Museo del Prado. Lectie deschisă de pictură occidentală

TIPĂREȘTE

- Cum??? Stai de aproape treisprezece ani aici si inca n-ai vazut Museo del Prado???

- Asa este, raspund cu un firicel de voce, in care se simte destula… jena.

- Stai linistita, nici eu. Am fost sambata la Madrid si am preferat… Museo del Jamón (Muzeul Suncii)!!.

Nu se mai putea. Trebuia sa merg la Madrid special pentru Museo del Prado. Musai-musai-musai. E drept, jena aia o simteam in putine ocazii, ca nu sunt extraordinar de multi spanioli… “intelectuali auto-declarati”. Insa gata. Excursie special pentru Prado. Ne zapacim cu oferta la Tablao Cantares (vezi impresii): acu’ e loc, acu’ nu mai e loc. Nu conteaza, pentru flamenco ne intoarcem altadata. Acum mergem la Prado. Si-ncheiem ziua culturala cu o piesa de teatru: ca in orice capitala care se respecta, oferta e cu mult mai bogata decat in orice alt oras de provincia.

Ne sculam cu noaptea-n cap, ca ne-am hotarat sa fim la usa muzeului la ora deschiderii (10:00). Chiar si-asa, ne mai fataim un pic, si pana plecam, pana ajungem, pana parcam undeva in zona Universitatilor, pana luam metroul… ajungem pe la 10:30. Nu-i bai, nu e coada mare si imediat ajungem la bilete. R. e cercetator (intr-un sector care nu are nicio legatura cu arta, dar asta nu conteaza) si intra gratis. Eu platesc 14 euro (fara ghid) si intram emotionati. Eu ca eu, sa zicem ca sunt romanca (ce usor e de gasit scuze), dar el e bastinas si unu’… “dastept” pe deasupra, si tot n-a fost la Prado pana acum. Lasa, bre, ca nu-i timpu’ pierdut, hai sa intram. Aveam rucsacul cu ceva merinde la noi, in caz ca nu aveam timp sa cautam “bocata de calamares” in Plaza Mayor. Il lasam la intrare, la garderoba. Ce bine ca nu mai pica pe mine capra mereu cand e vorba de orientare (intre noi fie vorba, acu’ cinspe ani cred ca ma orientam mult mai bine, in spatiu adicatelea) si de organizare. Inarmat cu harta muzeului, R. incearca sa organizeze vizita noastra. Intre timp, eu ma uit curioasa la lume. Care e de tot felul, de toate natiile si culorile. Poate chiar mai mult straini decat spanioli. Acestia din urma prefera, stiti deja, Museo del Jamón;). E (cel putin) mai apetisant (glumesc).

Despre pictura… ce sa zic? Imi aduc aminte de compunerile pe care le faceam pe baza unor reproduceri la ora de franceza in liceu. Doamna Aivanesei, mare pasionata de arta, incerca sa ne introduca in acest magnific univers. Dar de-atunci… pauza. Insotitorul meu… are el pregatire stiintifica, dar despre Velázquez, Goya, El Greco s.a. stie tot cat si mine. Ba nu, putin mai mult, ca e unu’ caruia-i place sa stie de toate.

Nu-i nevoie sa mai zic ca Prado e una din cele mai prestigioase pinacoteci din lume. Pe langa “Las meninas” marelui Velázquez si “Los fusilamientos del 3 de mayo” a lui Goya, in salile sale se pot vedea capodopere ale scolilor de pictura spaniole, italiene si flamence. Mai mult de 8.000 opere de arta!!! Noi am stat sase ore in Muzeu, am terminat cocosati, si tot nu am vazut tot. Plimbarea e lunga si variata: istoria picturii occidentale din Evul Mediu pana in sec. XIX. Nu ne-am dus pregatiti de vizita, in sensul ca nu consultasem niciun ghid inainte. Probabil multi madrileni pasionati de arta merg din cand in cand (mai ales ca sunt si expozitii temporare), asa cum mergeam eu la Muzeul Satului in timpul facultatii. Dar noi suntem amatori, putin intelegatori de arta, pictura in speta, si ne potrivim chiar si la comentariile facute in fata unui tablou.

Haideti sa organizez, totusi, un pic vizita. Ca intr-un fel sau altul trebuie sa incep. Aahh, asta de pan-acum ce-a fost deci? (veti zice pe buna dreptate).

Scoala spaniola

Este logic si normal ca Prado sa aiba cea mai completa colectie de pictura spaniola din lume. Calatoria poate incepe in sec. XI, in fata picturilor murale mozárabe bisericesti ale lui San Baudelio de Berlanga. Putem continua (noi am incercat sa schitam si respectam un plan, dar nu ne-a iesit suta la suta) cu opérele lui Bartolomé Bermejo, Pedro Berruguete, Juan de Juanes sau Luis de Morales, acestia desenand arcul care merge de la pictura gotica hispano-flamenca la Renastere. Salile dedícate lui El Greco pastreaza cateva din cele mai singulare picturi ale manierismului (“El caballero de la mano en el pecho” sau “Santísima Trinidad”). Enorme cateva dintre ele, apropo (picturile). Impresioneaza (si) prin dimensiuni.

Secolul de Aur este reprezentat, in mod generos, de operele lui Ribera, Zurbarán si marelui Murillo, care ajuta oarecum sa intelegem contextul in care ia nastere, sa zic asa, pictura lui Velázquez, ale carei culmi sunt vestitele “Las meninas” si “Las Hilanderas”. Intre sec. XVIII si XIX, salile care adapostesc, mandre, tablourile lui Goya, ofera de la cartoanele pe care acesta le-a facut pentru Fabrica Regala de Covoare, pana la picturile negre cu care artistul isi acoperise peretii casei. De aici este foarte usor de inteles romantismul spaniol. Ultimele Sali sunt dedicate marelui Sorolla, care, la inceputul sec. XX, asimileaza trasaturile caracteristice scolii spaniole, realism si culoare, si introduce preocuparile tipice picturii moderne.

Alte colectii

Pictura italiana este imprescindibila pentru a intelege trecerea de la arta medievala la Renastere si, pe deasupra, este si o influenta importanta in arta baroca spaniola. Din Quattrocento (sec. XV) trebuie mentionate “La Anunciación” de Fra Angelico, “El cofre con la historia” de Botticelli, “La dormición del virgen” de Mantegna si “Cristo sostenido por un ángel” de Antonello de Messina. Cateva fecioare ale lui Rafaello au rolul de a explica splendoarea clasica a lui Cinquecento (sec. XVI), iar tablourile lui Tiziano, Tintoretto si Veronés (Veronese, nota wm), mari personalitati ale scolii venetiene, sunt unele din cele mai valoroase comori ale muzeului. Diferitele carari ale artei baroce italiene sunt clar scoase in evidente de operele de arta ale lui Caravaggio, Guido Reni si Annibale Carracci. Opera lui Tiépolo, deja in sec. XVIII, incide un ciclu care a inceput in Renastere si care leaga pictura italiana de conflictul dintre dramatism si frumusete.

Scoala flamenca (școala flamandă, nota wm) este foarte bine reprezentata din motive politice, si anume buna relatie intre monarhia spaniola cu Flandes (Flandra, nota wm). La Prado sunt expuse de la opere foarte significative ale maestrilor “primitivi”, precum faimosul “El descendimiento de la cruz” (Coborarea de pe cruce) al lui Van der Weyden si, bineinteles, “El Jardín de las delicias” (Gradina deliciilor) a lui El Bosco, colectionate in mod obsesiv de Felipe al II-lea, pana la opere caracteristice ale splendorii barocului la curtea de la Bruxelles, cu Rubens in cap, familia Brueghel, Jordaesn si Teniers.

Pictura franceza, olandeza si germana sunt si ele presente in colectiile muzeului. Durero, Claudio de Lorena, maestrul Rembrandt sau Watteau sunt cateva nume care nu pot fi omise cand vorbim de Prado.

Ar mai fi si salile dedicate sculpturii si artelor decorative, mai putin cunoscute, si unde noi ne-am odihnit mai mult, mai ales spre sfarsitul vizitei, cand ne dureau picioare, umeri si alte alea. De mentionat sculpturile romane (expuse intr-o sala foarte spatioasa si lumioasa), el Tesoro del Delfín (o mostenire al lui Felipe V) si opérele lui Leoni, comandate de alt Filip, al II-lea de data asta, si de Carlos V.

Nu are rost sa insist mai mult pe opera si artisti. Evident ca m-am ajutat de mini-ghidul cu care noi insine ne-am plimbat pe acolo, pentru ca imi sunt mie cunoscute majoritatea numelor de mai sus (majoritatea, am zis;)), insa nu stiu ce nota as lua la “Cine ce-a pictat”. Ma gandeam sa comentez anumite opere, de fapt nu sa comentez, ci sa descriu senzatii si trairi, insa mi-am dat seama ca nu are rost, acestea fiind atat de subiective… Am simtit, totusi, emotie, in fata multora din tablouri, si am petrecut clipe agreabile chiar si in fata altora pe care eu nu le-as pune pe pereti la mine acasa. De gustibus non disputandum, este clar.

Alte detalii despre Prado

Si-a deschis usile pentru prima data pe 10 noiembrie 1819, si, ca o curiozitate, pe timpul Razboiului Civil, operele erau protejate de bombardamente cu saci de nisip la parterul muzeului. Intr-un sfarsit, la sfatul Societatii Natiunilor, colectia a fost mutata intai la Valencia si dup-aia la Genova, de unde a trebuit sa se intoarca repejor la Madrid odata cu inceperea celui de-al doilea Razboi Mondial.

Chiar daca este doar al 11-lea muzeu de pe lista celor mai vizitate muzee din lume (in 2010), se crede ca e vorba de cel mai important muzeu de pictura europeana din lume. Noi ne-am dus pentru Velázquez, El Greco si Goya (acesta ultimul este cel mai reprezentat in colectia Prado), dar si pentru Tiziano, Rubens si El Bosco.

Ca si alte mari muzee europene, precum Louvre sau Uffizzi (a fost cineva la ultimul?), Prado ii datoreaza originea pasiunii de a colectiona a diferitelor dinastii aflate la putere de-a lungul timpului. Este evident ca oglindesc gusturile personale ale regilor spanioli si reteaua lor de aliati/aliante sau, dimpotriva, dusmanii lor la scara política, drept pentru care este o colectie asimetrica, de nedepasit cand e vorba de anumiti artisti sau stiluri, si limitata cand e vorba de altii.

E ceva ce diferentiaza Prado de Luvru, de exemplu, sau de Hermitage (a fost primul mare muzeu vizitat de mine, in 2002), sau de National Gallery, sau chiar (la o scara mult mai redusa) de vecinul Thyssen-Bornemisza, care au practic opere din toate scolile si timpurile. Cea de la Prado este o colectie… s-o numim intensa, formata de cativa regi pasionati de arta, unde multe din operele expuse au fost create la comanda. Nucleul provenind din colectiile regale a fost completat, posterior, cu alte opere, dar acestea nu i-au schimbat profilul initial in mod deosebit.

Ca orice alt muzeu de acest tip, Prado este un loc “obligatoriu” mai ales pentru noile generatii de artisti. Tare mi-a placut sa vad palcuri palcuri de mici pictori, probabil elevi la scoli de arta, care ascultau cu atentie explicatiile profesoarei despre o nuanta deosebita de albastru sau o trasatura scoasa in evidenta intr-un anume fel. Chapeau si admiratie.

Stiam si noi ca Prado, impreuna cu muzeul Thyssen-Bornemisza si Museo Nacional Centro de Arte reina Sofía, formeaza “triunghiul artei”, meca pentru numerosi turisti de pretutindeni. Noi ne-am oprit doar la Prado in acea sambata frumoasa de inceput de decembrie.

Daca ajungeti acolo, veti vedea (cu acest lucru se mandresc spaniolii, pentru ca nicio alta colectie sau muzeu din lume depaseste urmatoarele cifre):

-El Greco (36 tablouri si 2 sculpturi).

-Velázquez (48 tablouri, din cele 120 catalogate, si intre care se afla cam toate capodoperele lui).

-Goya (152 tablouri, care includ si cartoanele pentru covoare). El e liderul la numarul de opere expuse.

-Eduardo Rosales (aproape 200 opere, intre tablouri si desene).

-Tiziano (40 tablouri).

-Luca Giordano (mai bine de 70 de tablouri).

-Rubens (aproape o suta de opere, unele pictate in duo cu alti artisti).

Obositi nevoie mare, tarsaindu-ne cu greu picioarele, dar plini de… arta;), ne-am indreptat spre vecinul Retiro sa mancam merindele din desaga, inainte de a cauta micutul teatru unde ne-am terminat culturalizarea pe ziua respectiva cu “El perro del hortelano” al marelui Lope de Vega. Tarsa-tarsa…

- Ce chestie interesanta a facut Goya cu ale sale “Las Majas”… Aceeasi femeie, pictata in aceeasi postura, intr-un tablou dezbracata si intr-altul imbracata (asa le-a si numit: “La maja desnuda” si “La maja vestida”). Tie care ti-a placut? ma intreaba R., pe jumatate retorico-ironic.

- “Cavalerul cu mana pe piept” al lui El Greco, zic eu, facandu-ma ca ploua. Imi aduce aminte de Cervantes. Sau de Quijote mai degraba?

- Pe mine “Gradina deliciilor” ma oboseste. Atata… activitate intr-un tablou imi oboseste ochii si creierul, concluzioneaza, filozofal, R. Si, cum nu se lasa cu una cu doua, continua: Dar “Cele trei gratii” ale lui Rubens? Gratioase, ehhh?? imi zice amuzat.

- Para gustos, los colores, ii raspund eu cu echivalentul proverbului nostru care vorbeste de gusturi. Gratioase, cum zici tu, sunt si “Las meninas” atunci. Si vorbim de o capodopera.

- Mie mi-a placut “Saturn devorandu-si un fiu”. Goya avea imaginatie, nu gluma. Ca si “Colosul”, parca e din abur… Sigur nu l-a pictat in aceeasi epoca cu tabloul cu impuscaturile. Auzi, dar de Iosif, ti-ai dat seama ca si Murillo si toti, in general, il redau destul de in varsta fata de María? La ce te gandesti?

- La nimic. Ba da, ma gandesc ca eu as duce-o pe “Doña Isabel dictandu-si testamentul” la Tordesillas. Sau la Medina del Campo.

… Si asa ne intoarcem la casele noastre… Ramai cu bine, Madrid. Pe data viitoare!

P.S. Preturile sunt de… Prado. Pe o gustare si doua cafele am dat zece euro. La unul din magazine mi-am luat magnetul aferent. Ghiciti cu ce tablou? ;)

P.S.2 Info despre preturi, reduceri, etc. gasiti pe site-ul muzeului

---

VIZUALIZĂRI: 5287 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI