care studiez ceva mai aprofundat locul, remarcând facilitățile puse la dispoziția turiștilor și Blue Flagul. Dinăuntrul cafenelei răsună muzică... dar nu, nu e niciuna dintre melodiile anilor 1960, ci Jerusalema...

Îmi place cântecul, ba chiar mărturisesc că în perioada asta de pandemie am exersez pe ritmul ei câteva mișcări de dans în sufragerie ????????????, dar parcă s-ar fi potrivit mai bine „O Lord, won’t you buy me a Mercedes Benz” ...

Gata, de ajuns cu Matala. Ne pregătim de plecare și singurul meu regret este că nu am înțeles ce anume îi atrage acolo pe turiști în număr atât de mare. ????

Până la Rethymno avem de străbătut cca. 80 km, așa că mai facem un singur popas de refrișare în Spili, un sat pitoresc ceva mai răsărit situat la 430 m altitudine, la poalele unor dealuri frumos împădurite. Oprim în centru pentru o înghețată bună lângă o fântână cu un șir lung de robinete în formă de cap de leu care îmi amintesc de venețiana Rimondi din Rethymno vezi impresii.

Constat că nu suntem singurii vizitatori: mai mulți turiști se vântură de colo-colo, căscând ochii la clădirile îngrijite cu 1-2 etaje, la magazinele cu suvenire și trăgând cu nesaț în piept aerul tare și curat. Semn că Matala nu e unica atracție din zonă.

Dar pentru a da Matalei ce îi aparține și a mă ține totodată de promisiune, voi încheia atașând la review melodia „Carey” a lui Joni Mitchell. Măcar așa să ne bucurăm timp de 3-4 minute de atmosfera hippie din anii 1960...

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

Sudul Cretei este la fel de divers și interesant ca și restul insulei, cu munți, daluri, văi, stațiuni la malul mării și sate tradiționale pitorești.

După vizitele la Mănăstirea Preveli și în mica stațiune estivală Agia Galini, am fost dezamăgită de Matala, spre care pornisem probabil cu așteptări prea mari... Este singurul motiv pentru care nu acord nota maximă la acest capitol.

---

VIZUALIZĂRI: 3600 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI