„Sus în deal e-o casă” – Castelul Hochosterwitz

TIPĂREȘTE

Cer scuze Doinei pentru folosirea unui titlu al ei din urmă cu mai mult timp, dar, vorba scheciului, „N-am găsit altă rimă!” >:) . Iar asta se potrivește aici mult prea bine.

În drumul nostru spre primul obiectiv al primei zile a Caravanei AFA, la un moment dat, apare, într-un teren relativ plan, un vârf de deal ca un trunchi de con. Iar în vârful lui se deslușește imaginea unui castel. Este destinația noastră, Castelul Hochosterwitz.

Într-o documentare ulterioară, de acasă, prietena „Wiki” mă informează că acesta se află în vârful unei roci dolomitice de 172 m (564 ft.) înălțime. Preiau informația fără verificări și o introduc ca atare în primul meu articol despre Caravană. Deși înălțimea îmi pare ușor exagerată, găsesc aceeași valoare și pe alte saituri. Totuși, broșura cumpărată din magazinul de suveniruri de la ieșire reduce înălțimea stâncii la 150 m.

Noi dăm un ușor ocol dealului, până într-o parcare generoasă în partea de sud – est a acestuia. Aici se află casa de bilete și punctele de plecare pentru căile de acces la castel. Am folosit pluralul, pentru că sunt două. Una este o alee pietonală, pentru care se estimează o durată a urcușului de circa 20 minute. A doua este pentru cei mai comozi, mai în vârstă sau cu dizabilități. Este un fel de lift tras de cabluri pe un plan înclinat, la o pantă destul de exagerată. Cabina liftului poate primi 8 turiști, pe care, conform broșurii, îi urcă 105 m în 95 secunde. Apare deci o altă înălțime. Este drept că de la ieșirea din lift până în incinta castelului se mai urcă puțin, dar în nici un caz 45 m. Dacă știe cineva care este înălțimea corectă a rocii, îl rog să-mi spună.

Fiind un grup de peste 15 persoane, beneficiem de o reducere la prețul biletelor de acces și plătim numai 12 euro de persoană. Amatorii de urcat cu liftul, printre care și noi, trebuie să mai plătească 9 euro. Sus aveam să aflăm că cei care vor să coboare tot mecanizat trebuie să mai scoată din buzunar încă 5 euro. Pentru noi nu are importanță, pentru că, oricum, ne propusesem să coborâm pe jos.

Cabina liftului ne lasă în interiorul zidurilor de apărare a castelului. Deși o săgeată ne trimite la Muzeu spre stânga, decidem să-l lăsăm la urmă, și pornim spre dreapta. Avem astfel ocazia să parcurgem aproape întreaga lungime a zidurilor de apărare, și, printre crenelurile acestora, să admirăm întreaga vale ce înconjoară dealul castelului, precum și localitățile învecinate. Se evidențiază importanța strategică a castelului, care, prin poziția sa, putea să controleze orice mișcare din câmpia de jos.

Probabil, din acest motiv dealul a fost locuit încă din epoca bronzului. Totuși, prima mențiune documentară a locului datează abia din anul 860 când Ludovic Germanul, regele Franței de Est, a donat câteva dintre proprietățile sale Arhiepiscopiei Salzburg-ului. Castelul, sub numele „Castrum” este menționat pentru prima dată în 1200. Acesta joacă un oarecare rol în oprirea invaziilor turcilor din 1473 – 1476. În semn de recunoștință pentru sprijinul acordat trupelor imperiale în timpul războaielor împotriva turcilor, Kaiser Ferdinand I-ul acordă în 1541 dreptul de proprietate asupra castelului Hochosterwitz lui Christoph Khevenhüller von Aichelberg. În 1571, Baronul Georg Khevenhüller cumpără pentru el castelul. De atunci, acesta a rămas în proprietatea aceleiași familii. Georg Khevenhüller a început să reconstruiască castelul pe baza planurilor unuia dintre cei mai mari arhitecți militari ai vremii, Domenico dell' Aglio. Părți ale vechiului castel sunt integrate în noua construcție. Urmașii săi au făcut tot posibilul să-l păstreze în cele mai bune condiții, respectând, astfel, un adevărat testament al strămoșului lor, inscripționat pe o placă de marmură din curtea castelului, datată 1576. :

(Traducerea din germană aparține lui Google. Eu numai am coafat-o puțin, pentru o mai bună înțelegere. Sper să nu-i fi schimbat sensul.)

Ne având cunoștință de existența acesteia, nu am remarcat-o. Poate că, și dacă mi-ar fi ieșit în cale, în lipsa oricăror cunoștințe de limba germană, nu i-ași fi dat prea multă atenție. Am apelat la internet pentru a-i face publică fotografia.

O parte a castelului poate fi vizitată, dar numai în perioada de la Paști până la sfârșitul lui octombrie.

După un tur aproape complet pe lângă zidul de apărare, ajungem la intrarea propriu-zisă în incinta castelului. Nimic spectaculos! Câteva trepte și o deschidere rectangulară într-un zid masiv. Dar în spatele deschiderii apare un culoar destul de lung. La prima impresie, acesta seamănă cu cel văzut de mine în urmă cu câțiva ani, care urca pe terasa superioară a Fortăreței Venețiene din Heraklion – Creta. Numai că aici avem trepte. Dacă am înțeles bine, aceasta face parte din primul castel. Pe peretele din capătul treptelor ne întâmpină, probabil, o efigie a castelului.

La capătul treptelor, o deschidere spre partea stângă ne scoate direct în curtea castelului. Primul lucru pe care îl zăresc aici este un restaurant. Înțeleg că acesta face parte din zona vizitabilă a castelului, oferind turiștilor mâncare cu specific Carinthian, dar si organizând mese festive sau adevărate spectacole cu caracter medieval. Noi nu îi acordăm prea mare atenție. Facem câteva poze și apoi ne îndreptăm către principalul obiectiv, Muzeul.

Acesta este amenajat într-un șir lung de camere, prin care se trece din una în alta, aflate în aripa vestică a castelului, la cota curții interioare. Încă de la început remarc faptul că muzeul are o tematică militară de ev mediu. După ce am aflat de testamentul lui Georg Khevenhüller și conținutul acestuia, am ajuns la concluzia că muzeul adăpostește arsenalul lăsat moștenire. Sunt prezentate arme de vânătoare, tunuri, armuri, halebarde, săbii, precum și piese pradă din războaiele contra turcilor, precum arbalete, arcuri și săgeți. Este menționată și o bombardă de la începutul secolului al XIV-lea, care este probabil cea mai veche armă de foc cunoscută din lume. Tot broșura îmi menționează o „cunoscută armură Khevenhüller care prezintă gravuri de artă plastică” . Din nefericire, nici un exponat nu are o mențiune explicativă, nici măcar în limba germană. Așa că am trecut pe lângă ele, le-am admirat, dar nu am știut ce admir.

În una din încăperi atrage atenția o scară în spirală, clar modernă ce duce la un nivel superior. Inițial am crezut că este un alt etaj, dar, de fapt, am ajuns în podul castelului. Imaginea de pod o creează plafonul acestuia, cu o vizibilă șarpantă de lemn. Acesta se întinde deasupra tuturor încăperilor de jos, și cuprinde o întreagă colecție de tablouri, probabil, a membrilor familiei, în mărime naturală, din decursul timpului. Unul din acestea are inscripționat anul 1474. Este, probabil, un membru al familiei dinainte de stabilirea lor la castel. Între tablouri se mai strecoară câte o tapiserie, sau niște busturi de marmură, pe care îmi este imposibil să le datez. Tot aici, atrage atenția o statuie din marmură a Evei, căreia nu îi văd locul aici.

Părăsind muzeul, pornesc pe un culoar spre dreapta, care mă scoate într-un mic balcon, în afara construcției. În afara unei noi perspective asupra împrejurimilor, remarc un turn rectangular cu un ceas solar montat pe perete. Acasă, broșura cumpărată la plecare îmi spune că și acest turn este rămas din castelul inițial.

Cu aceasta, considerăm încheiată vizita la castel. Dar, în lipsa unei documentări anterioare și a unor indicații de vizitare a locului, ratăm „Capela” . Situată în colțul nord - estic al curții interioare, aceasta este datată 1673. Închinată Sfântului Nicolae, este decorată cu frumoase fresce și echipat cu un „altar tipic Carinthian” . (Oare cum arată acesta?)

Părăsim curtea interioară a castelului prin același culoar cu trepte prin care am intrat. Ne angajăm, apoi, în coborârea pe aleea, era să-i zic pietonală, dar am văzut și mașini circulând pe ea, pe care au urcat colegii ce nu au preferat liftul și descopăr că, de fapt, vizita nu s-a încheiat. Pe un traseu de circa 700 m lungime, care, practic, înconjoară întregul trunchi de con al dealului, trecem prin 14 porți de apărare a accesului spre castel. Fiecare din aceste porți este o fortificație în mijlocul drumului, este un obiectiv de vizitat. Construite în perioada 1570 – 1582, într-un mod aleatoriu în lungul drumului, fiecare are un nume, o arhitectură proprie și un alt mod de a bloca accesul dușmanilor. Numărătoarea oficială începe de jos în sus, cu „Poarta Cadetului” , una din ultimele construite. Am noroc că în broșură găsesc numele lor traduse în engleză. Multe din ele sunt nume proprii. Noi le parcurgem în sens invers numărătorii, începând cu numărul 14, „Poarta lui Kulmer” , construită în 1575. Sistemul de apărare al acesteia este un pod basculant peste o groapă adâncă, probabil, pe vremuri plină cu apă. Altele sunt echipate cu perechi de uși masive sau cu niște grilaje ca niște ghilotine. Cele mai multe au două niveluri construite deasupra drumului. Unele au și câteva camere, în lateral. Majoritatea sunt într-o stare relativ bună, dar câteva nu au tâmplăria refăcută. Poarta nr. 1 pare a fi reabilitată de curând, cu pereții pictați în culori vii. Probabil, pentru a atrage turiștii să urce la castel. Pe toată lungimea sa, drumul are, pe o latură, versantul abrupt al dealului, iar pe partea opusă, un parapet de piatră cu creneluri. În ultima fotografie anexată, P45, este prezentată o schemă a drumului de acces la castel, cu poziția, numerotarea și numele porților, precum și principalele obiective din interiorul acestuia.

Poarta nr. 13 se numește „Poarta Bisericii” . Într-adevăr, în vecinătatea ei, o ramificație a drumului duce în curtea unei biserici. Neștiind ce înseamnă numele porții, și având impresia că biserica este relativ recentă, neglijăm acest obiectiv. Dar, ne-am înșelat! . Prima biserică pe acest amplasament a fost menționată în anul 926. Georg Khevenhüller a reconstruit-o în 1586 ca biserică protestantă. Poarta principală este din marmură italiană. Transeptul este decorat cu „Cina cea de taină” , precum și cu secvențe ce ilustrează Învierea. Altarul principal este o operă rafinată a lui Michael Bacher, un renumit sculptor din Tirolul de Sud. Aici se află și mormântul lui Franz Khevenhüller, decedat în 1607, împodobit cu stema sa în marmură colorată, realizat probabil de către celebrul sculptor Marin Pocabello. Cripta bisericii conține celelalte morminte ale familiei Khevenhüller. Clopotul acesteia a fost donat de Georg Khevenhüller în 1585 dar este folosit numai ocazional.

Revenind în parcare, ne urcăm în mașini și ne îndreptăm spre primul hotel al „Caravanei” Eu, personal, sunt mulțumit de ceea ce am văzut, chiar în lipsa unor indicații, și consider un început promițător pentru restul excursiei.

---

VIZUALIZĂRI: 710 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI