Trecătorile Elveției

TIPĂREȘTE

Acum șase ani când am fost ultima oară în Elveția, pe drumurile noastre zilnice, la ieșirea de pe autostradă am apucat a citi de câteva ori despre” pasul spre Milano închis pe timp de iarnă” .

Mi-a rămas deci de atunci ceva ceva în cerebel.

Combinat cu mai recenta mea pasiune legată de condusul pe drumuri considerate scenice, am descoperit acum vreun an pasul Saint Bernardino, din Elveția.

Am tot citit despre, am dat și de vecinul său Gothard, și am tot cochetat cu ideea.

Idee care, eventual, anul acesta s-a materializat.

Am luat zbor de aici din UK pe Bergamo Milano.

De acolo am închiriat o mașină pentru 5 zile și, la drum.

Prima noapte am petrecut-o după ce am părăsit Italia prin Como la Bellinzona, un mic orășel elvețian, într-un hotel aflat aproape de autostradă, hotel unde totul de la check in la check out s-a făcut automat.

Deși făcusem cumva temele, și citisem că pasul se deschide la jumătatea lunii Mai, am stat nițel îngrijorat căci deschiderea sa se efectua funcție de vreme, cam ca la noi la Transfăgărășan.

Am căutat și intrat pe ceva forum specific celor care călătoresc în Elveția unde, cu amabilitate am fost informat că într-adevăr, pasul este deschis publicului.

A doua dilemă era legată de faptul că sistemul de navigațe, pe care din nefericire ne bazăm la greu zilele astea, avea cu certitudine să mă ducă spre tunelul St Bernardino, tunel deschis tot timpul anului și care face ceea ce a făcut pasul de sute de ani, adică te trece în partea cealaltă.

Am căutat evident folosind Google maps, și m-am bazat cel mai mult pe eventuala semnalizare rutieră din timp, semnalizare care într-adevăr, există și, chiar acolo unde are loc bifurcația, am tras dreapta ieșind din traficul cotidian prin tunel, urmărind pancarta cu” Pasul Bernardino” .

Cazare găsisem din timp foarte aproape de trecătoare, iar dilema noastră dacă să ne cazăm și apoi să facem drumul sau invers s-a elucidat imediat când am dat inițial de trecătoare.

Am luat-o așadar în sus, pe serpentinele nesfârșite, depășind puținii bicicliști și fiind la rându-ne depășiți de motocicliști sau alți doritori de frumos.

Vremea era OK, un pic de vânt, soare când și când.

Am ajuns sus în platou la micul lac, unii pescuiau acolo, restaurantul era închis fiind probabil prea devreme în an (am fost pe 27 Mai), am făcut câteva poze și am luat-o la vale desigur, spre cazare.

Cazarea a fost un superlativ în sine, Hotel restaurant Lido Saint Bernardino.

Am sunat din timp căci booking ne spunea că nu are camere pentru cele două nopți pe care le doream noi, am dat peste matroană direct, Maria, care ne-a spus că să venim fără grijă.

Am locuit două nopți în rai gen, dpdv al pitorescului din jur.

Deoarece pasul Gothard se afla la peste o sută de kilometri și convins cumva că dacă ai văzut unul, cam aia e și cu restul, a doua zi am decis să mergem pe valea Verzasca.

Înainte de Verzacsa, am decis să mergem la Locarno câteva ore, la Termali Spa, un ștrand exterior/interior într-o locație superbă, unde am dat 18 franci de om intrarea la zona cu piscine și apă împinsă în șale.

Desigur, nu recomand intrarea în bazin cu cheia de la mașină în buzunarul de la slpi, căci veți evea ceva probleme apoi, recte, strungul din poza de final.

Nu are rost să spun că musai trebuie să te oprești la tot pasul pentru fotografii.

Multă lume la plajă, și unii chiar înotau în apa rece a râului de munte.

La tot pasul existau atenționări în vreo trei limbi care explicau călătorului să aibă grijă căci nu există salvamari, nu te aventura unde e periculos și nu te băga în apă dacă nu știi să înoți gen.

Am servit o mămăligă dintr-o făină aspră, cu un gust fantastic, și cu brânză doar, plus o bere rece.

Soția bre, nu je căci eu conduceam.

Apă!

Bucuria avea să vină a doua zi, la plecarea spre Bergamo unde aveam să petrecem ultima noapte aproape de aeroport.

Am văzut pe Google maps alt traseu și, nedorind să conducem pe același drum ca la venire, am urmat această rută, ignorând țipetele disperate ale sistemului de navigație care alesese desigur drumul cel mai scurt, gen” întoarce moldovene că te duci la mama dracu”

Am trecut așadar acum prin tunelul Saint Bernardino și după încă câțiva kilometri de șosea, ne-a scos pe... pasul Splugen.

Pas despre care spre rușinea-mi, nu aveam habar și care, din toate punctele de vedere îl bate la coor pe Bernardino.

Am avut și șansa unei zile superbe însorite e drept, pasul leagă Elveția de Italia, la fel este deschis doar în sezonul estival și era plin de mașini de epocă, bicicliși, motocicliști și chiar drumeți.

Totul foarte curat, foarte civilizat, în sensul că puteai sta în spatele unui biciclist minute bune, nu claxona/înjura/devenea precipitat nimeni.

Mai mult, închiriasem un Fiat 500 XL de litraj mic și cam greu la deal gen, dar ne-am descurcat.

Coborârea apoi spre Lombardia, cu exact 50 de curbe numerotate una câte una, cu niște scenarii de vis, culminând cu nenumăratele tuneluri de pe coasta lacului, unele de câteva sute de metri, altele de kilometri.

Oprit la marginea drumului să luăm ceva cireșe, rătăcit un pic dar regăsit drumul, și ajuns, cu greu, la destinația finală pentru ultima noapte.

Dacă sunteți amatori de așa ceva, recomand sută la sută.

Oricine are evntuale întrebări, cu cea mai mare plăcere.

Ah, desigur, taxa de drum în Elveția, că stai o zi sau un an e la fel, 40 Franci elvețieni.

Dar oamenii ăia au băgat banii de taxe în drumuri pe bune.

---

VIZUALIZĂRI: 1440 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI