Istanbul – o lume fascinantă, o destinație inepuizabilă (II)

TIPĂREȘTE

După croaziera pe Bosfor ne-am continuat excursia și ne-am suit în microbuzul care ne-a așteptat la coborârea de pe vas și ne-a dus pe dealul Pierre Loti, dedicat scriitorului francez Pierre Loti, în semn de respect pentru că a atras turiștii spre Istanbul prin scrierile lui. De unde ne-a lăsat microbuzul am mai mers puțin pe jos, prin cimitirul musulman, el însuși un obiectiv, iar sus am găsit renumita cafenea, Pierre Loti, dar pentru că nu era în plan ne-am bucurat doar de panorama deosebită pe care o aveam de sus către capătul Cornului de Aur și ne-am îndreptat spre telecabină.

Cu telecabina am ajuns imediat la baza dealului, are un traseu de 2-300 de m doar. Nici nu ne-am urcat bine că a și trebuit să coborâm.

Jos ne-a aşteptat iaraşi microbuzul cu 30 de locuri care ne-a oprit apoi la o fabrică de piele. Am fost introduşi într-o sală la parter, amenajată cu podium pentru prezentare de modă, am fost serviţi cu ceai şi am avut parte de o spectaculoasă prezentare de modă că tot nu participasem niciodată la aşa ceva. Cu muzică și jocuri de lumini, vreo patru fete şi doi băieţi ne-au încântat privirile şi ce să spun, că şi produsele erau absolut deosebite. Am fost apoi în atelierele fabricii dar şi în magazinul de la etaj unde am găsit produse absolut superbe dar care aveau afişate un preţ imens. Patronul fabricii ne-a ţinut un discurs şi ne-a spus că doar pentru noi orice produs este la jumătate de preţ (cunoaștem noi discursurile astea ale lor!), dar daca voiai să cumperi o făceai şi de 10 ori mai puţin. Cam aşa ajunsesem noi cu negocierea pentru o geacă, dar ne-am răzgîndit pentru că era pentru fi-mea, iar pe copiii aştia nu îi mai nimerim.

Am plecat de la fabrică, pe lângă zidurile oraşului dinspre Marea Marmara şi ne-am îndreptat către cartierul Kadârga, acolo unde am luat prînzul care a constat din supă de linte (buna, dar iute tare pentru gustul meu), fel principal (pui, cu mici, orez, cartofi și legume) iar la desert, baclava cu struguri. Arhisuficient și foarte bun, ca orice am mâncat la ei.

Înapoi pe Bosfor, podul de 1,5 km, primul care a legat doua continente. Am mers în partea asiatică, pe un deal, în cel mai înalt loc, la cafeneaua Mavera. De acolo am avut o vedere fenomenală spre vapoarele din strâmtoare care așteptau să intre în port, am profitat de observatorul care era acolo şi pentru o liră m-am uitat şi eu spre strâmtoare dar şi spre Istanbulul vechi. Pentru că Mavera este un loc foarte frumos ne-am aşezat şi noi, am cerut un meniu şi am comandat o banana split care arăta într-un fel, în poză. Dar nu și în realitate. Scump desertul ăsta (24 de lire) și micuț (o jumătate de banană tăiată în două, cu puțină inghețată și ceva sos de ciocolată cu care mi-a murdărit farfuria, vorba soțului) pentru prețul ăsta, dar frumos prezentat și bunuț.

De acolo din nou în microbuz către Palatul Dolmabahce pe care îl vazusem şi în urmă cu un an.

Dolmabahce este un complex format din Moscheea Bezm-î Alem Valide Sultan sau Dolmabahce, după cum este mai cunoscută, Turnul cu Ceas și palatul în sine cu Poarta Trezoreriei. La această moschee am văzut anul trecut o mare de oameni, care-și aliniaseră încalțămintea afară și umpluseră toată zona din jur. Am mai prins momente de rugăciune la moschei dar atâta lume ca atunci nu am mai văzut niciodată.

Situat în afara palatului, Turnul cu Ceas a fost comandat de sultanul Abdulhamid II și ridicat la sfârșitul anilor 1800. Are o lungime de 32 de m, un barometru și un termometru iar ceasul din turn este made Paul Garnier și a fost adus din Franța.

Dolmabahce vine de la dolma care înseamnă a umple și bahce care înseamnă grădină, adică grădină umplută. Dolma este și o mâncare asemanătoare sarmalelor noastre, după cum ne-a spus ghidul.

Am intrat în palat puțin înainte de ultima intrare (16). Am primit ciupici și am intrat la parter unde se află salonul de primire cu 2 zone simetrice stânga-dreapta cu scaune și masă. De fapt toate sunt simetrice în palat, așa după cum cere stilul baroc, 2 vase de China, 2 lampadare, 2 candelabre, camere identice așezate simetric în colțurile sălilor mari, etc.

Palatul Dolmabahce este de o opulență care s-a vrut asemănătoare cu a marilor palate de la vremea aceea, o expresie a măreției și ambiției. A fost făcut pentru că imperiul era slăbit iar sultanul s-a împrumutat la marile puteri străine pentru a-l putea finaliza. Ca și atitudine, sultanul se credea deasupra tuturor. Lăsa delegațiile să aștepte în sălile de așteptare de la 2 ore până la 2 zile pentru că ele, delegațiile trebuiau să simtă că se întâlneau cu o persoană importantă. Sala de bal, de exemplu, a fost făcută pentru bal dar niciodată nu a fost unul acolo, pentru că la obiceiurile lor nu se purta balul. Pe toate laturile sălii, la înălțime, sunt balcoane iar jos, pe o latură era tronul sultanului și la balconul de deasupra nu stătea nimeni (nu stă nimeni deasupra sultanului, nu?). În față era balconul unde era muzica iar stânga-dreapta musafirii străini. Cupola din mijloc este asemănătoare unui dom, pictată de cei mai renumiți pictori de palate ai vremurilor. Cu toate că palatul se află lângă apă și că picturile sunt făcute acum 160 de ani, ele nu au fost recondiționate niciodată, nici măcar șterse și arată de parcă au fost pictate ieri.

În palatul Dolmabahce se află cel mai mare candelabru din lume și intr-adevăr când îți apare în fața ochilor te impresionează. Pe jos, se poate admira una dintre cele mai mari carpete din Turcia. Mai poti vedea în Palatul Dolmabahce Sala Ambasadorilor, Biblioteca, Sala de muzică, Sala de baie, Sala Tronului, Sala de recepție a sultanei-mama, apartamentele oficiale ale sultanului, pentru primiri, întâlniri dar si apartamentul privat unde aveau acces doar rudele și prietenii iar acolo se întâlneau cu ocazia sărbătorilor și de asemenea, cele 2 intrări simetrice pe care intrau fetele (ele nu aveau voie niciodată pe intrarea principală). Dar cel mai mult mi-a plăcut Marea Scară de Onoare de o mare eleganță, care face legătura între parter și etaj.

Tot aici am aflat că Haremul nu era ceea ce știam, adică locul în care stăteau amantele sultanului, ci o școală unde se aduceau tinerele din elita imperiului, erau instruite și educate să devină soțiile sultanului sau ale înalților demnitari. Femeile nu aveau voie în sala de ceremonii dar pe hol erau niște ferestre prin care puteau vedea și ele ce se întâmpla înăuntru. Demn de reținut este și că Ataturk a fost primul președinte care a folosit acest palat ca reşedinţă și tot aici a murit.

Multă bogăție în palat. Nu ai voie să faci fotografii și este bine să nu riști pentru că sunt camere de luat vederi peste tot și turul se poate întrerupe, iar aparatul va fi confiscat.

La ieșire ne-am plimbat puțin prin curtea și grădina palatului dar și de-a lungul gardului de un alb stralucitor care desparte palatul de apele Bosforului.

Am plecat din zona Dolmabahce undeva spre 17,30 şi cum programul excursiei se terminase microbuzul trebuia să ne lase pe fiecare pe la casele lui. Noi am vorbit cu ghidul şi ne-am dat jos la Piața Sultanahmet pentru că voiam să intrăm la Cisterne, printre puținele construcții ramase din perioada antică şi puteam să o facem până la 18,30. Pentru 20 de lire am intrat în catacombele Istanbulului, fostele rezerve de apă ale Constantinopolului, de fapt o fostă biserică transformată în loc de depozitare cu peste 330 de coloane scufundate în apă. Printre ele, pești, de toate mărimile. Construcția datează de prin secolul 6. Sunt ziduri de 4 metri grosime la care s-a folosit un mortar special, impermeabil, ceea ce a facut să reziste atât de bine până în zilele noastre. Cum cobori scările, la subsol, o atmosferă de semiîntuneric te întămpină. Există panouri cu istoria locului și indicatoare către Fântâna Dorințelor, unde oamenii aruncă bani și aici am vazut peștii cei mai mari, dar și spre Medusa. Nu știu ce legătură a avut Medusa (cea mai rea dintre cele 3 surori din Mitologia greacă cu șerpi în loc de păr care îi transforma în stană de piatră pe cei care se uitau la ea), cu cisternele, cert este că sunt indicatoare care te îndrumă către Medusa unde găsești 2 sculpturi în piatră așezate la baza a 2 coloane dar puse invers, una este cu capul în jos, alta stă pe un obraz. Nu se știe de ce au ajuns acolo și nici de ce sunt așezate așa. Se crede că pur și simplu au ajuns din greșeală, iar acum reprezintă un obiectiv, speculat foarte bine de autorități.

Ne-am întors pe jos spre casă, ca întotdeauna și pentru că era totuși devreme, chiar dacă afară era întuneric, am ieșit către Apeductul lui Valens pe care îl admirasem la venire și căruia ne propusesem să-i acordăm mai mult timp. El se află într-o vale, între Universitate și Moscheea Fatih, în cartierul Fatih, pe bulevardul Ataturk. A fost construit ca să colecteze apa de pe pantele dealurilor care apoi era depozitată în trei rezervoare deschise și este singurul apeduct antic existent și astăzi Am descoperit dupa Apeduct parcurile și pe o parte și pe alta a șoselei, în stânga cu sectiune pentru copii dar și cu aparate de sport iar în dreapta cu fântâni și un monument imens. Imediat cum ieși prin apeduct se deschide o zonă mai aerisită. Este o intersecție mare, cu pasaj comercial dar nu aglomerat așa cum îl știm pe cel de la Galata, de ex, apoi stânga-dreapta șoseaua este lată, pe mai multe benzi, este o zonă cu instituții publice, luminată. Am luat-o în partea dreaptă, am ieșit prin parc și ne-am plimbat printr-o zonă a Fatihului frumoasă, pe care nu o mai văzusem. Am ajuns pe niște străduțe pline de resturante unde ne-am oprit și noi la întoarcere și am mâncat pentru prima dată pizza turcească. Mai văzusem și altă dată pizza lor dar nu m-a inspirat. Se întinde o foaie foarte, foarte subțire, pe ea se pune o umplutură de carne de vită și se serveste cu un sos și salată dar și ayran. Se face la vedere, a fost ieftină, 4 lire și culmea ne-a ajuns, ne-am săturat și n-am fi zis când am văzut foița aceea. Vă recomand să încercați pizza turcească chiar dacă nu vi se pare prea arătoasă. Ne-am retras spre casă spre 11 noaptea, rupți, rupți, dar foarte fericiți după o zi atît de plină.

A treia zi ne propusesem să ajungem la Galata, pe jos binențeles, nu eram deloc departe. Numai că treceam pe lângă Moscheea Suleymaniye, moschee construita pe coama unui deal cu vedere la Cornul de Aur și nu puteam să nu ne oprim, chiar dacă am văzut-o și altă dată. Moscheea Suleymaniye este a doua ca mărime din Istanbul după Moscheea Albastră și este construită tot de renumitul arhitect Mimar Sinan la ordinul sultanului Suleyman Magnificul (Soliman I) pentru soția sa Hurrem, pe care a iubit-o foarte mult. Mi-au plăcut mereu poveștile pe care le-am auzit în legătură cu dragostea lor și am regretat că nu am văzut și eu măcar un episod din telenovela care a fost difuzată și la noi. I se adresa cu My Istanbul, My Bosfor, ... în general toate pe care le cucerise sau care ii erau dragi, i-a scris poezii și îi dădea multe dovezi de dragoste „la vedere”, cu toate că nu era ceva obișnuit în vremurile acelea.

De fapt Suleymaniye este un întreg complex (social) care mai cuprinde școli, spital, cantina săracilor, o tipografie, baie turcească și desigur magazine, în special de suveniruri. În interiorul lui este și un cimitir în care se află 2 mausolee și mai multe morminte printre care mormintele lui Suleyman și fiica sa Mihrimah. Mormântul lui Hurrem se află într-un mausoleu alăturat iar al lui Mimar Sinan este in afara zidurilor moscheei.

În spatele cimitirului este o platformă de unde ai o panoramă superbă spre Galata, Turnul Galata, Cornul de Aur.

Cele 4 coloane imense din moschee se numesc picioare de elefant și acolo, aproape la intrare am văzut sprijinit de perete un tablou despre religie. Practic un arbore genealogic care spune că toti oamenii pleacă din același punct (religios). Restul sunt speculații. În fine... să nu intrăm pe acest tărâm.

După ce am mers și la mormântul lui Mimar Sinan și am mai căscat gura puțin la magazinele de suveniruri din complex, am luat-o pe straduțele înguste ca să ajungem la Podul Galata. Acolo, soțul meu avea și ceva treabă și cât l-am așteptat ne-am pierdut prin piața de pește de la capătul podului, care s-a modernizat și nu ne-a mai plăcut deloc, chiar deloc, am intrat prin mulțimea de magazine de pe acolo și am băut un pahar de suc de rodii care s-a scumpit față de data trecută (acum era 4 lire paharul mediu față de 2 lire anul trecut). După ce ne-am reunit, am mers la resturantele plutitoare de pe malul Cornului de Aur și am mâncat un balik cu murături, de care ne era tare dor (acum 8 lire față de 6 anul trecut, în mai).

Ne-am făcut și cumpărăturile, cafea mehmet efendi, măsline, merișoare... tot felul de prostioare din bazarul de mirodenii și pe la ora 15, ca niște salahori ne-am îndreptat către casă, să ducem bagajele. Ne-am mai oprit pe drum și ne-am răcorit cu mix de fructe, am mai băut încă un pahar de suc să ne mai înviorăm, ne-am lăsat bagajele în mașină și am plecat la plimbare prin cartierul nostru, Fatih, în partea aceea care ne plăcuse mult, dincolo de apeduct, dar pe care nu apucasem să o explorăm.

Am ieșit in Ataturk Bld în stânga pe sub Apeductul lui Valens și de data asta din intersecția cu pasaj am făcut stânga către Moscheea Șehzade construită tot de Sinan la ordinul lui Suleyman pentru fiul lui și al lui Hurrem mort la 22 de ani. Suleyman a dorit o moschee foarte înaltă pentru el și pentru că a considerat că va comanda alta și mai înaltă, pe aceasta a dedicat-o fiului mort foarte tânăr. Aici am asistat la un moment de rugăciune a două generații, tătici (tineri) și copii, băieți mici, între 7-10 ani. În curtea moscheei o grămadă de pisici dintre care 2, un el și o ea se curtau și n-am putut să plecăm până nu le-am urmărit suficient.

Ne-am întors în intersecție și am trecut pe lângă parc și monumentul cu cai pe care scrie 29 mai 1453, dar nu ne-am prins cui o fi dedicat și am mers drept înainte pe o stradă paralelă decât cea pe care mersesem cu o seară înainte, cu magazine mici de cartier. Am intrat și noi în câteva să căscăm gura, apoi am văzut o moschee foarte mare, luminată frumos pentru că începuse să se însereze, către care se îndrepta lumea. Ne-am dus și noi intr-acolo și am găsit o curte imensă, de fapt un parc cu băncuțe în care lumea stătea de vorbă, tinerii se plimbau cu rolele, ronduri de flori iar în mijloc trona o moschee impunătoare. Se numește Fatih, este construită mai târziu, prin anii 1400, dărâmată la un cutremur și reconstruită prin anii 1700.

Din moschee am ieșit prin partea opusă și am dat într-o stradă pe care nu circulau mașini, gen Saraclar din Edirne, plină de băcănii cu tot felul de bunătăți. Ne-am dus până în capătul ei și ne-am cumpărat o grămadă, (pe gustate), cașcaval, smochine, prune uscate, rahat, mandarine, colțunași, cataif... Când ne-am întors ne-am oprit la o rotiserie unde miroseau niște pui de nu se putea, am intrat și noi și am vrut să ne așezăm la o masă liberă dar nu, „femeile nu au voie aici, este sus o secțiune pentru familie unde pot merge și femeile”. Păi ce să facem, ne adaptăm situației. Așa că am mâncat sus un pui la rotisor, cu sosurile lor bune, castraveți acri și cartofi prăjiți, am băut tot ayran dar ne-am imaginat că este bere, totul la 20 de lire de familie.

Ne-am întors spre casă din nou prin parc, ne-am bucurat că am ales așa de data asta și ne-am gândit că n-ar strica să alegem tot zona aceasta pentru o dată viitoare.

Cu toate că de obicei în ultima zi mai facem un drum la Galata, mai cumpărăm câte ceva de la mirodenii, mai mâncăm un balik și ne luăm la revedere de la Istanbul, de data asta am zis să plecăm după micul dejun și să ne oprim în Edirne și așa am făcut. La 8,30 plecam din fața hotelului cu plăcinta caldă și ayran-ul la pachet pe care le-am mâncat in mașină, iar pe la 11 bântuiam pe Saraclar în Edirne. Ne-am oprit mai întâi la casa de schimb valutar unde surpriză, ne schimbau 100 de EUR cu 317 lire (față de 327 la Istanbul). Am facut stânga-mprejur și ne-am dus la primul magazin pe stânga din bazar, cel cu farfurii și vaze. Acolo domnul vanzător știe românește și ne-a schimbat 100 de EUR cu 320 de lire.

Am mers apoi până în capătul bulevardului, am fost la terasa noastră de pește dar nu avea zargan, ne-am oprit să bem un ceai, apoi la băcănia de la care cumpărăm de obicei, Sivrikaya și apoi să mâncăm la terasa noastră, tava ciger (ficat prăjit în baie de ulei) cu ceapa, roșii și ardei iuți.

În drum spre mașină am intrat în curtea de lângă hotelul Kervansaray, unde au loc târguri și acum era o nuntă turcească. Am zâmbit și noi, fetele, cum am putut mai bine la niște turci de la intrare și ne-au lăsat să intrăm să ne uităm și să facem poze.

Ultima oprire a fost la supermarketul de vis-a-vis de moscheea Selimiye unde parcasem și mașina pentru 4 lire pe oră de unde am ieșit cu un cărucior cu moț.

Am plecat din Edirne după ora 15 iar puțin dupa ora 10 seara parcam mașina în fața casei.

Asta a fost plimbarea de data asta. Daca nu v-ați îndrăgostit de Istanbul vă doresc să se întâmple. Așa cum am mai spus, lucrurile sunt foarte clare în legătură cu Istanbulul și se tranșează de la prima vizită. Noi spunem tuturor că după ce ai prima experiență la Istanbul, ori te îndrăgostești pe veci și faci potecă spre el, ori îl tai după listă. Vă doresc să faceți potecă.

---

VIZUALIZĂRI: 3572 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI