Aventuri la satul Masca

TIPĂREȘTE

Din ciclul “nebunii de vacanta”, azi o sa va povestesc despre cum am parcurs traseul dintre satul Masca si Oceanul Atlantic, printr-o ravena imensa, in inima Gigantilor insulei Tenerife.

Satul Masca, candva un fost refugiu al piratilor, se afla situat la o altitudide de vreo 600 si ceva de metri, in extremitatea nord vestica a insulei Tenerife, apartinand teritorial de orasul Buenavista del Norte. Din oraselul Santiago del Teide, langa biserica din centrul localitatii, porneste un drum lat de o banda si jumatate, care serpuieste imposibil prin niste serpentine nascute din imaginatia unui inginer nebun. Ca termen de comparatie, ar fi poate Costiera Amalfitana, insa asta nu-i o sosea de coasta, suspendata deasupra marii, ci o poteca auto serpuind printre dealuri abrupte de lava; asfaltata probabil cu un deceniu in urma, din loc in loc gasim si cate o portiune de asfalt proaspat asternuta. Ce incape pe soseluta spre satul Masca? O masina si jumatate :), noroc cu banda de urgenta, cu rigolele si cu refugiul amenajat in exteriorul fiecarei curbe, pentru ca, altfel, nu stiu cum te descurcai daca ai ghinionul sa te intalnesti pe drum cu unul din zecile de autocare care aduc aici siruri nesfarsite de turisti.

Anul trecut, am venit aici doar pentru faimoasa inghetata de cactus. La fata locului, am descoperit ca nu numai inghetata era din cactus, ci multe alte delicatese: fresh de cactus, vodka de cactus, lichior de cactus, dulceata de cactus… lenevind la masuta umbroasa a unuia din micutele restaurante, am vazut un grup de turisti care coborau intr-o ravena, ce parea a duce spre ocean. Intreband, am aflat ca exista un traseu care leaga satul Masca de o mica plaja din Oceanul Atlantic, la picioarele Gigantilor, traseu care se parcurge cam in 4 ore.

Cautand pe tripadvisor, am vazut poze superbe si comentariile extaziate ale diverselor persoane care laudau acest traseu ca o plimbare de facut o data in viata. Unii laudau frumusetea peisajului, altii plaja ascunsa, la care puteai ajunge doar cu barca din oraselul Los Gigantes, altii linistea paradisiaca care te inconjura, imaginea semeata a Los Gigantes vazuti de pe apa… ce mai, parea paradisul pe Pamant.

Ajunsi din nou in Tenerife, n-am de lucru si ii povestesc sotului despre ceea ce agentiile de turism locale vindeau ca si Trekking la satul Masca. Vede doua-trei poze pe tripadvisor, analizeaza vremea noroasa de care ne-am bucurat cam toata vacanta si zice OK, mergem acolo. Ajungem undeva in jurul orei doua dupa amiaza. Cu greu gasim un loc unde sa parcam masinuta si o luam alene pe aleile umbrite ale satului Masca. Ne oprim la o terasa si intrebam cam cat timp dureaza plimbarea si la ce ora este ultima barca de la plaja spre portul Los Gigantes. Trebuie stiut ca traseul Masca – Oceanul Atlantic depinde, obligatoriu, de existent unei barci; fara ea, sunteti precum Robinson Crusoe, intrucat, odata ajuns pe plaja Masca, trebuie sa astepti o barca sa vina sa te ia si sa te duca in portul Los Gigantes, de unde iei un taxi care sa te duca inapoi la Masca, sa-ti recuperezi masina. Exista si varianta sa lasi masina in port la Los Gigantes, sa iei barca pana la plaja Masca, de aici sa urci traseul pana la satul Masca si sa iei un taxi de aici pana in port, insa varianta asta nu v-o recomand nici sa-mi fiti dusmani, veti vedea mai incolo de ce.

Informatia primita a fost ca ultima barca pleaca de la plaja Masca la ora 17.30, spunandu-ni-se ca traseul dureaza cam 2 ore si jumatate, poate trei ore si ca avem timp suficient sa ajungem jos; de asemenea, ni s-a spus ca nu ne putem rataci, fiind o singura poteca. Am luat 3 sticle de apa a 0.5 l (mare greseala, daca sunteti doua persoane luati cel putin doi litri, altfel o sa faceti setea), ne-am pus incaltarile sport in picioare (luati-va adidasi sau sandale speciale de drumetii, nu va aventurati in slapi sau alte incaltari din astea varatice si neaparat ceva de pus pe cap), am pregatit Nikon-ul si, plini de zambete, am pornit spre aventura.

Undeva la capatul satucului troneaza un mare anunt al primariei din Buenavista del Norte: „traseul satul Masca – plaja Masca este inchis, datorita caderilor de pietre de pe versanti”. Toata lumea ocolea afisul si incepea sa coboare sprintara treptele sapate in piatra, marginite cu lemn, sub un soare insistent. Coboram aceste trepte, pornim, insa cu fiecare pas pe care l-am facut, de la inceput pana la sfarsit, nu am avut nici un moment impresia ca pasesc in paradisul insulelor Canare, ci groaza persistenta ca doar coboram spre Infernul lui Dante.

Dragilor, iubitilor mei tovarasi de calatorii, inainte sa va lasati vrajiti de comentariile euforice ale englezilor aprigi bautori de bere de pe tripadvisor, inainte sa va aventurati pe acest traseu, ascultati-ma pe mine: mirifica poteca de la Masca este, in fapt, o vale intre doi pereti abrupti de lava pietrificata, pe fundul careia curge un paraias, anemic pe timp de vara, acoperit de vegetatie. Peisajul, este, intr-adevar, deosebit, asta nu se poate nega (dovada stau si pozele pe care le atasez); problema este ca aceasta coborare este plina de bolovani, mai mari sau mai mici, pe care trebuie sa cobori precum caprele negre: cu rabdare, agilitate si cu atentie sa nu-ti scrantesti ceva, ca altfel, nici elicopterul nu te scoate din vagaunile acelea. Pe versanti sunt montate, din loc in loc, placute cu numere, care iti indica ca esti pe drumul cel bun. Aceste placute pornesc cu numarul 1 la satul Masca si se termina parca la numarul 52. Daca nu faceti drumetii de munte, daca sunteti insotiti de copii mici, daca nu aveti o conditie fizica buna, mai bine nu va aventurati, riscul de a va scranti picioarele este destul de ridicat.

Valea serpuieste printre versanti inalti de 800 – 1000 de metri, printre care plutesc vulturi, insa aerul este cald, inabusitor, adierea oceanului nu ajunge pana aici. Marginile raului sunt uneori strajuite de tufe de treistie si bambus, insa nu veti vedea vara nici o cascada din cele promovate de cei care vand excursii... probabil ca aceste cascade se formeaza in sezonul ploios. Din loc in loc trebuia sa te cateri printre bolovani mai mari de un stat de om, sa te strecori pe langa pietroaie agatate intr-un colt, asteptand sa cada, te strecori pe sub tufe de bambus, te opresti sa-ti clatesti mainile intr-un ochi de apa limpede, adunat sub niste pietre, langa casa unei soparle.

Cam dupa prima ora, deja se instalase oboseala si o sete continua... grija de a pune piciorul unde trebuie, de a gasi cate un locsor cu umbra unde sa-mi trag sufletul, sincer imi venea sa ma opresc acolo, insa stiam ca barca nu avea sa ne astepte. Daca nu ajungeam la timp, n-aveam decat sa urcam tot acest drum de cosmar inapoi, ca sa ne intoarcem la masina, si asta n-as fi facut-o nici sub amenintarea unui pluton de executie. Din cand in cand intalneam grupuri care venau dinspre plaja, pe care-i intrebam despre drumul ramas... mai aveti o jumatate de ora, 10 minute, marea este imediat dupa colt... toate numai vorbe incurajatoare, insa in final, plimbarea a durat vreo trei ore, din care ultima jumatate de ora a fost cea mai lunga: terminasem apa si nu stiam cand ajungem la Ocean...

Cand am vazut tunelul ingust al vaii deschizandu-se in fata ochilor, lasand vederii Atlanticul, i-am multumit lui Dumnezeu ca am ajuns cu picioarele intregi pe plaja. Acolo, un intreprinzator are o lada frigorifica plina cu bauturi racoritoare si fructe, din care ne-am infruptat cu mare pofta. Puteai face baie daca vroiai, de pe un ponton se poate face snorkeling, insa cui naiba ii mai ardea de asa ceva dupa cursa printre bolovani pe care abia o terminasem. La 17.30 o barca cu motor a venit sa recupereze ultimii rataciti pe plaja Masca, lasandu-ne dupa circa 20 de minute in portul din Los Gigantes.

Am trecut pe langa formatiunile cunoscute sub denumirea de Acantilados de Los Gigantes, colti negri de lava inaltandu-si fruntile incruntate spre cer, la 1000 de metri deasupra apelor turcoaz ale Atlanticului. Odata ajunsi in port, ne-am adapostit de soarele fierbine al dupa amiezii la singura terasa deschisa la ora aceea, unde ne-am rasfatat cu un platou mix grill de peste si fructe de mare, care ne-a incantat papilele gustative si ne-a refacut moralul. Finalul acestei plimbari glorioase a fost un drum cu taxiul, din Los Gigantes inapoi la satul Masca, care a costat vreo 25 de euro.

Este adevarat ca un asemenea traseu merita sa-l faci macar o data in viata, insa eu nu pot sa uit ca cinci zile dupa, abia mi-am putut folosi picioarele. Nu puteam nici macar sa cobor ori sa urc o treapta, atat de tare s-au suparat muschii mei neantrenati pentru orgia la care i-am supus.

Daca aveti spirit de aventura, vi-l recomand cu drag, daca nu, luati o bere sau un suc rece si bucurati-va de vacanta!

---

VIZUALIZĂRI: 6630 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI