Căutând răcoarea pe Vârful Ciucaș

TIPĂREȘTE

Nu trecuseră decât vreo trei zile de la întoarcerea din Hațeg și eram tot cu dor de ducă. Simțeam noi că mai vrem să drumețim, nu fusese de ajuns în Retezat. Ne-am mobilizat repede, iar în prima duminică am hotărât că vom merge pe Ciucaș. Voiam să păcălim, măcar o zi, canicula nemiloasă. Era o ieșire pe repede înainte! Zis și făcut: ne-am pregătit cele necesare seara, iar a doua zi, pe la 8,00, am plecat. Drumul nu era prea lung, speram noi să fie și liber ca să ajungem la Cheia cât mai repede. Planul de acasă și cel din târg nu prea se pupă, parcă toți se hotărâseră să lase Valea Prahovei pentru Ciucaș. Mai încet, cu răbdare, doar nu aveam sarcină de serviciu, pe la 11,30 am ajuns în locul unde se virează la dreapta pe un drum forestier spre cabana Vârful Ciucaș. E drumul despre care scriam în postarea despre Retezat (cel care mergea de la barajul Gura Apelor la Poiana Pelegii). Totuși sunt câteva deosebiri între ele care nu-l detronează pe cel din Retezat, pentru noi va rămâne lider incontestabil. Acesta este mai scurt (cam 5 km.), iar în prima jumătate mașinile îl parcurg fără probleme, a doua jumătate este dificilă. Aici se încumetă numai cele de teren, dar nici pentru ele nu-i ușor, am văzut cât de greu urcau sau coborau, pentru că roțile mergeau ca pe derdeluș, târându-se. Priveam fascinată la ele, parcă erau, cum ziceam, pe derdeluș și mi-am spus în gând că nu aș urca sau coborî cu aceste mașini pentru nimic în lume. Picioarele mele îmi ofereau mai multă încredere. Noi am avut milă de mașinuța noastră, am lăsat-o mai la vale de Fântâna lui Nicolae Ivan și ne-am pus picioarele în funcțiune. La urcat a fost cum a fost, ne propteam bine, centrul de greutate ne ajuta, ne opream des să ne restabilim respirația. Era o căldură nebună! În timpul ăsta, ne uitam la felul în care veneau la vale alții, aproape târâș, ca pe schiuri. Un grup s-a organizat în șir și coborau unul după altul, ajutându-se, căutând să pună piciorul unde trebuia. Ultima parte e foarte înclinată, chiar am văzut două mașini de teren oprite lateral, probabil n-au vrut să le chinuie. Cu ceva efort, am ajuns la cabană, ne-am odihnit vreo zece minute, am ronțăit ceva și ne-am alăturat urcătorilor. Era ca pe bulevard, ce-i drept și vremea era grozavă. Multă lume, de toate vârstele, veselă, cu dorință de mișcare. Ceea ce e minunat! Nu am urcat în forță, nu ne interesa bifa, ci ne opream să vedem, să fotografiem, să ne rămână imprimată imaginea. Am trecut pe lângă Tigăile mari, pe lângă Babele care stau la sfat și am ajuns în zona cea mai solicitantă: urcușul printre pietre și grohotiș, hornul în urma căruia se cam resimt toți, chiar dacă nu recunosc. Se urca și se cobora folosind cele mai diverse metode: sărind din piatră în piatră, ajutându-se de mâini și chiar pe fund. Am văzut că mulți apelau la metoda asta, erau mai aproape de pământ. În sfârșit, am ajuns pe vârf, am imortalizat momentul, am plimbat ochii de jur împrejur și am ghicit Munții Buzăului, Bucegii, Făgărașul. Am stat câteva minute să mâncăm ceva, să bem apă, apoi am luat-o la vale. Am hotărât să coborâm prin șaua Tigăilor mici, să vedem și această zonă. Mergeam destul de încet pentru că sunătoarea ne îmbia să o culegem, iar afinele ne făceau cu ochiul. Poteca era minunată, porțiunile drepte alternau cu mici urcușuri sau coborâri, dar fără a ne scoate sufletul. Tot am fi stat să vedem, să admirăm, dar soarele se lăsa repede spre apus și nu voiam să ne apuce noaptea prin pădure. Nu e tocmai indicat! Am ajuns în punctul de intersectare a celor două trasee: primul pe care îl urcaserăm spre vârf și acesta, al doilea, de pe care veneam. Ne-am oferit câteva clipe de răsfăț culcându-ne pe iarbă, odihnind picioarele și adresând cuvinte de mulțumire cuiva, de sus, care ne iubea. Apoi, în zece minute am fost lângă cabană, ne-am refăcut stocul de hidratare și am umplut sticla să avem pe ultima porțiune. Trebuia să coborâm pe drumul forestier, iar mersul la vale ni s-a părut cea mai dificilă etapă pentru că eram obosiți, cu frânele solicitate mult pe care trebuia să le folosim la greu pe o pantă cu o înclinație foarte mare. Picioarele o luau la vale pe stratul de pietre, astfel că pășeam cu mare atenție, căutând locurile mai sigure, drumul era ca un derdeluș. Greu, cu mare atenție am coborât și am ajuns la Fântâna Lui Nicolae Ivan. Ne-am oprit la izvor, am băut pe săturate, iar ultima bucată am parcurs-o pe întuneric. Era o beznă totală, nu se vedea nimic în jur. Ce bine că lanternele stăteau frumos în mașină! Cine se mai gândise la ele, acum ar fi fost bune. Noroc cu telefoanele! Am răsuflat ușurați când ne-au salutat luminile mașinii. Obosiți, dar încântați de ceea ce văzuserăm, am pornit spre casă. Drumul era plin de camioane, dar mergeau chiar foarte bine, așa că nu ne-am opintit la depășiri și am ajuns în siguranță acasă, la o oră rezonabilă. Urma un somn fără vise, sau cine poate știi... poate ne vedeam pe cărări de munte.

---

VIZUALIZĂRI: 358 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI