Evia – frumoasa din pădurea adormită. Partea a doua

TIPĂREȘTE

18 septembrie 2015. Ne despărţim cu regret de Peloponez şi plecăm din Tolo, cu destinaţia Loutra Edipsou, insula Evia. Reuşim să ne rătăcim pe autostradă în dreptul Atenei, cu care ocazie intrăm în oraş şi remarcăm contrastul dintre aglomeraţia, traficul şi zgomotul capitalei elene şi pacea şi ambianţa caldă, patriarhală din locurile vizitate până atunci. Iar în Evia vom avea parte de şi mai multă linişte...

Aşa cum v-am povestit în partea întâi a acestui articol (vezi impresii), am traversat strâmtoarea Evripos pe New Bridge şi am pătruns în Halkida/Chalkida/Chalkis, capitala insulei, situată aproximativ la mijlocul ei pe latura lungă. Nu am avut timp, din păcate, să ne oprim, pentru că am ratat ieşirea către Edipsos şi ne-am pomenit pe nişte străzi pline de scutere şi maşini, de unde n-am ştiut cum să ne extragem mai repede. Ceea ce am văzut în Halkida nu m-a impresionat, mi s-a părut un orăşel grecesc ca toate celelalte, dar e posibil să mă fi înşelat. La ieşire am observat că e amplasat pe o limbă de pământ, între două golfuri unde am zărit nişte instalaţii industriale, posibil de extragere a sării.

Din Halkida până la Loutra Edipsou sunt cca. 110 km şi, cum trecuse de prânz şi era cald, ne-am grăbit, ştiind că ne „aşteptau” şi nişte munţi. Mai întâi însă am străbătut o zonă de şes şi la nici 8 km de Halkida am ajuns la Nea Artaki, una din staţiunile mari din Evia, cu multe hoteluri, pensiuni, taverne şi magazine. Este şi port pescăresc şi de agrement – am zărit de pe şosea iahturi, însă plaja mi s-a părut îngustă. Oricum, localitatea părea foarte animată şi înţesată de turişti.

Am traversat apoi rapid pitorescul sat Kastela, de unde se bifurcă un drum către mica staţiune Paralia Politikon, şi după câţiva kilometri am intrat în munţii acoperiţi cu păduri de pini şi zadă. Curbe cât cuprinde, desigur, dar nu foarte strânse. Şoseaua e bună şi în drum nu întâlneşti multe sate, aşa că se poate rula cu viteză bună. Din loc în loc, pe tăpşane, apar stupi de albine şi indicatoare care te trimit către plaje situate fie în stânga, pe malul Golfului Evripos (Evoikos) de Nord, fie în dreapta, pe ţărmul mării Egee.

Şi am ajuns la Prokopi, unde am făcut un popas pentru a vizita Mănăstirea Sf. Ioan Rus sau Sf Ioan Rusul. Despre el se crede că era originar din Ucraina de azi şi s-a născut la sfârşitul secolului XVII. A fost înrolat în armata lui Petru I şi în cursul unei bătălii împotriva turcilor a fost luat prizonier şi vândut ca sclav mai întâi la Constantinopol, apoi în localitatea Prokopi din Anatolia, unde a slujit unui localnic. Stăpânul lui a înţeles că prosperitatea i se datora în mare măsură muncii şi rugăciunilor servitorului său şi i-a permis să meargă la biserică. Se spune că într-un an stăpânul a plecat în pelerinaj la Mecca iar nevasta lui îşi făcea griji că acesta va suferi de foame. Atunci Ioan a luat o farfurie cu mâncare, s-a dus în staul, a îngenuncheat şi s-a rugat la Domnul ca mâncarea să ajungă la stăpânul său. Iar farfuria cu mâncare a dispărut de sub ochii săi şi, cu ajutor divin, i-a parvenit stăpânului, la Mecca.

Sfântul Ioan a murit în 1730 şi trupul lui a fost găsit neputrezit peste câţiva ani. Grecii din Anatolia i-au aşezat trupul într-o biserică din acele locuri, unde a rămas până în 1920. Moaştele au fost aduse din localitatea Prokopi în Evia de către creştinii refugiati din Prokopion-Urgup, regiunea Cappadocia, în urma războiului greco-turc din anii 1922-1924, a migraţiei şi schimburilor de populaţii. Au stat mai întâi în Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, pentru ca în 1951 să fie mutate în lăcaşul nou construit, închinat sfântului. Mii de oameni vin aici în pelerinaj, mai ales pe 27 mai, ziua prăznuirii sfântului. Mâna sa dreaptă se păstrează la Athos, în mănăstirea Sfântul Pantelimon-Russikon.

Biserica este mare şi impresionantă. Moaştele sunt depuse imediat în stânga intrării într-un sicriu ferecat în argint, cu lucrături ce înfăţişează scene religioase şi faţa sfântului este acoperită cu o mască de aur. Împodobirea altarului, catapeteasmei, cupolei şi stranelor a fost terminată, la fel şi cele patru coloane mari, pictate în stil bizantin cu cei 12 apostoli, martiri şi sfinţi. În prezent se lucrează la un ansamblu mural ce va reprezenta drumul moaştelor sfântului de la Prokopi din Cappadocia până la satul cu acelaşi nume din Evia. Pentru aceasta, pe o masă de lângă moaşte au fost aşezate hârtii cu texte în greacă, română, rusă şi sârbă în care este prezentat stadiul lucrărilor şi se solicită ajutorul pecuniar al pelerinilor.

După ce am lăsat câţiva bănuţi în cutia milei, ne-am închinat la moaşte şi ne-am rugat, am dat ocol bisericii şi am aprins lumânări. În apropierea lăcaşului de cult au apărut, ca peste tot în Grecia, tarabe şi prăvălii cu suveniruri şi obiecte religioase, precum şi chioşcuri cu răcoritoare şi taverne.

Ne-am continuat drumul şi am ajuns într-o zonă agricolă, cu dealuri cultivate cu măslini, şi după aceea la Strofilia, de unde şoseaua se bifurcă în dreapta către Agia Ana şi Vassilika, o staţiune de pe ţărmul Mării Egee. Noi am luat-o însă la stânga, am străbătut satul Dafni şi mai apoi, prin munţi, am coborât în Limni, pe malul Golfului Evripos de Nord. De aici încolo, cale de circa 30 km, şoseaua şerpuieşte pe malul mării iar peisajul e de vis. Limni este un orăşel pitoresc, cu case frumoase din piatră care stau mărturie importanţei pe care a avut-o portul său comercial în sec. XIX. Acum e o destinaţie de vacanţă cunoscută, cu hoteluri, vile şi taverne, precum şi cu o plajă îngustă, cu pietre.

La 10 km de Limni am întâlnit un cătun – Chronia/Hronia –, cu câteva case şi colibe pescăreşti şi o plajă cu pietre, apoi o localitate ceva mare ca dimensiuni: Rovies. Aici am zărit câteva vile şi hoteluri, taverne şi mini-marketuri. Plaja: tot îngustă, cu pietre. Tot ţărmul este în fapt la fel pe această porţiune, înalt şi presărat cu golfuri frumoase şi plaje nu foarte ademenitoare în sine, dacă nu reuşeşti să te concentrezi asupra peisajului. Golful în care este amplasat Ilia, următorul sat pescăresc, cu o fâşie de plajă şi un izvor cu ape termale, ne apare de pe dealuri în toată splendoarea sa. Iar la o aruncătură de băţ de el se află Loutra Edipsou, oraşul care ne-a fost gazdă şi despre care voi scrie un review separat.

Pentru aceia dintre voi care vor dori să petreacă mai mult timp în Evia, menţionez că în partea aceasta de nord a insulei există câteva obiective turistice tentante dar la care nu am ajuns, din lipsă de timp: biserici şi mănăstiri bizantine şi post-bizantine: Sf Gheorghe, Sf Irina Hrisovaladi şi Cuviosul David; nişte muzee interesante, din câte am citit: Muzeul din Kerasia, cu animale şi trunchiuri de copaci petrificate, Muzeul Nautilus din Agiokambos, cu o colecţie de scoici, Muzeul etnografic din Limni; cascada „mică” şi Parcul Natural Drimonas; satul de munte părăsit Koulouros. După cum observaţi, atracţii pentru toate gusturile.

Traseul urmat de noi a doua zi a fost însă cu totul altfel, şi anume Loutra Edipsou-Agios Georgios, 26 km.

La ieşirea de pe faleza din Loutra am găsit un indicator care semnaliza Agios Georgios în două direcţii: în dreapta pe şoseaua principală, şi înainte. Am avut marea inspiraţie (pentru care mă felicit şi acum) de a o lua drept înainte, pe un drum care ne-a purtat mai bine de 10 km pe malul unui golf larg în care am avut parte de priveliştile care mie îmi plac cel mai mult: ţărm dantelat, apă, bărci şi iahturi. Şoseaua înaintează chiar pe mal, de-a lungul unei porţiuni plate dar sinuoase, care urmăreşte conturul uscatului. La 1,5 km nord de Loutra, însă de fapt aproape lipită de oraş, am trecut pe lângă cunoscuta Agios Nikolaos Beach sau Paralia Agiou Nikolaou, o fâşie de plajă cu pietricele, umbrele şi şezlonguri iar vizavi vile, hoteluri mici şi taverne. Continuând drumul, peisajul a rămas neschimbat: de o parte a şoselei marea, şi din loc în loc plaje minuscule, izolate dar amenajate, de cealaltă parte două-trei vile superbe, cu grădini pline de flori în faţă.

O splendoare!

Până la Agios Georgios am traversat două sate. Primul a fost Gialtra, mica aşezare de munte cu străzi înguste despre care v-am relatat în reviewul anterior episodul cu autocarul care s-a oprit la o curbă şi a făcut manevre de dat cu spatele, luat volanul când stânga, când dreapta, pentru a nu intra în clădiri. A doua a fost Gregolimano, unde mi-a atras atenţia un Club Med. Acolo am zărit, ce-i drept de la distanţă, unica plajă lată cu nisip din Evia (cred că l-au „importat”), dar şi nişte veliere şi iahturi luxoase.

Şi după alţi câţiva kilometri am intrat în Agios Georgios.

Cu (sau fără) voia voastră, voi face acum o întoarcere în timp – mai precis la anul de graţie 1992. Atunci am fost, împreună cu familia cumnaţilor mei, în primul nostru sejur la mare în Grecia, petrecut în staţiunea Kamena Vourla. În acel concediu de relaxare totală, singura deplasare făcută a fost cu vaporaşul în Evia, la Agios Georgios, un sat mic de pescari. Am coborât de pe vas şi am străbătut satul, ceea ce a durat un sfert de oră, după care am căutat o plajă ca să facem baie. Şi am găsit-o: era cu pietre mari dar cu o tavernă ademenitoare drept în faţă. Şi cum se făcuse ora prânzului, ne-am aşezat la masă. Cumnatul meu a dat o comandă super-extravagantă: salată de vinete şi de ardei copţi, musaka, peşti, calamari şi caracatiţe, din care am lăsat nemâncată aproape jumătate (o localnică, văzând „jaful”, ne-a rugat sfioasă atunci când eram pe terminate, să-i dăm oasele şi ce mai rămăsese din peşti pentru pisicile pe care le avea acasă, ceea ce am şi făcut). Nu ştiu de ce dar ne-am simţit extraordinar de bine la prânzul acela, care s-a prelungit vreo cinci ore, timp în care am mai făcut vreo două-trei băi: înotam şi ne întorceam la masă, şi tot aşa. Băieţii (soţul şi fratele lui) s-au cam întins la băutură – e drept că taverna avea un vinişor zglobiu, pe care ni l-au servit rece-rece şi care ne-a uns pe suflet pe căldura aceea (era în august). La plecare, aşteptând să vină vaporaşul care să ne ducă înapoi la Kamena, Adrian sau fratele lui a zărit un „wine shop” chiar vizavi de debarcader. Era închis la ora aceea (vreo 5 după-amiaza), dar uşor „luaţi” cum erau, s-au apucat să strige şi să bată în uşă şi au sculat-o din somn pe biata proprietăreasa. Femeia şi-a făcut apariţia, le-a dat să guste din două sau trei sortimente, până s-au decis, apoi a turnat vinul în sticle de plastic de doi litri: câte una pentru fiecare.

După puţin timp a venit şi vaporaşul. Pe el, pe lângă alţi vreo 10 pasageri, un cuplu de americani în vârstă: ea furioasă, mormăind ceva despre „plastic wine bottles”; el spăşit şi cu nasul cam roşu. Bărbatul ţinea în mână o pungă cu o sticlă de plastic plină cu vin! După ce a schimbat o privire cu băieţii noştri, s-a întors spre soţie şi i-a spus triumfător: „See? What have I told you? ” („Vezi? Ce ţi-am spus eu? ”).

Povestea asta e înscrisă în „antologia” familiei, căci orice familie are – nu-i aşa? – propriile întâmplări simpatice de care-şi aminteşte cu drag în momentele mai plăcute ale vieţii. Pentru noi, şi îndeosebi pentru cumnatul meu, mare iubitor al Eladei, Agios Georgios a rămas un simbol al spiritului autentic grecesc, al păcii şi bucuriei de a trăi. De-a lungul timpului am pomenit deseori satul în discuţiile noastre.

Cumnatul meu a murit în 2006, la numai 55 de ani. În vacanţa aceasta din septembrie 2015 oprirea la Kamena Vourla în drum spre Peloponez şi călătoria de la Loutra Edipsou la Agios Georgios le-am făcut şi în amintirea lui.

** *

Mari schimbări nu am găsit la Agios Georgios. Casele frumoase, înecate în flori, înşirate pe străzi paralele cu marea şi cu dealuri nu foarte înalte în spate, sunt la fel. Bucăţile de plajă sunt tot cu pietre mari. Scuarul din faţa debarcaderului există şi acum şi vaporaşele traversează în continuare către Kamena Vourla. Totuşi s-a construit o biserică şi au răsărit mai multe taverne şi pensiuni. În piaţeta largă, cu o parcare foarte mare, a apărut şi o pescărie care nu exista în 1992. Captura zilei fusese însă vândută, era prea târziu.

Ne-am aşezat la o cafenea din faţa locului de îmbarcare şi am privit marea, sorbind din frappéuri, alături de localnici (evident, numai bărbaţi). După vreun sfert de oră a apărut autocarul pe care îl depăşiserăm la ieşirea din Gialtra şi din el a coborât un grup de turişti în vârstă, care au urcat imediat pe vapor.

Câteva mici prăvălii cu suveniruri şi două sau trei minimarketuri noi apăruseră de-a lungul falezei. Am intrat într-un magazin şi am cumpărat nişte flecuşteţe, mai mult din plăcerea de a avea ceva din Agios Georgios, apoi am făcut o baie: plaja este, aşa cum am spus, cu pietre mari, inclusiv la intrarea în apă, dar am folosit papucii speciali, pe care i-am ţinut pe tot parcursul excursiilor din Grecia la îndemână, în portbagajul maşinii.

„Wine shopul” nu mai exista în piaţă dar la un moment dat am zărit nişte butoaie în faţa unei case de pe faleză. În grădină, la masă, bând cafea, stătea un cuplu de greci de vreo 70 de ani. Ne-am oprit şi, prin semne, am întrebat dacă aveau vin de vânzare. Bărbatul a turuit ceva în greceşte din care n-am înţeles decât „tsipouro”. Nu, nu voiam tsipouro. Într-un târziu, după ce am încercat cu „wine” şi „wein”, am avut succes cu varianta italienească: „vino”. „A, vino! ” a exclamat omul şi a dispărut în casă, după care a revenit cu licoarea mult dorită, turnată – cum altfel? – într-o sticlă de plastic de doi litri.

Am continuat plimbarea, admirând bărcile pescăreşti şi iahturile din port, terasele unde bărbaţii îşi beau cafeluţa, citeau ziarele, jucau cărţi şi table. Liniştea era întreruptă doar de cicade şi de câte o femeie care îşi boscorodea în casă copilul. Mare şi deal, iar vizavi, în depărtare, continentul şi staţiunea Kamena Vourla. Totul de o frumuseţe calmă profundă. Aşa îmi imaginez eu că ar arăta Raiul.

O să fac o pauză acum, ca să mă adun...

Gata, am revenit. Am revenit pentru a vă povesti despre un alt traseu, parcurs în dimineaţa următoare. De data aceasta am ieşit din Loutra Edipsou pe şoseaua principală, am trecut pe lângă Edipsos şi după câţiva kilometri am cotit la stânga, în recunoaştere, către Agiokambos, satul de unde se ia feribotul către continent (Glyfa). În afara debarcaderului, are şi o plajă destul de bună, cu pietricele şi nisip. Mulţumiţi că am depistat locul am revenit pe şosea şi ne-am continuat drumul către Neos Pirgos, o staţiune nouă, aerisită, cu vile şi hoteluri cochete şi multe spaţii verzi. E aşezată într-un golf iar plaja cu nisip grunjos şi mărginită de palmieri se întinde pe toată lungimea sa. Din loc în loc este amenajată cu şezlonguri şi umbrele. Am făcut o baie şi am remarcat intrarea bruscă în apă.

După Neos Pirgos, următoarea oprire am făcut-o în capătul opus al golfului, la Orei. Deşi citisem comentarii elogioase la adresa acestui sat-staţiune, mie mi s-a părut cam „obosit”, cu case mai vechi şi prost întreţinute. Plaja e cu pietriş. Frumos e însă micul port, în care stăteau ancorate iahturi şi bărci pescăreşti.

Asta e cam tot ceea ce am vizitat noi în Evia. Dacă vă veţi uita pe o hartă, veţi vedea că nu am apucat să vedem decât o mică parte din insulă: partea centrală şi nord-vestică. Evia are, cu siguranţă, multe alte secrete pe care noi nu le-am descoperit, dar care se pot dezvălui cu uşurinţă călătorilor mai „harnici”.

De ce nu aţi voi aceştia?

Următorul articol îl voi consacra oraşului în care ne-am stabilit cartierul general în Evia: Loutra Edipsou.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie video-muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=z_2DpBAIgeA

---

VIZUALIZĂRI: 10465 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI