„Și a fost întuneric, și a fost lumină. Și a fost ziua doua!”

TIPĂREȘTE

Și ziua a doua a început într-un mod pe care nu l-am apreciat prea tare. Ora de întâlnire era stabilită la 8.30. Ne sculăm relativ devreme în raport cu oboseala din ajun, luăm micul dejun, ne pregătim și la 8.30 suntem toți în holul hotelului. Microbuzul întârzie 10 minute, iar șoferul este singur. Ne urcăm și șoferul ne plimbă pe străduțe din ce în ce mai înguste. După vreo 10 minute și o convorbire telefonică, ne oprește într-un loc care nu îmi spune nimic. Și așteptăm. Înțeleg că așteptăm să vină ghizii. Aceștia apar, cu mașina personală, după circa un sfert de oră. Aflu că vin din Bethlehem. Probabil că au prins aglomerație pe drum!

Ziua aceasta este destinată vizitelor la obiective din Ierusalim. Pentru început, ne îndreptăm către Ein Karem, un cartier la limita vestică a orașului. Obiectivul nostru de aici este Biserica Sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta este o biserică catolică reconstruită la sfârșitul secolului al XIX-lea pe locul unde bizantinii au construit o altă biserică în secolul al V-lea. Istoria acesteia este destul de zbuciumată. Refăcută de cruciați cândva înainte de 1113, este preluată curând de Saladin (Salahuddin, cum l-am întâlnit la Ajlun, Iordania) și transformată în grajdul unui han. În 1670, cu acceptul Imperiului Otoman, localitatea este încredințată Ordinului Franciscanilor, care recuperează și biserica. Aceasta este în custodia lor și în prezent.

În fața bisericii este o curte destul de mare, împrejmuită cu un zid. Pe acesta, la fel ca la Biserica Tatăl Nostru, sunt mai multe plăci de marmură cu textul unei rugăciuni în diverse limbi. Una din ele, într-un colț, cuprinde și varianta în limba română. Ghida ne spune că este un semn de mulțumire la adresa muncitorilor români, care au participat la ultima reabilitare.

Biserica este amplasată pe locul unde s-a aflat locuința Profetului Zaharia și a Sfintei Ecaterina, părinții târzii ai Sfântului Ioan Botezătorul. Parcurgând nava bisericii pe toată lungimea ei, prin stânga altarului, se coboară mai multe trepte pentru a ajunge într-o mică grotă, unde este marcat locul unde s-a născut Sfântul. Acesta este acoperit de o consolă, ca o masă, astfel ca fiecare vizitator să îngenuncheze pentru a atinge locul și să spună o rugăciune. Deși este destul de multă lume, coada este mai mică decât cea de la Biserica Nașterii Domnului, se avansează destul de repede și nu ne grăbește nimeni. Remarc sub masă trei icoane în relief cu imagini de la nașterea Sfântului. Deasupra mesei, o altă icoană, mai mare, înfățișează, și ea, momentul.

Ieșind din biserică și așteptând să se reconstituie grupul, remarc un butuc de viță de vie mare, gros și, probabil, destul de bătrân. Ghida ne spune că numele cartierului, fostă localitate independentă, înseamnă „Izvorul viei”. Și, într-adevăr, în mijlocul localității există un izvor care a susținut viața comunității mii de ani. Acesta se numește „Izvorul Maicii Domnului”. Potrivit tradiției creştine, la acest izvor s-a oprit Maica Domnului pentru a bea apă, atunci când s-a întâlnit cu verișoara sa, Elisabeta, amândouă purtând în pântece viitorii capi ai bisericii creștine. Ghida ne arată pe un versant în fața parcării, o turlă, unde se află izvorul, și ne promite o vizită bonus la acesta. Pornim cu microbuzul pe un drum mult prea lung față de distanța până la turla indicată. Avantajul este că dăm ocol și putem admira „Hadassah Ein Kerem Hospital”. Este, de fapt, un ansamblu de mai multe clădiri cu un aspect destul de modern, care adăpostește un spital cu 1000 de paturi, 31 de săli de operație și 5 facultăți de profil medical, Dar, la un moment dat drumul nostru se blochează într-un șantier, și nu putem ajunge la destinația noastră.

Nu am, însă, astâmpăr și, acasă, vreau să aflu mai multe despre acest izvor. În afară de istoria milenară a acestuia, mai aflu că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deasupra izvorului, musulmanii au construit o moschee cu un minaret. În fotografia pe care o găsesc pe internet, construcția de deasupra izvorului nu seamănă deloc cu turla ce ne-a fost indicată.

Ne întoarcem spre centrul orașului pe același drum pe care am venit, și oprim la Mănăstirea Sfintei Cruci. Relativ izolată de alte construcții, aceasta este, practic, o fortificație, rămasă în forma inițială din perioada Ierusalimului medieval. Potrivit tradiției, pe locul acestei mănăstiri a crescut pomul din care a fost făcută crucea pe care a fost răstignit Isus. Istoria acestuia, pe care nu o știam, mi s-a părut interesantă, și mi-am propus să dedic mănăstirii un articol separat.

Următoarea oprire este la Biserica Sfântului Simeon, cel ce L-a întâmpinat pe Isus la Templu, la prezentarea acestuia, conform legilor lui Moise, în a patruzecea zi de la naștere. În Egipt, în vremea faraonului Ptolemeu al II-lea, tânărul Simeon traducea Sfânta Scriptură în limba greacă, pentru Biblioteca din Alexandria. Din Cartea Profetului Isaia, nu a crezut că „o fecioară va naște un Fiu”, și a tradus „femeie”. Imediat a apărut un înger, care a făcut corectura necesară, i-a spus că cel ce se va naște va fi „Salvatorul lumii”, și l-a avertizat că nu va muri până nu se va convinge. Peste 300 de ani, când L-a ținut pe micul Isus în brațe, a recunoscut imediat harul divin al acestuia, dar a avertizat-o pe Maria că va suferi în viitor. Astăzi, sfântul este considerat ocrotitorul copiilor. Nu am idee dacă biserica este în mod normal în circuitul turistic. Când am ajuns noi, ne-am oprit în fața unei porți încuiate, și am așteptat câteva momente până să vină cineva să deschidă. Intrând în curte, descopăr semnele conform cărora biserica ține de Patriarhia Ortodoxă Greacă. Biserica nu este foarte mare, dar este plină de icoane ce ilustrează momente din viața Sfântului. La loc de cinste este icoana Întâmpinării Domnului. Toate acestea sunt foarte curate, par pictate relativ recent. Pe internet nu am reușit să găsesc nici o dată privind această biserică. Ghida ne spune că biserica a fost ridicată pe locul casei în care a locuit Sfântul Simeon. În partea stângă a altarului, o capelă adăpostește mormântul inițial al acestuia. Moaștele sale au fost, însă, transferate în secolul al VI-lea, la Constantinopol.

Revenim în zona centrală a orașului, la poalele Muntelui Măslinilor. Următorul obiectiv este Mormântul Maicii Domnului. Coborâm pentru început într-un fel de curte, sub nivelul terenului, delimitată de niște ziduri verticale. Apoi, printr-un portal ca de biserică, intrăm într-o adevărată grotă în care o scară coboară, coboară și iar coboară. La ieșire număr 48 de trepte săpate în piatră. Jos este adevărata grotă. În mijlocul ei, în dreapta scării, este mormântul. Aici este un fel de capelă ce îmi pare jumătate săpată în piatră, jumătate zidită, ce adăpostește un sarcofag de piatră, acoperit cu o dală ce pare a fi de marmură. Pe dală sunt glastre cu flori și sfeșnice cu lumânări. O parte din ele sunt aprinse. Nu este multă lume, dar se stă totuși la o mică coadă. Accesul la sarcofag se face printr-o ușiță mică și joasă, ce te obligă să te înclini la intrare. Numai bunul simț al fiecăruia dictează timpul pe care îl petrece în smerenie, lângă sarcofag. Ieșirea se face printr-o ușiță asemănătoare, în partea stângă. Dincolo de capelă, spre fundul grotei, aglomerația este mai mare. Suntem în fața icoanei „Maica Domnului Ierusalimita”. În afara faptului că este făcătoare de minuni, icoana este considerată ca „apărătoare a Ierusalimului”. Între minunile săvârșite de icoană se menționează faptul că, la două inundații, icoana s-a ridicat singură deasupra apei, deși, cu toate odoarele, argintul și aurul care o împodobesc, cântărește peste 200 kg. Toate acestea le-am aflat de la o măicuță de origine română care, la momentul vizitei noastre, vindea obiecte bisericești la o mică tarabă dintr-un colț al grotei. La plecare, pe la mijlocul scării, de o parte și de alta, săpate în stâncă, admirăm două mici capele. Pe partea stângă, în sensul de urcare, este capela închinată Sfinților Ioachim și Ana, părinții Sfintei Fecioare, iar pe partea dreaptă este capela Sfântului Iosif, soțul acesteia. Am auzit multe păreri, conform cărora aici ar fi fost mormintele respectivilor sfinți. Nu este așa. Scara și capelele au fost săpate în secolul al XII-lea, în timpul lui Baldwin al II-lea, capelele fiind morminte ale unor rude al acestuia.

Ajunși la suprafață, ghida ne precizează că noi am coborât la „Mormântul Maicii Domnului” și nu la „Biserica Mormântul Maicii Domnului”, așa cum consideră mulți credincioși. Biserica este la suprafață, construită exact deasupra mormântului, și o putem vedea din curtea menționată la început. Din nefericire, noi nu avem timp de ea.

Facem numai câțiva pași și traversăm o stradă, pentru a ajunge în Grădina Ghetsimani. Înțeleg că traducerea numelui înseamnă „presa de ulei”, deci este strâns legată de Muntele Măslinilor. Grădina este recunoscută atât pentru faptul că era locul favorit de rugăciune al lui Isus, cât și pentru faptul că aici au început patimile Sale, fiind locul unde a fost vândut de Iuda soldaților romani. Spre rușinea mea, nu am idee cât de mare era grădina acum 2000 de ani, și nici câte din plantațiile actuale din zonă poartă acest nume. Găsesc undeva cifra de 20 de hectare, dar fără o delimitare precisă. Valoarea asta este destul de mare, însă, ceea ce vizităm noi este o zonă minusculă de vreo 30 x 35 m, aflată în incinta Bisericii Tuturor Națiunilor.

Biserica modernă, proiectată de arhitectul italian Antonio Barluzzi, este construită în perioada 1919 – 1934 pe ruinele a altor două biserici din perioade anterioare. Prima datează din perioada bizantină a secolului al IV-lea, iar a doua a fost construită de cruciați în secolul al XII-lea. Biserica își trage numele din faptul că, la construcția ei, au contribuit 12 națiuni, fiecare dintre acestea având câte o cupolă în plafonul acesteia. Interiorul bisericii este destul de întunecat. De aici vine și a doua denumire a bisericii, „Biserica Agoniei”. Conform tradiției, biserica este construită pe locul în care Isus a fost încătușat. Pentru a ilustra mai bine acest moment, ferestrele nu sunt cu vitralii, ci cu plăci de alabastru, ce nu transferă prea multă lumină naturală. Biserica este administrată de franciscani. Ghida uită să ne atragă atenția asupra faptului că, undeva în fața altarului se află piatra pe care se ruga Isus atunci când a fost arestat. Bineînțeles că am ratat-o. Fațada este impozantă. Nu o putem fotografia în totalitatea ei decât de pe trotuarul de peste drum. Mai multe grupuri de coloane ce îmi par a fi corintice, susțin un gen de atic triunghiular de mari dimensiuni, decorat cu un mozaic modern în care este reprezentat Iisus, ca mijlocitor între Dumnezeu si oameni.

Drumul nostru continuă pe lângă zidurile Cetății Ierusalimului. Din fuga microbuzului, pe partea dreaptă, ne sunt arătate ruinele orașului lui David. Știam că acesta a fost localizat în afara zidurilor cetății, dar nu credeam că mai este ceva vizibil. Remarc niște resturi de ziduri ce par a delimita niște spații foarte mici. Poziția în microbuz, și viteza acestuia, nu îmi permit să fac o fotografie.

Următoarea oprire este în vecinătatea Porții Gunoaielor. Înțeleg că numele provine de la faptul că pe aici erau evacuate în afara cetății tot ceea ce nu mai era de folos în interior.

Microbuzul ne lasă undeva în exterior, parcurgem pe jos drumul prin poartă și, după câteva zeci de metrii ajungem la un punct de control de securitate, separat pe sexe. Trecem cu bine de acesta și ajungem pe o largă esplanadă. Suntem în fața Zidului Plângerii. Suntem atenționați că ne aflăm lângă cel mai sfânt loc al evreilor, unde putem întâlni pe cei mai ultra-religioși dintre ei. Și, . într-adevăr, îi recunoaștem imediat după pălăria neagră și perciunii lungi și cârlionțați. Suntem sfătuiți să nu le facem poze. Mă conformez. Mă uit, însă, la zid și nu sunt foarte impresionat. Aflat la limita vestică a sanctuarului musulman de pe Muntele Templului, acest fragment de zid de 28 m lungime și 19 m înălțime, a fost mult timp motiv de conflict între evrei și arabi. Considerat o ultimă componentă vizibilă a Templului lui Solomon, i se atribuie de către evrei, o mare însemnătate religioasă, națională și istorică, având și valoarea unui memorial. Dar este pe un teritoriu administrat de musulmani, considerat sfânt și de aceștia. De aici provin conflictele. Tot ce au reușit evreii, după războiul de 7 zile din 1967, a fost să dărâme cartierul marocan din interiorul cetății și să creeze esplanada pe care suntem și noi, pentru adunări și rugăciuni a unor mari mase de credincioși. Mă amuză faptul că circa două treimi din lungimea zidului este destinată rugăciunilor bărbaților și numai o treime permite accesul femeilor. Zonele sunt delimitate de un gard ce ajunge până în mijlocul esplanadei.

Ne întoarcem către zidul cetății. Înainte de a ajunge la Poarta Gunoaielor, remarc niște ruine pe partea stângă. Întâi mă bucur, pentru că am impresia că pot face câteva fotografii orașului lui David. Abia documentarea de acasă îmi spune că aici ar fi de fapt ruinele celui de-al doilea templu. Nu înțeleg, însă, de ce o plăcuță din capătul unei scări metalice ce coboară la ruine, cere ghizilor să nu dea explicații în acest loc.

Trecem, din nou, prin Poarta Gunoaielor și revenim la microbuz. Următoarea destinație este … „la masă! ” Vom merge la un restaurant recomandat cu foarte multă căldură de către ghizi. Trecem prin cartierul în care s-a reamplasat Ambasada Statelor Unite și oprim într-o parcare lângă un bloc înalt. Grăbindu-mă către masă, nu sunt atent să văd dacă există vreo firmă, sau nu. Firma unui restaurant, însă, nu există. Suntem îndrumați către etajul întâi, unde ajungem într-o sală care nu prea seamănă a restaurant. Găsim acolo încă un grup, cam la fel de mare ca al nostru, pe care eu îl presupun a fi din Nigeria. Mâncarea, în regim de „bufet suedez”, pentru mine, este cam „de doi bani”, însă costă 15 dolari SUA de persoană.

După masă, „fără nici o obligație”, suntem invitați să vizităm fabrica de diamante. Realizez atunci că, de fapt, am mâncat la cantina acelei fabrici. Pe același etaj, pentru început, suntem conduși într-o sală de spectacole, unde ni se prezintă un film de câteva minute, în limba română, privind profilul și realizările fabricii. Ne fiind interesat de aceste aspecte, nu rețin nici măcar numele fabricii. Apoi suntem conduși către o sală de prezentare, tot pe același etaj. Aici sunt câteva zeci de vitrine de sticlă cu, probabil, sute de diamante naturale expuse. În spatele fiecăreia este câte un salariat al fabricii, care face tot posibilul să te convingă să cumperi ceva. Se fac oferte peste oferte, dar, chiar și cel mai mic diamant, de câteva „puncte”, costă sute de euro. Nu am venit pregătit pentru așa ceva. Totuși, doi colegi reușesc să facă câte o afacere. Pe chestia asta am mai pierdut o oră. Rezultatul se va vedea la sfârșitul zilei.

Plecăm, în final, către următorul obiectiv al zilei, Biserica Sfântului Mormânt. Revenim în Cetatea Ierusalimului. Enervat de timpul pierdut la fabrica de diamante, nu rețin prin care poartă intrăm dar, odată ajunși în interior, am o surpriză! Sunt sigur că am intrat într-un bazar care, în primul moment, îmi aduce aminte de „Marele Bazar din Cairo”. Parcurgem o alee îngustă, cu mici magazine de o parte și de alta și cu vânzători ce își fac reclamă. Totuși, sunt mai puțin „agresivi” cu trecătorii decât egiptenii.

Apoi, brusc, ajungem într-o piațetă, delimitată de ziduri cu aspect medieval. O ușă, relativ, banală ne permite accesul într-un spațiu extrem de aglomerat. Biserica Sfântului Mormânt este, de fapt, un ansamblu de construcții religioase ce adăpostesc ultimele stații din „Drumul Crucii”, o serie de capele legate de momentul crucificării și al învierii lui Isus, precum și locul descoperirii Sfintei Cruci. Pentru început, spre dreapta intrării, urcăm „scara calvarului” către Golgota, pentru a ajunge într-o primă capelă, „Capela Baterii Cuielor”. Este locul unde Isus a fost dezbrăcat de hainele sale și, apoi, bătut în cuie pe Sfânta Cruce. Este aglomerație mare, stăm la un fel de coadă și avansăm foarte lent. După un timp reușim să ajungem în următoarea capelă, „Capela Crucificării”. O gaură bordată în argint marchează locul unde Crucea a fost înfiptă în pământ. Ca și alte locuri sfinte pe la care am trecut, și acesta se află sub o masă. Probabil pentru a te obliga să îngenunchezi în fața lui. Fiecare pelerin se apleacă, atinge locul respectiv, și își spune rugăciunea. Așa se explică coada la care așteptăm. Este impresionant numărul mare de candele din apropiere. Aici sunt interzise fotografiile. Putem face, însă, poze din lateral, după ce am trecut de Locul Sfânt.

Coborâm, apoi, de pe Golgota și ajungem la următoarea stație din Drumul Crucii, „Coborârea de pe Cruce”, sau „Piatra Ungerii”. Este o placă de marmură de vreo 80 cm lățime și circa 2 m lungime, destul de fisurată și flancată de o multitudine de sfeșnice. Aici a fost Isus uns cu mir și învelit în giulgiu, înainte de a fi pus în mormânt. Este un alt loc de îngenunchere și de a te ruga. Este un alt loc de îngenunchere și rugă către Domnul. Se consideră că orice obiect ce vine în contact cu piatra devine sfințit. Pelerinii se pot ruga simultan pe toate laturile pietrei, așa că aici nu mai este coadă.

Coadă este, în schimb, la intrarea în Sfântul Mormânt. De regulă, se menționează posibilitatea de a sta la această coadă mai multe ore. Înseamnă că noi am avut noroc, deoarece am stat numai aproximativ o oră. Sfântul Mormânt este adăpostit în interiorul unei construcții – capelă, cu alură de biserică, aflată în interiorul marelui ansamblu de construcții religioase. Personal, am o nelămurire, deoarece știam că trupul lui Isus a fost depus într-o grotă care, apoi, a fost închisă cu o lespede. Acasă, internetul mă lămurește că zona a fost intens exploatată pentru obținerea pietrei necesare construcțiilor orașului, și grota a ajuns la lumina zilei. Coada dă ocol, formând aproape un cerc închis în jurul Mormântului. Între timp, ne putem desprinde din ea, să aruncăm câteva priviri în jur. Exact în fața capelei Mormântului este intrarea într-o biserică. Credincioșii intră acolo pentru a se ruga la „Buricul Pământului”. Documentarea de acasă îmi spune că biserica este Biserica Învierii, catedrala propriu-zisă a Sfântului Mormânt, ce aparține ritului ortodox. Biserica este foarte mare şi impresionează prin stilul arhitectonic de tip romanic şi prin atmosfera interioară tipic ortodoxă. În mijlocul bisericii stă așezat un sfeșnic special, care marchează, după Sfintele Scripturi, centrul geografic și spiritual al pământului. Dacă ceea ce am văzut eu trebuia să fie acest sfeșnic, în gaura din mijloc ar fi trebuit să fie o lumânare. Nu era.

Între timp remarcăm, prin „oculusul” de deasupra Mormântului, că afară s-a întunecat. Dar și noi ajungem la intrare. Un preot are grijă să restricționeze numărul de credincioși aflați simultan în interior. Aici nu se poate filma, nu se pot face fotografii. Mormântul are două încăperi. Prima este Capela Îngerului și este locul unde îngerul, coborât din ceruri, le-a anunțat pe cele două Marii că Isus a înviat. Este destul de întuneric, sunt obosit de așteptare, și nici nu m-am documentat temeinic. Pare-se că în centrul acesteia este, bine protejată, un fragment din lespedea ce a acoperit Mormântul. Noi așteptăm să intrăm în cea de-a doua încăpere, cea a Capelei Sfântului Mormânt. Accesul se face printr-o ușă foarte mică și foarte joasă, ce te obligă să te apleci mult și să te închini cu multă credință și smerenie. Un alt preot permite accesul în interior numai în grupe de câre patru credincioși odată. În interior, o dală de marmură albă, de mai puțin de 2 metri lungime, protejează locul unde a fost așezat trupul lui Isus. Îngenunchem lângă aceasta, fiecare cu gândurile lui. Dar, după circa 30 de secunde, preotul de afară ne invită să ieșim, să lăsăm și pe alții să intre.

După reconstituirea grupului, pornim să identificăm alte locuri importante ale ansamblului. Practic, dăm ocol Bisericii Învierii, printr-un culoar ce o înconjoară, prin spatele altarului acesteia. Pornind din stânga spre dreapta, ajungem la un prim paraclis. Pare a fi nou, sau recent reabilitat. Totul este dintr-o marmură foarte albă, foarte curată. Ghida ne spune, nu foarte convinsă, pentru că, într-adevăr, este o construcție nouă, pe care nu o cunoaște, că ar fi o „capelă închinată durerii Fecioarei Maria, pentru că și-a pierdut Fiul”. Un plan al ansamblului, studiat acasă, îmi spune că de fapt este Altarul închisorii lui Isus, locul unde acesta a fost ținut legat, înainte de răstignire. Este adevărat, însă, că tradiția spune că lângă El a stat în permanență Sfânta Mamă ce a plâns continuu, iar la un moment dat a și leșinat.

Ajungem, apoi, la Altarul Sfântului Longhinus. Acesta este soldatul roman care L-a împuns cu lancea pe Isus, când acesta era pe cruce. Încă de când l-am întâlnit prima dată, în Bazilica San Pietro din Roma, m-am întrebat: cum de-a ajuns o asemenea persoană în rândul sfinților? Aflu acum că, impresionat de atitudinea lui Isus pe cruce, îl recunoaște ca fiind Fiul Domnului, și se convertește -imediat- la creștinism. În consecință, unul din colegii săi romani îl decapitează pe loc. Parcă ceva cam puțin pentru recompensa acordată. Sunt nenumărați alți martiri care, de-a lungul veacurilor, au suferit mult mai mult și acum sunt uitați.

Ceva mai departe, o mică deschidere spre stânga ne conduce la o scară, cu trepte de piatră, ce coboară destul de mult. Ajungem în Capela Sfânta Elena. Aceasta este destul de mare, dar nu vedem mare lucru din ea. Este în reparații. Ocolind șantierul pe lângă un perete, ajungem la o altă scară, și coborâm din nou. În cele din urmă suntem în Paraclisul Sfintei Cruci. Este locul unde Sfânta Elena a descoperit crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Nu îmi dau seama foarte bine unde suntem față de cota terenului, dar am senzația că suntem destul de adânc. Aflu că, după răstignire. Atât crucea lui Isus cât și cele două ale tâlharilor, au fost aruncate într-o „cișmea” (probabil un rezervor de apă) foarte adâncă, și acoperite cu pământ, gunoaie și pietre. Aici au fost găsite de Împărăteasa Elena, la indicațiile unor localnici. Crucea Mântuitorului a fost recunoscută după urmele de cuie, tâlharii fiind numai legați de crucile lor.

Revenind în culoarul din spatele Bisericii Învierii, ne continuăm drumul și ajungem la Paraclisul Cununii de Spini. În planul ansamblului, menționat anterior, aceste este denumit Capela Batjocoririi. În centrul paraclisului este un stâlp de granit încadrat sub o sfântă masă din marmură împrejmuită cu sticlă. Pe această coloană ruptă, tradiția ne spune că a fost așezat Isus, când I s-a pus pe cap acea „coroană”, cu care este reprezentat în toate icoanele răstignirii. Credincioșii sunt invitați să-și lipească urechea de masă şi vor auzi sunetul suferințelor. Astfel pot auzi loviturile biciului, precum şi bătăile ciocanului care au bătut cuiele în mâinile şi în picioarele lui Iisus. Spre rușinea mea, eu nu am auzit nimic.

Încheind ocolul dat Bisericii Învierii ajungem, din nou, la poalele Golgotei. Aici, protejată în spatele unui geam de sticlă, o rocă albă, probabil calcar, prezintă câteva pete roșiatice. Ni se spune că sunt urme ale sângelui lui Isus, scurs de pe cruce și infiltrat în pământ.

Este timpul să părăsim Biserica Sfântului Mormânt, dar, ne oprim câteva momente în dreptul intrării. Una din coloanele din stânga acesteia prezintă o spărtură. Se cunoaște momentul apariției, la Paște, a „luminii sfinte” în interiorul Mormântului. Aceasta nu poate fi primită decât de patriarhul ortodox al Ierusalimului, ce intră singur în mormânt. Este considerată „cea mai veche minune anuală atestată a lumii creștine”, fiind menționată consecvent din anul 1106. Însă, la cucerirea Ierusalimului de către cruciații catolici, aceștia au interzis intrarea patriarhului în Mormânt, pentru a primi lumina. Atunci, aceasta a venit sub forma unui trăsnet ce a lovit coloana respectivă a porții, în fața căreia patriarhul era blocat.

Conform programului anunțat inițial, acum trebuia să parcurgem „Via Dolorosa”, acel drum parcurs de Isus în chinuri, cu crucea în spate. Dar nu, mergem la Metocul Ghetsimani, aflat în imediata vecinătate a Bisericii Sfântului Mormânt. Nu pot acum să reconstitui drumul până acolo, știu doar că, pe întuneric, am urcat niște trepte. Oricum, până la destinație nu am mers decât câteva minute. Însă, am învățat un cuvânt nou: „metoc”. Dex online spune că acesta înseamnă mănăstire mică, subordonată administrativ unei mănăstiri mai mari, sau „clădire care aparține unei mănăstiri și care servește ca loc de găzduire”. Dar, în cazul nostru este vorba de cel mult o capelă care, drept este, ține de Mormântul Maicii Domnului. Asta pentru că aici „este găzduită” Icoana Adormirii Maicii Domnului. Dar de ce am venit noi aici? Pentru a afla că această icoană, în preajma zilei de 15 august, este purtată pe brațe, fie de patriarhul grec al Ierusalimului, fie de arhiepiscopul Ghetsimanilor, cu mare alai, de la metoc la Mormânt. Procesiunea parcurge un drum de circa 1.50 km, în sens invers al „Drumului Crucii”, oprindu-se din loc în loc pentru scurte slujbe și rugăciuni. Icoana rămâne lângă mormânt încă câteva zile, pentru a primi închinările și rugile credincioșilor, apoi este întoarsă în metoc, unde așteaptă trecerea a încă un an, și o nouă procesiune.

Părăsind metocul, se ajunge la concluzia că este târziu, și nu mai avem timp să parcurgem „Drumul Crucii”. Ce ar fi fost dacă nu pierdeam o oră la fabrica de diamante? Rămâne pe mâine Dar „mâine” rămâne din nou pe mâine, și așa mai departe. Noi vom ajunge acasă, fără a fi parcurs acest traseu.

Pentru a părăsi cetatea, parcurgem din nou zona de bazar. De data asta este mult mai pustie. Deși magazinele sunt încă deschise, și vânzătorii pare că au obosit. Nici unul nu trage de noi spre a încerca să-și vândă produsele. Părăsim cetatea prin Poarta Jaffa. Dar, înainte de a trece prin ea, pe partea stângă îmi reține atenția o construcție masivă. Acasă aveam să aflu că este Turnul lui David, cu un nume fără nici o legătură cu regele iudeu, construit ca un bastion de apărare a cetății, în punctul cel mai înalt al acesteia, încă din perioada cruciaților. Reconstruit și extins în mai multe etape, în principal cu rol militar, astăzi turnul adăpostește un muzeu, și în una din curțile interioare, niște ruine mai vechi de 2700 de ani.

Noi pornim pe jos către hotel. Avem de parcurs aproximativ 1 km.

„Si a fost ziua doua! ”

---

VIZUALIZĂRI: 2500 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI