Edinburgh - capitala de patrimoniu UNESCO în care ne-am început vacanța în Scoția (I)

TIPĂREȘTE

Generalitățile despre ce a însemnat pregătirea și costurile excursiei în Scoția le-am menționat într-un articol inițial la care o să tot fac referire pentru că nu mai repet lucrurile spuse acolo, dar merită citite de cei interesați, înaintea oricărui alt episod privind excursia din Scoția.

Cum spuneam, am avut un zbor bun, matinal, ceea ce a făcut ca la ora 9,30 dimineața să ieșim din aeroportul din Glasgow în căutarea autobuzului 500 care să ne ducă spre centrul orașului unde urma să facem transferul către Edinburgh, destinația noastră pentru 8 zile.

Am găsit autobuzul 500 ușor, ieșind pe la terminalul E, pe peronul 1și aveam 2 variante:

- a 3-a stație era la gară, de unde puteam să luăm trenul până la Edinburgh

- a 4-a stație și capătul, era la autogară de unde ar fi trebuit să luăm un autobuz 900 până la Edinburgh. Amândouă (tren și autobuz) opresc la 2-3 minute una de alta în Edinburgh (trenul la gara Waverley, punct important în Edinburgh). Cum trenul costa 8,40 EUR de persoană și era mai rapid, iar autobuzul 900 costa 11,60 EUR de persoană, am ales evident trenul.

Norocul nostru în această vacanță a fost copilul prietenilor care trăiește la Edinburgh astfel încât n-am avut nici o bătaie de cap când am ajuns la Waverley, gara din Edinburgh, pentru că fata ne aștepta, ne-a suit cu tot cu bagaje într-un taxi pentru 6 persoane și cu 8 lire și un drum de 10 minute am ajuns toți până la East Park, o zonă rezidențială în care stă ea și unde am avut și noi apartamentul.

Gara Waverley avea să devină locul în care am ajuns aproape în fiecare zi, ea fiind amplasată chiar în centrul orașului, locul de unde îți poți începe toate planurile legate de Edinburgh. De aici începe principala stradă a Edinburgh-ului, Princes Street, aici sunt Grădinile Publice Princes, Monumentul lui Scott, Roata Mare, Galeriile Naționale, este capătul tuturor city-tour-ilor și de aici ajungi foarte repede și ușor la Calton Hill, una din cele 3 coline renumite ale orașului, cu toate obiectivele de acolo dar și la Royal Mile, principala stradă a centrului istoric la capetele căreia se află cele 2 palate ale orașului: Edinburgh Castle și Holyrood Palace. Pe Royal Mile se desfășoară Festivalul Fringe și sunt spectacole de stradă la tot pasul și tot aici se află principala catedrală a Edinburgh-ului, renumita St Giles dar și Casa John Knox, Camera Obscură, un punct de atracție care nu trebuie ratat, Muzeul Whisky-ului și multe, multe pub-uri.

Chiar când ieși din gara Waverley, se află și punctul infoturistic al orașului, unul foarte bine pus la punct, unde am zăbovit și noi destul de mult, pentru că tot vorbind și tot întrebând am aflat alte lucruri pe care nu le aveam în plan și aici ne-am refăcut traseul pe care îl stabilisem inițial pentru că dra cu care am vorbit ne-a deturnat, așa cum și Garry, gazda noastră din Duftown ne-a schimbat total traseul către ruta NC500 pe care îl stabilisem noi.

Tot de la puctul info de la Waverley ne-am cumpărat și Exploreer Pass-urile la care țineam pentru că aveam 15 zile în Scoția, aveam multe pe listă și speram să ne scoatem banii pe el, ceea ce s-a și întâmplat. Am dat pe pass 42 de lire de persoană și am văzut de 64 (în general castele și abatii, dar și satul neolitic, Scara Brae, din Insulele Orkney), după cum v-am spus în articolul introductiv.

Edinburgh este un oraș cultural, supranumit Atena Nordului și se află înscris pe lista patrimoniului UNESCO din anul 1995. Pe timpul Festivalului Fringe au loc multe manifestări, oamenii sunt foarte receptivi și sunt cozi imense la toate manifestările festivalului. A fost sediul regalității de-a lungul timpului și asta se vede peste tot și cu toate că este capitala Scoției nu este cel mai mare oraș, această onoare revenindu-i orașului Glasgow.

Orașul este străbătut de mai multe poduri North Bridge, South Bridge, Waverley Bridge, care țin loc și de străzi, dar ceea ce ne-a impresionat din prima au fost clădirile, orașul în sine fiind altceva decât mai văzusem până acum în excursiile noastre. Nu ne-am săturat admirând asta în cele 8 zile cât am stat aici.

Am avut noroc de o vreme excelentă în vacanța noastră în Scoția unde ne dusesem pregătiți pentru ploaie zilnică. Doar în primele 2-3 zile ne-a dat câte un dus de 5-10 minute (2-3 pe zi), după aceea n-am mai văzut ploaie cât am stat în Edinburg, chiar dacă norii se plimbau pe cer. Copilul, care stă de 7 ani în Edinburgh a zis că n-a văzut de când este acolo atâtea zile consecutive cu soare, de aceea, printre alergăturile noastre am găsit răgaz să stăm și noi la soare, așa cum făceau scoțienii, pe pajiștile din grădinile Princes. Singura constantă a vremii a fost vântul. Mai ușor sau mai violent el s-a făcut simțit tot timpul cât am stat în Scoția, ceea ce presupunea ca permanent să fim îmbrăcați adecvat și chiar dacă afară erau 22-24 de grade resimțeam mai puține.

Nu prea am văzut/auzit români în cele 15 zile cât am stat în Scoția. Am întâlnit o doamnă la Capela Rosslyn și un tătic, cu doi copii mici în Edinburgh. În rest, or mai fi fost, mai mult ca sigur, dar nu s-au intersectat cu noi.

Pentru că nu am avut micul dejun inclus a trebuit să ne autogospodărim pentru asta, ceea ce nu a fost greu deloc. Din centru până acasă mergeam pe Nicholson Street, arteră principală, largă, plină de magazine de tot felul. Am descoperit supermarket-urile sugerate de proprietar și de copil și amândoi ne-au recomandat Tesco (Tesco Metro mai bun decât Tesco Expres pentru că era mai mare, avea cele mai bune prețuri și era deschis până la 1 noaptea). Între ele era și un Lidl.

Supermarketurile erau deschise până la 11-12 noaptea în Edinburgh, Tesco chiar până la 1 noaptea, așa că ne era foarte ușor ca în drumul spre casă să intrăm și să ne luăm ce ne trebuia pentru a doua zi. Coadă nu era niciodată la casă chiar dacă magazinul era aglomerat pentru că erau foarte multe case unde puteai să-ți faci singur acest serviciu. Îți scanai produsele și la sfârșit plăteai cu cardul. Nu există loc de șmecherii pentru că fiecare casă din asta avea cameră de luat vederi deasupra. A fost pentru prima dată când am văzut așa ceva într-un magazin.

Am văzut magazine și fabrici cu Tartane, portul tradițional scoțian (acela cu dungi) peste tot. Unul foarte mare, cu fabrică, întins pe mai multe nivele, pe care l-am vizitat și noi, se află lângă Castelul din Edinburgh. Am intrat apoi în mai multe pentru că am vrut să mă întorc cu o fustă, dar până la urmă nu m-am îndurat să dau atâția bani (cam 100 de lire era o fustă tartane).

Singura piscină publică din Edinburgh, The Royal Commonwealth Pool, este în East ParkSide, zona parcului Holyrood, unde am stat noi. Este de fapt un complex cu 3 piscine mari, una olimpică cu multe culoare, una pentru jocuri care avea și trambuline pentru sărituri și una pentru aqua gym. Complexul mai are sală de fitness și spa cu o grămadă de facilități, costă 6 lire intrarea/pe zi și este deschisă până la ora 22.

Prima grijă a fost să ne obișnuim cu orientarea în trafic, adică să ne uităm întâi la dreapta și apoi la stânga când făceam o traversare, adică invers decât acasă.

O călătorie cu autobuzele supraetajate în Edinburgh și împrejurimi costă 1,60 lire și trebuie să ai bani exacți, care se pun într-o cutie pentru că nu se dă rest. Când te urci în autobuz, se aude un țăcănit. Șoferul numără oamenii pentru că nu va permite să se urce mai mulți decât locurile care sunt în autobuz. Nimeni nu stă în picioare.

Există și cartelă de o zi care costă 4 lire, iar dacă știi că faci mai multe călătorii merită să o iei. Noi am circulat mai mult pe jos, iar în ziua în care am concentrat mai multe drumuri am beneficiat din plin de o cartelă din asta. Astfel că în ziua în care am fost la Capela Rosslyn am luat o cartelă de o zi pe care am dat 4 lire și am făcut 5 drumuri*1,60 călătoria = 8 lire, a meritat.

Taxi-urile arată altfel de cum suntem obișnuiți. Sunt mașini negre, în general, pentru 5-8 persoane iar băncuțele sunt așezate pe lateralele mașinii și se lasă în funcție de pasageri. Zona din spate este delimitată de cea a șoferului prin geam. În ele intră și o grămadă de bagaje, dacă este cazul, iar prețul, față de restul, ni s-a părut chiar rezonabil, mai ales că împărțeam o mașină cu prietenii noștri. Am folosit taxi-ul de vreo 3 ori, aveam numerele la care trebuia să facem comanda din instrucțiunile proprietarului și de fiecare dată a venit foarte repede.

Traficul a fost mai aglomerat din cauza festivalului, dar orarul autobuzelor este foarte bine pus la punct, circulă des și nu știu cum au făcut în timpul festivalului Fringe de respectau ora aceea de pe tabela electronică din stații, dar au venit la timp.

Nu există metrou în Edinburgh, iar tramvai am văzut în centrul Edinburgh-ului, doar pe Princes Street și este unul care ajunge și la aeroport.

Și așa ca o ciudățenie, am remarcat că străzile centrale, dar și cele pe care mergeam spre casă, încep cu o denumire și trec prin mai multe, chiar dacă sunt în linie dreaptă. Mergi pe o stradă și brusc, fără să faci stânga sau dreapta, vezi că are altă denumire.

Nu am avut mic dejun și pentru asta (dar nu numai), ne-am autogospodărit foarte bine, având în vedere că în fiecare seară treceam pe lângă supermarket-uri deschise până la 1 noaptea.

Festivalul Fringe ne-a ajutat mult cu mesele, în sensul că sfârâiau multe grătare pe la toate colțurile și de cele mai multe ori am mâncat așa, la colțul străzii, în general cârnați sau tot felul de cărnuri în pâine, la câteva lire sandvish-ul.

Spre rușinea noastră, în prima zi am mâncat la Pizza Hut costițe și o salată, care ne-au costat 14 lire. A fost un accident, nu-mi place să mănânc în vacanțe în locuri de genul ăsta și mai ales dacă avem și acasă așa ceva, dar ne era foame, era târziu și când am trecut pe lângă Pizza Hut băieții atâta au zis de costițele alea că n-a fost chip să scăpăm.

Am zis că mor dacă nu beau un ceai pe yahtul regal, oricât ar fi costat el, dar până la urmă am și mâncat ceva. 26 lire, supa zilei (una de morcovi), o supă tradițională (din mai multe legume), o prăjitură și 2 ceaiuri cu rom ne-a costat la Royal Deck Tea Room, de pe yahtul regal Brittannia, dar am avut parte de un serviciu impecabil, regesc și o atmosferă așijderea.

Într-una din zile am mâncat la The Mitre, o cârciumă pe Royal Mile, aproape de Casa Knox, o clădire care a luat foc și a fost restaurată și transformată în cârciumă de acest Mitre. Cum venisem de acasă chitiți să încercăm numai mâncăruri specifice Scoției, aici am mâncat primul haggis, o specialitate scoțiană din măruntaie. Se servește cu piure de cartofi și un alt piure de legume și cu un sos. Aici a costat 12,95 lire, dar l-am mâncat și mai ieftin. Cât am mâncat pe la cârciumi soțul a mâncat exclusiv haggis, atât i-a plăcut de mult. La Mitre, eu am mâncat Fish&chips, tot o mâncare pe care o găseam peste tot. Un file mare de peste prăjit, cu cartofi prăjiți și 2 sosuri (9,50 lire). Și cu nelipsita bere am lăsat acolo 33 de lire. Cam mult….

După Mitre, dar și altădată, ne-am oprit la Patiseriile Valerie, care sunt prin tot orașul, ca să mâncăm o prăjitură. Au ăștia niște vitrine…. Am preferat de fiecare dată să luăm la pachet pentru că o prăji mâncată acolo costa 4,10 lire, iar la pachet 2,95. Așa era peste tot, take away era mai ieftin cu o liră și ceva decât dacă mâncai acolo.

Fiecare seară se termina cu câte o bere Belhaven (eu Guiness) (4 - 7 lire băută în oraș, 1 - 2 lire luată de la supermarket) pe care soțul a descoperit-o la jocurile muntenești de la North Berwick și a căutat-o apoi peste tot.

În ziua când am vizitat sătucul Dean Village, am mâncat acolo, la una din cârciumioarele de la podul Stock Bridge o supă de conopidă (6 lire) cu o pâine cu semințe, foarte bune amândouă.

Lângă Palatul Holyrood, pe Royal Mile, este o bombă în care se mânâncă un sandvish scoțian, delicious Scottish hog roasts, copilul ne-a zis să nu-l ratăm. Într-o chiflă ne-a pus haggis de porc sau de vită, ceapă, măr, cu sosuri și legume la alegere și a ieșit un sandvish cât capul nostru de mare din care n-am mâncat nici jumate. Dar bun tare… 8,40 lire.

Ultima zi din Edinburgh am testat mașina închiriată până la Palatul Linlithgow, la aprox 30 de mile de Edinburgh. Pentru că seara era o petrecere la palat și noi voiam să participăm la ea, ca să ne umplem timpul până atunci, am mâncat la restaurantul celor 4 Marii, The Four Marys, numit așa după cele 4 doamne de companie ale reginei Mary, care se numeau tot Mary, toate, și care au însoțit-o pe regină toată viața. A fost cârciuma anului în anul 2016 într-un top al pub-urilor și barurilor. Am mâncat supa zilei, întotdeauna cu pâine și unt, soțul nelipsitul haggis, porție de aperitiv, dar absolut suficientă, un capucino și bere. A fost destul de rezonabil ca preț aici, 11 lire.

Și vă recomand porțiile aperitiv pe unde ajungeți, care pentru noi au fost de ajuns. Noi, de ex, n-am dovedit niciodată porțiile normale de haggis pentru că este prea sățios, dar cel aperitiv, care nu este puțin deloc, ne-a fost numai bun.

M-am gândit mult cum să abordez vizitarea Edinburgh-ului și am renunțat să vă povestesc pe zile așa cum mi-e mai la îndemână. Am văzut foarte multe pentru că am stat ceva zile și n-aș vrea să dezorientez pe cineva care are altă cazare, tot povestind ce am văzut plecând de la East ParkSide, zona în care am stat noi.

Cel mai important lucru pe care vreau să-l transmit este că toate drumurile duc la Waverley, zona cu gara și Princes Street sau la Royal Mile, strada principală din centrul istoric, ambele foarte aproape una de alta. Din perimetrul ăsta pornesc aproape toate pe care le-am văzut noi cu piciorul. Am luat mijloace de transport doar când am ieșit în afara orașului, dar și atunci tot de la Waverley le-am luat, autobuze sau tren, dacă nu identificam o stație mai aproape de casa noastră. Așa că o să fac o înșiruire a obiectivelor și dacă vizitați Edinburgh-ul trebuie doar să țineți seamă de cele de mai sus.

Și ce este important este că la Edinburgh am circulat aproape fără hartă. Din același motiv. Toate obiectivele sunt concentrate în centru și pe lângă toate treceam aproape zilnic, sau le vedeam din diferite locuri mai înalte ale orașului. O listă cu ele aveam și de acasă, a trebuit să le identificăm la fața locului și n-a fost greu deloc, pentru că chiar din prima zi am trecut pe lângă majoritatea. Tot ce a trebuit să facem, a fost să știm măcar cu aproximație cam cât ne ia fiecare și să le găsim locul astfel încât să ne organizăm zilele cât mai eficient. Și cred că am făcut asta. Doar pentru obiectivele mai îndepărtate, din afara orașului, stabileam de acasă, mijlocul de transport, stația la care trebuia să coborâm și la fața locului ne orientam. Edinburgh nu mi s-a părut un oraș complicat, chiar deloc.

În timpul sejurului nostru a avut loc în Edinburgh, Festivalul Fringe, după cum spuneam, ajuns la a 70-a ediție, se spune că cel mai mare festival de artă din lume, unde mii de artiști prezintă spectacole de toate felurile, în sute de locuri din Edinburgh. Festivalul are loc în fiecare an în luna august iar artiștii sunt de la cei consacrați până la necunoscuți, la început de drum dar care au ceva de spus. Străzile orașului vechi au fost pline de oameni care erau strânși în jurul spectacolelor de stradă, care aveau loc la distanțe mici unul de altul. Programul festivalului, foarte bine pus la punct, era cuprins într-o cărțulie galbenă cu toate manifestările și locațiile, iar punctele unde se întâmplau lucruri erau marcate cu Venue (125,30,1… etc). Când vedeai un Venue 40, de ex, pe o clădire, te duceai repede la cărțulie și vedeai la nr. 40 ce se întâmplă acolo.

Cozi imense (sute de persoane) erau la sălile Assembly Rooms, așa se numesc clădirile în care au loc manifestări ale festivalului, care se aflau în mai multe puncte ale orașului, unde aveau loc spectacole de tot felul de la teatru, muzica, dans, cabaret… până la stand-up comedy. Una dintre clădiri cu acest rol pe timpul festivalului se află în spatele Galeriilor Nationale (Național Scottish Gallery), o clădire foarte, foarte frumoasă, care găzduiește în restul timpului expoziții sau tot felul de manifestări artistice. Într-una din zile aici era o coadă de sute de persoane și chiar ne-am dus la coadă și am întrebat pentru ce. Am aflat că era un spectacol cu un actor de stand-up foarte renumit la ei. În rest, peste tot, fanfare cu cimpoaie sau doar cimpoieri pe care îi găseai peste tot, pe străzi, manifestări pe Royal Mile, principala stradă a centrului istoric, cum spuneam (pe care o s-o regăsiți și ca Strada Mare, High Street)

O ciudățenie ni s-au părut barierele masive din fier de la intrările pe strada principală din orașul vechi, Royal Mile, unde aveau loc cele mai multe spectacole de stradă și unde mișunau sute de mii de oameni pe zi. Apoi am realizat că au fost puse pentru a împiedica orice intrare cu mașina, zona devenind exclusiv pietonală pe timpul festivalului. Apropo de asta, cred că sunt destul de speriați de atacurile teroriste pentru că peste tot, începând de la aeroport, vezi mesaje de genul: “dacă vedeți sau auziți de ceva suspect vă rugăm să informați la… ”

Încă din prima zi, după ce ne-am cazat, am revenit la Waverley pentru că ne-am propus să începem sejurul nostru în Edinburgh cu un city tour care să ne familiarizeze cu orașul. În plus, achiziția unui city tour în orașele mari vine la pachet cu carnețelele acelea cu reduceri la diverse obiective, iar noi aveam o listă foarte lungă pentru Edinburgh, voiam să vedem cum putem profita și de asta.

Sunt 4 city-tour-uri în Edinburgh, 4 culori, 4 trasee și fiecare circulă la interval de 15-20 de minute. Le-am studiat bine, am văzut care și pe unde se suprapun și am ales 2 care ne interesau, tur-ul roșu și pe cel albastru. Un singur tur costa 15 lire de persoană iar 2,20 lire și trebuia să le facem în decurs de 48 de ore. Nici nu voiam să ne întindem mai mult. Am făcut turul roșu chiar atunci, în prima după amiază și am lăsat turul albastru pentru a doua zi, pentru că două din obiectivele noastre se aflau pe acest traseu.

Astfel că, chiar a doua zi am luat autobuzul albastru b]și am făcut cu el Turul Majestic. Toate traseele city-tour-urilor se învârt în jurul obiectivelor importante ale Edinburgh-ului, cel albastru ieșind destul de mult din sfera centrului până la Grădina Botanică și port, unde voiam neapărat să vedem Vasul Regal Royal Britannia.

Prima stație am făcut-o așadar la Grădina Botanică care are intrare liberă, mai puțin serele în care n-am mai intrat pentru că nu voiam să zăbovim chiar așa mult aici, altele fiind prioritățile noastre în Edinburgh. Pe lista inițială nici nu aveam Grădina Botanică, ea a apărut din cauza turului albastru care avea stație chiar în poarta ei și am hotărât să-i dedicăm aprox 2 ore, după ce am citit că are a 2-a cea mai bogată colecție de specii de plante din lume. Timp de 2 ore ne-am bucurat de pajiști, de pomi, flori, de verdeață, lacuri, am hrănit veverițele care veneau să-ți mănânce din palmă, am văzut pomi ciudați și cum se face o toaletare a copacilor.

Vis-à-vis de Grădina Botanică era un alt parc public, Inverleith Park, în care am intrat și noi pentru că am văzut sute de persoane înșirate care păreau că stau la o coadă. Am intrat ca să ne lămurim și am aflat că în cadrul Festivalului Fringe, acolo era un Festival de gătit. Toți oamenii de la coada aceea voiau să intre să asiste la demonstații ale marilor chefi care dădeau sfaturi pentru gătit, rețete, dar puteau să și cumpere din ceea ce se gătea dar și alte preparate. Organizatorii ofereau oamenilor de la coadă șorțuri de bucătărie și niște instrucțiuni scrise, apoi contra unei taxe se intra în niște corturi immense amplasate pe pajiște, unde avea loc festivalul. Cred că era o coadă de câteva ore. Cât ne-am învârtit noi pe acolo, cu toate că se și intra, n-am văzut decât o coadă care se tot mărește.

Următoarea oprire a fost la The Royal Yacht Britannia. Am ținut mult să ajungem aici, iar city-tour-ul albastru ne-a ușurat misiunea și în plus ne-a oferit 10% reducere la intrare (cost intrare 15,50 lire de persoană). Intrarea pentru a vizita yaht-ul se face printr-un mall unde, la etajul 2, sunt casele de bilete și apoi se trece printr-o galerie și un culoar care leagă mall-ul de vas.

Am avut surpriza să găsim audio-guide în limba română ceea ce ne-a încântat foarte tare. Yahtul Britannia a servit familia regală timp de 44 de ani, navigând peste un million de mile în jurul lumii, a făcut ultima călătorie în anul 1997, iar din anul 1998 a fost ancorat în portul Leith și funcționează ca muzeu. Vizita începe cu o galerie de fotografii de la începuturile vasului, viața pe vas, ce personalități în afară de familia regală au călătorit cu el sau au participat la banchete sau recepții oficiale acolo (printre care Frank Sinatra și Elizabeth Taylor, Nelson Mandela, Boris Elțîn, Bill Clinton), … apoi am luat audio-guide-ul și am continuat vizita pe fiecare punte, unde fiecare cameră sau lucru important era marcat cu o cifră și apăsând pe ea aflam povestea. Am văzut apartamentele regale, camerele echipajului, sala de recepții, camera motoarelor, infirmeria, puntea exterioară, terasa. N-am plecat de pe vas până n-am intrat la Royal Deck Tea Room, ca să bem un ceai măcar, atâta se vedea de frumos înăuntru, dar s-a lăsat până la urmă și cu câte o supă și o prăjitură.

La plecare, ieșind tot prin mall-ul prin care am intrat, am găsit la parter un magazin cu chilipiruri, unde orice produs costa o liră. Am intrat și noi, bucuroși nevoie mare că dăm lovitura și chiar am luat niște pungi de alune, sucuri, ciocolată, dar cred că produsele, cu toate că arătau identic cu originalele, sunt de o calitate mai îndoielnică. Am mai văzut și alte magazine de chilipiruri prin oraș dar n-am mai intrat.

Ne-am dat jos din city-tour-ul albastru chiar înainte de gara Waverley și din Regent Street am urcat niște scări ca să ne încheiem ziua pe Calton Hill, unul dintre dealurile principale din Edinburgh, aflat chiar în centrul orașului. Calton Hill, Castle Rock (pe care se află Castelul din Edinburg) și Arthur’s Site sunt cele 3 coline ale Edinburgh-ului, rămășițe ale unor vulcani.

La intrarea pe Calton Hill am găsit un panou prin care eram averizați de existența unor chestii interesante pentru care se dădeau indiciile: delfini și o parte din Castelul lui Robert Bruce, eroul național. Le-am găsit pe amândouă, dar mă gândesc dacă să vă spun sau mai bine să nu stric excursia cuiva care citește ce zic eu aici. Dar nu este cine știe ce, lasă că vă zic. Delfinii i-am găsit la Tunul Portughez, mânerele lui aveau forme de delfini, iar la intrare pe deal am găsit un monument construit din bucăți de piatră pe care, când l-am studiat mai de aproape, am găsit mai multe plăcuțe pe câteva bucăți de piatră. Una era din caldarâmul din Paris, una de la Auschwitz... dar am găsit și o piatră din Castelul lui Robert Bruce, adică exact ce căutam.

Pe Calton Hill se află mai multe obiective printre care Monumentul lui Nelson (amiralul vestit pentru bătălia de la Trafalgar, la care cea mai tânără persoană care a participat avea 10 ani), care are aproape 31 de m înălțime și deasupra căruia este o bilă care dădea ora exactă la ora 13 și care are o poveste. În sec 19 navigatorii circulau pe bază de longitudine și ca să facă asta trebuia să știe cât este ceasul.

Cineva a avut idea genială să construiască o bilă imensă de lemn învelită cu cositor ca să fie lucioasă și să strălucească. Bila era ridicată pe catarg (pe Monumentul lui Nelson, care, foarte înalt fiind, era vizibil din port) și la 13 fix îi dădeau drumul să cadă. Dacă marinarii din port nu vedeau bila însemna că era ora 13 fix. Problema a apărut când și-au dat seama că în zilele cu ceață, oricât de strălucitoare ar fi fost, bila nu mai era văzută din port de către marinari. Atunci cineva și mai deștept a hotărât ca simultan să se tragă și cu tunul de la Castelul din Edinburgh, tot la 13 fix și dacă nu vedeau bila, ar fi auzit tunul.

A rămas această tradiție până astăzi, bila nu se mai coboară la 13, dar o salvă de tun de pe Castle Rock o să auziți (și o să vedeți fumul) în fiecare zi la ora 13, mai puțin duminica. Povestea bilei am citit-o pe Calton Hill, la Monumentul lui Nelson. Ulterior, când am vizitat Castelul din Edinburgh, am aflat și acolo povestea de la o ghidă extrem de haioasă.

Pe Calton Hill am mai văzut Acropola, care este de fapt un monument neterminat și care s-a numit inițial, Monumentul Național. El a fost construit după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo și s-a vrut o replică a Pantheonu-lui din Atena. Pentru că s-au terminat fondurile monumentul nu a mai fost terminat și o vreme s-a numit Rușinea Edinburgh-ului dar acum este o atracție turistică foarte populară.

Alte obiective la care ne-am oprit pe Calton Hil au fost Tunul Portughez, care este o captură din Burkina (de pe vremea când englezii au ocupat Burkina, India și au fost 6 tunuri dar 5 au fost topite în timpul războiului), dar și Monumentul lui Dugald Steward și observatorul astronomic al orașului. De asemenea, fiind la oarecare înălțime față de oraș am avut parte de multe view-uri.

După ce am coborât de pe Calton Hill, în drum spre Waverley, am intrat la Old Calton Cemetery cu Obeliscul pe care l-am văzut foarte bine și de pe deal, de sus. La poalele dealului se află și liceul la care a învățat Sir Walter Scott.

În drumurile noastre prin centrul Edinburgh-ului am trecut permanent pe lângă o cârciumă decorată extraordinar de frumos, o s-o vedeți în poze. Ea se află chiar la intersecția principală a străzii Royal Mile și se numește Deacon Brodie. Era prea deosebită față de altele, așa că ne-a râcâit, am căutat plecând de la numele ei și am aflat următoarea poveste. Deaconul Brodie a fost un om de vază în Edinburgh, consilier municipal, instalatorul, lăcătușul comunității, omul bun la toate la care oamenii veneau ca la Dumnezeu și era solicitat permanent ca să rezolve problemele comunității. Pentru că intra în casele oamenilor avea și o grămadă de informații. Dar avea și el o dambla. Noaptea era tâlhar pentru că avea de întreținut 2 amante care nu știau una de alta și 5 copii și această viață dublă a dus-o timp de 20 de ani. În plus avea nevoie de bani pentru că era un împătimit al jocurilor de noroc. Norocul lui a ținut până într-o zi când a vrut să dea o spargere, dar cei 2 complici pe care îi avea, au vorbit de data asta, după 20 de ani. A fugit în Olanda și de acolo a vrut să fugă în America, dar n-a mai apucat, a fost prins și spânzurat.

Închei articolul ăsta un pic cam trist dar voi continua în altul pentru că m-am lungit prea mult și mai am să vă spun despre Edinburgh, măcar pe-atât.

---

VIZUALIZĂRI: 4823 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI