Zâmbetul amar al înstrăinării. Mi-e dor de țara din sufletul meu…

Inceputurile?? Offf… Greu, greu de tot. Locuiam doisprezece persoane într-un apartament cu trei camere. Mă rog, patru, că aici spaniolii nu iau la socoteală și sufrageria. O familie cu un băiețel de șapte ani într-o cameră. Patru fete în alta, în două paturi supraetajate. Ziceau că munceau ca și chelnerițe, da’ eu întotdeauna am crezut că se ocupă cu altceva, dumneavoastră mă întelegeți… Dup-aia încă trei băieți în altă cameră, și eu cu Marius, ultimii ajunși, în sufragerie; dormeam pe o canapea veche de când lumea, ne înghioldeau arcurile noaptea, da’ cine avea curaj sau suflet să se plangă? Aveam o singură baie, vă puteți închipui la ce coadă stăteam să mergem la toaletă sau să ne spălăm. Mâncam pe schimburi în bucătărie, că nu am fi încăput altfel și nu aveam nici furculițe suficiente. Dar văru’meu mi-a zis că era doar pană îmi găseam de muncă și dup-aia lucrurile se aranjau încet încet. Am stat trei săptămani acolo. E tare greu când nu știi limba, când nu știi să vorbești, dar vără-miu m-a recomandat șefului lui și am obținut repede un loc de muncă. Căram cu cârca saci de ciment pe un șantier, da’ eu niciodată nu am fugit de muncă. Luam treizeci de euro la zi, de dimineața până seara, da’ răbdam, eram fericit că aveam de muncă. Iar când le-am trimis prima sută de euro la copii, nu vă zic ce emoții am avut… Aveam noroc că ne descurcam cu mâncarea. Aveam pontul nostru. Nevoia te învață. Și pe noi ne-a învățat cum să obținem mâncare gratis. Ne strângeam seara, trei - patru băieți, și stăteam în spatele unui supermarket care era aproape de unde locuiam. Ne așezam pe o bancă și așteptam, răbdători, până când apăreau doi trei angajați cu pungi pline de mâncare. Le aruncau în niște containere enorme și se uitau la noi, în fiecare seară, cu aceeași expresie de mirare și compasiune, da’ niciodată nu ne-au zis nimic. Nu vă puteți imagina ce găseam acolo: pui întregi cu termenul expirării din ziua respectivă, da’ congelați, ce mai conta, erau așa de buni la tigaie…; sucuri, iaurturi, șuncă, chiar și fructe și legume mai stricate, da’ noi alegeam ce era mai bun și gata, aveam cumpărăturile făcute. Chiar și aruncam, atât de multă mâncare găseam. Știti cu ce ne duceam? Cu două căruțuri de-alea pe roți cu care se duc aici doamnele în vârstă la cumpărături. Le găsisem lângă un container și pe-alea. Rușine? Păi… la început da, mi-era rușine, mie și colegilor mei. Ne tot uitam în jur să vedem dacă se uita cineva la noi… Da’ dup-aia te obișnuiești. Până la urmă nu făceam niciun rău nimănui. Si așa am stat câteva luni bune. Măcar nu cheltuiam nimic pe mâncare. La bloc de-aia stăteam atâția claie peste grămadă, ca să plătim mai puțin. Și așa îmi rămâneau și mie ceva bănuți să trimit la ăia mici și să pun ceva de-o parte pentru că voiam să-i aduc aici cât mai curând posibil. La câteva luni, situația s-a schimbat, pentru că am găsit un alt loc de muncă, mai bine plătit, și legal, cu contract…

Am reușit să-mi aduc familia aici la vreo doi ani jumate dupa plecarea mea. Știți cum au fost anii ăia, lunile alea interminabile?? Fără să-mi văd copiii și soția, fără să-i pot mângâia și alina? Fără să mă pot încuraja cu ei seara, în ciuda greutăților? Foarte greu a fost… Da’ ne-am văzut visul cu ochii și-au venit cu toții. Eu deja găsisem o căsuță numai pentru noi, cu chirie mai mică, într-un sat de lângă Valladolid. Nu avea căldură, foloseam o sobă electrică iarna, da’ nu aveam mari pretenții. Copiii… ca toți copiii, s-au adaptat foarte repede aici. Pe cea mare ne-a ajutat statul să o internăm la școala asta specială, și vine acasă în weekend și în vacanțe. Ceilalți doi merg la școală aici, în sat. Lumea ne-a ajutat, nu pot să zic că nu. Cine zice că spaniolii sunt rasiști, greșește. Eu nu am simțit asta pe pielea mea. E adevărat că, atâta timp cât am avut de muncă, totul a fost bine. Și soția si-a găsit câte ceva pe ici pe colo: mai o curățenie cu ora, mai o grijă de-un copil… Nu ne puteam plânge, față de ce trăiserăm noi în țară. Acum aveam o căsuță mică și mâncare de pus pe masă copiiilor în fiecare zi. Ba chiar mai cumperi una alta și prin casă, lucru de negândit înainte. O hăinuță la o zi onomastică sau de sărbătoare celor mici, și chiar și ție… De îmbrăcat oricum n-am dus lipsă niciodată, mereu ne-au dat vecinii din sat una alta…

Răul a început din nou când a venit criza. S-au închis sute de șantiere și foarte mulți spanioli au fost dați în șomaj. Atunci au început să dea vina și pe noi… De fapt, nu neapărat să dea vina pe noi, da’ e logic ca atunci când cei de aici nu au de muncă să se uite mai susceptibil la tine, cum că vii să le iei locurile de muncă… Toți am face așa. Și uite că a sosit ziua în care a dat faliment și firma la care eu lucram. M-au dat în șomaj și în zadar m-am străduit să îmi gasesc alt loc de muncă. Nu a fost chip. Lunile de șomaj la care aveam dreptul s-au terminat destul de repede, așa încât am rămas acum cu un ajutor social de patru sute douăzeci de euro. Din care trei sute plătim numai chiria. Acum a venit iarna și nu ne permitem să punem soba aia electrică, că nu avem cu ce plăti curentul. Dar ce mă doare cel mai rău este că iar avem probleme pentru a ne hrăni copiii.

A venit într-o zi o româncă cu un grup de spanioli; voiau să ne facă martorii lui Iehova, cică să ne ajute… Da’ noi nu ne schimbăm religia, le-am zis că dacă vor să ne ajute, să îmi dea un loc de muncă, ăsta ar fi cel mai grozav ajutor.

Am mai avut noroc cu fătuca, tot româncă, de la o asociație care ajută emigrantii. Ea ne-a pus pe listă la stat să ne dea alimente din când în când de la Caritas, să aibă copiii mâncare gratis la școală la prânz, să ne mai dea un ajutor de o carte sau material școlar ceva…