Pledoarie pentru o vizită în Basarabia, Moldova de peste Prut

TIPĂREȘTE

Începând cu anul1990 am vizitat multe ţări trecând peste mări şi uneori peste oceane, în unele de câteva ori, niciodată nefiind suficient pentru a spune că am văzut destul. Era şi o anumită grabă în trânta cu timpul care alerga peste ani. Cât despre România, până în 1989 am bătut-o la pas, cu trenul în circuit, cu autobuzul, din 1967 cu Dacia 1100, mai târziu cu Lada, Dacia 1300 şi altele. Mi-am cunoscut ţara dormind în cort cu copiii cărora le-am insuflat pasiunea de a călători.

La aproape de 60 de ani m-a apucat foamea de străinătate pentru că până atunci ne fusese interzisă orice ieşire din ţară. Un timp n-am mai mers prin România.

În 1990 Egiptul a fost primul impact. Dar ce impact cu 300 km prin deşert până la Abu Simbel!

În 2010 a apărut în viaţa mea AFA şi am să fiu veşnic recunoscătoare lui Dragoş că mi-a deschis o lume nouă, lui Cornel că m-a încurajat şi multor useri care m-au stimulat să scriu. Le mulţumesc tuturor care timp de aproape opt ani m-au citit, votat şi ne-au urat sănătate

De vreo doi ani în urmă am început din nou să mergem prin ţară, constatând şi comparând cu amintirile vechi. Pot spune că sunt mândră pentru echilibrul pe care l-am adus excursiilor noastre. Din 430 reviewuri, 207 sunt din România. Totuşi Basarabia, acest pământ românesc, frăţesc, moldovenesc - spuneţi-i cum vreţi, denumirea n-are importanţă - nu am vizitat-o.

La încercările noastre de a merge cu prietenii cu două-trei maşini am primit răspunsurile consacrate ˝Ce să vedem acolo? E sărăcie lucie. Sunt rusofili˝. Nu ne gândeam să mergem singuri, probabil influenţaţi de opinia generală.

Pe de altă parte îmi încolţise în cap ideea că nu pot încheia activitatea turistică (nu că aş încheia-o dar, mne! - anii, vârsta şi etatea îşi spun cuvântul, vine în curând vremea să trăiesc din amintiri-) fără să merg şi acolo. Devenise un ˝must see˝ cum se spune şi o datorie de onoare.

Am scotocit ofertele agenţiilor de turism. Nimic. În iunie a apărut un excelent serial al lui Iulianic care în cinci zile a vizitat cea mai mare parte a Republicii Moldova. Prinsă cu alte probleme, aproape că abandonasem ideea până ce mi-au căzut ochii pe o ofertă Senior Voyage. În toamna aceasta erau programate două excursii 11 şi 25 septembrie. Am optat pentru prima şi pot spune că am avut noroc pentru că am luat printre ultimele locuri neocupate. A costat 179 eu/ persoană pentru cinci zile, cu patru nopţi de cazare în Chişinău la hotel de trei stele, mic dejun şi cină cu un pahar de vin, autocar cu aer condiţionat şi ghid însoţitor.

Este adevărat că anul trecut pe vremea asta am mers cu autocarul în Muntenegru, Croaţia, Albania vreo 2500 km şi m-am descurcat foarte bine, în sens de rezistenţă. De data asta erau cca 1500 km, prima şi ultima zi fiind mai grele cu aproape 500 km autocar plus vizitarea unor obiective. De la o anumită vârstă fiecare lună contează şi întretimp am constatat că la mers obosesc şi mi se umflă picioarele. De urcat şi coborât pante mari nu mai poate fi vorba nici pentru mine, nici pentru soţ.

Am citit reviewurile Iuliei, am vorbit cu ea şi mi-a spus că în ziua cea mai interesantă a excursiei vom vizita situl Orheiul Vechi în care vom urca pieptiş până la o mănăstire rupestră de unde vom coborî în abrupt într-un sat tradiţional. Citind diverse surse mi s-a confirmat că diferenţa de nivel la coborâre este 120m, cam cât 50 etaje pe o potecă îngustă fără balustradă. Am hotărât de la început că această escaladare nu mai e de noi. Totuşi n-am renunţat. Trebuia să găsesc o soluţie să nu pierd obiectivele principale şi nu le-am pierdut.

Am plecat din Bucureşti la şase jumătate dimineaţa din parcarea din apropierea podului Basarab, terminalul Memento Bus de pe strada Orhideelor nr. 49. Pentru că ne înscrisesem foarte târziu ne-au fost atribuite în autocar locuri în penultimul rând. M-am bucurat că geamurile erau aproximativ curate şi în dreptul lor doar o bucăţică de perdea, deci liber la fotografiat.

Pe drum au mai fost colectate câteva persoane de la Buzău şi Focşani. Două achitaseră dar nu erau în diagramă. Telefoane, confirmări, explicaţia că a fost o eroare materială au consumat timp. Deasemeni n-am înţeles de ce agenţia ne-a schimbat autocarul la Ploieşti. Alt timp pierdut.

Am trecut graniţa pe la Albiţa după ora 15 fără să aşteptăm cine ştie ce (o oră s-a considerat timp normal). De cum am trecut-o am văzut benere cu de toate scrise numai în limba română. De ex. ˝ocrotiţi pădurea˝ sau ˝nu distrugeţi păşunile˝ şi altele. Am căutat cu ochi critici vreun moldovenism sau greşeală gramaticală. Niciuna.

La graniţă am schimbat 400 lei la un curs de 4.45 lei moldoveneşti/ leu şi am obţinut 17800 lei moldoveneşti. În Bucureşti nu am găsit vreo bancă să aibă cotaţie în lei moldoveneşti. Se pare că se schimbă pe la Unirea dar n-am încercat. Nu am schimbat în Chişinău pentru că la ora la care ajungeam, toate casele de schimb ar fi fost închise şi fiindu-ne foame ne gândeam că va trebui să mâncăm în oraş.

Cu peste 2000 de ani în urmă în timpul lui Buerebista, în ţinutul dintre Prut şi Nistru şi chiar dincolo de el, trăia o populaţie geto- dacică înrudită cu cea de dincoace de Prut. Deşi pe teritoriul actual al Republicii Moldova nu au ajuns romanii, datorită legăturilor economice şi sociale dintre dacii liberi şi cei stăpâniţi de romani, a avut loc şi acolo un proces de romanizare.

După retragerea lui Aurelian în 273 d. Hr. peste întregul teritoriu în care se înfiripase poprul roman au avut loc invazii ale popoarelor migratoare care au durat aproape 1000 de ani.

În 1359 voievodul Dragoş trece munţii din Maramureş şi ˝descalecă˝ în Moldova pe care o închină Ungariei al cărui vasal era. Numele ţinutului cucerit, - după legendele populare- provine de la Molda, căţeaua voievodului maramureşan. (după unii cercetători a fost adăugat sufixul dac dava unui nume roman).

Dacă Dragoş a fost descălecătorul, Bogdan I este întemeietorul unui stat independent de Ungaria. El stăpânea pământul celor două Moldove de astăzi şi ţara lui avea ca graniţe: la nord şi est Nistrul, la vest munţii Carpaţi iar la sud hotar cu Ţara Românească. În Evul Mediu Moldova era împărţită în Ţara de Sus şi Ţara de Jos. Numai Ţara de Jos se numea Basarabia (devenită mai târziu Buceagul turcesc) din cauză că iniţial aparţinuse Munteniei în care domnea dinastia Basarab.

În Ţara de jos în scopul apărării gurilor Dunării de invadatorii nomazi, genovezii au ridicat în prima parte a sec. XIV cetăţile Obluţita, Chilia şi Cetatea Albă. Alexandru cel Bun, domnitor al Moldovei preia ţinutul de jos cu cele trei cetăţi, păstrând numele de Basarabia.

În timpul lui Stefan cel Mare, ca scut de apărare spre est existau în plus cetăţile Tighina, Orhei, Soroca, Hotin care făceau parte din sistemul defensiv al ţării în faţa năvălitorilor. Spre sfârşitul vieţii Stefan cel Mare ca semn de bunăvoinţă faţă de turci, a renunţat la cetăţile din sud şi la partea de jos a Moldovei în favoarea otomanilor. Aceştia vor numi ţinutul Buceag. În 1775 partea de nord vest a Moldovei numită ulterior Bucovina intră în stăpânirea imperiului habsburgic.

În urma războiului ruso turc, în 1812 ruşii pun stăpânire pe teritoriul dintre Prut şi Nistru transformându-l în gubernie şi începând o campanile agresivă de desnaţionalizare, rusificare şi transfer etnic. Este vorba de 46000 kmp, 500000 locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 700 sate.

Deci, ca recapitulaţie: în perioada antică prin romanizare poporul roman s-a format şi dincolo de Prut şi în mai mică măsură dincolo de Nistru. În Evul Mediu primul care cedează o parte din Moldova de peste Prut este Ştefan cel Mare, apoi austriecii smulg nordul, sub numele de Bucovina. Ce a mai rămas a devenit gubernie rusească în 1812.

În urma dorinţei populaţiei care cu toate eforturile de desnaţionalizare rămăsese majoritar românească, in 1918 în Sfatul Ţării s-a votat unirea cu România. Peste câteva luni prin aderarea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului la regatul românesc, la 1 decembrie 1918 se naşte Romnia Mare acceptată de marile puteri prin Tratatul de Pace de la Trianon din 1920.

Apartenenţa Basarabiei la patria mamă a ţinut până în 1940 când a fost din nou cedată ruşilor în urma pactului dintre Hitler şi Stalin. Tot în acel an prin Dictatul de la Viena s-a pierdut nordul Transilvaniei apoi două judeţe din Dobrogea cedate bulgarilor. Pentru recuperarea Basarabiei, România a intrat în război alături de germani. Atunci mareşalul Antonescu a rostit celebrele cuvinte de îmdemn ˝Români treceţi Prutul! ˝ Eliberată pentru puţin timp în timpul celui de al doilea război mondial, este din nou acaparată de puterea sovietică sub denumirea de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

După 1944 au avut loc deportări ale basarabenilor naţionalişti în Siberia, strămutări de populaţii şi înlocuirea lor cu ruşi, paralel cu o propagandă anti românească aşa cum la noi timp de zeci de ani s-a făcut propagandă antimonarhică. Tratatul de la Paris din 1946 consfinţeşte că Basarabia, Bucovina de Nord şi Transnitria se întorc oficial la URSS.

După desmembrarea URSS ca urmare a politicii de Glaznosti a lui Gorbaciov, republicele foste sovietice şi-au proclamat independenţa. Partea de nord a RSS Moldovenească adică Bucovina şi cea de sud respectiv Buceagul au intrat în componenţa Ucrainei iar ce a rămas din Basarabia îşi declară independenţa în 1991 sub numele de Republica Moldova devenind un strat suveran şi independent. Acest proces nu a fost uşor, în primii ani după declararea independenţei apărând conflicul cu Transnistria pro-rusă şi apoi Găgăuzia din sudul Basarabiei, ambele devenind republici autonome.

De la declararea independenţei republicii Moldova în 27 aug. 1991 şi până acum au fost făcuţi paşi importanţi pentru integrarea în lumea occidentală:în 1992 devine membru OSCE, ONU, FMI şi BERD; în 1993 RM aderă la CSI; în 1994 RM ratifică acordul privind crearea CSI; în 1995 este admisă în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei; în 1998 a intrat în vigoare acordul de parteneriat cu UE; în 2013 au fost finalizate negocierile privind acordul de asociere cu UE; în 2014 s-a realizat liberalizarea regimului de vize cu UE

Aceste câteva rândurie încearcă să explice drama prin care au trecut locuitorii Basarabiei. Sfârtecaţi de lăcomia marilor puteri, jucaţi la zaruri în tratatele de pace, luaţi cu japca de ruşi şi ucraineni după ce părţi din trupul ţării au figurat pe hărţile habsburgice sau otomane, părăsiţi prea uşor de români ei şi-au păstrat credinţa, sentimentul naţional şi dragostea pentru valorile româneşti. De unit cu patria mamă în viitorul apropiat, se pare că nu a sosit timpul nici pentru ei, nici pentru noi. Trebuie să se schimbe generaţiile pentru că deja copiii de şcoală elementară îşi zic români.

Să fiu scuzată că spun Basarabia şi nu Republica Moldova sau cum este denumirea oficială Republica Moldovenească dar eu sunt o persoană în vârstă şi aşa am apucat. Mi-aduc aminte cum în cursul primar pe harta României Mari ţinutul dintre Prut şi Nistru era cernit, explicându-ni-se că a fost răpit dar nu are rost să politizez acest review, nu am nici căderea, nici informaţiile necesare. Posibil să fi fost prea lungă aşteptarea dar imediat ce am trecut graniţa, intrând în frumoasa pădure Codri m-am simţit tare emoţionată.

Încercam un sentiment ciudat pe care nu l-am avut când am văzut pentru prima oară câte o altă ţară. Era bucurie, amestecată cu emoţie şi ceva ce nu puteam defini dar un fel de reîntregire a familiei. Ţin minte şi acum că în 90 Snegur, primul preşedine al Rep. Moldova a spus˝să ne ţinem de neamuri˝.

Toamna nu se instalase încă, plouase destul şi pădurea era verde ca primăvara. Şoseaua era bună, bine marcată, fără pretenţii de autostradă dar fără denivelări, petece sau gropi. Cam aşa sunt toate şoselele pe care am mers. Distanţa dintre graniţă şi Chişinău este puţin peste 100 km dar am vizitat pe drum două mănăstiri: Hâncu şi Căpriana. Vizitându- le am avut impresia că intrăm în rai. Eram înconjuraţi de flori, multe flori şi urechile nu percepeau niciun zgomot în liniştea monahală. Se cam acumulase oboseala după 10 ore de stat într-un autocar cu 45 de oameni în care aerul condiţionat nu prea făcea faţă, aşa că aceste două opriri au fost o adevărată binecuvântare.

Am ajuns după ora opt seara în Chişinău şi am fost cazaţi la hotelul Europa, modern şi foarte bine situat în raport cu centrul. Ne-au aşteptat cu o cină consistentă şi un pahar de vin, -de fapt o carafă pe masă după care a venit o alta-aşa că teama noastră că vom rămâne nemâncaţi nu s-a justificat. Despre hotel voi scrie un review ca sursă de informare pentru cei interesaţi.

Conform programului dimineaţa urma să vizităm oraşul vinicol subteran Cricova şi după amiaza să facem turul oraşului Chişinău. Cricova este o imensă cramă cu 120 km alei-tunel din care 80 km de străzi cu nume simbolice (strada Podgoriei, a Şampaniei, a Vinului, etc) în care am mers cu minicarul. Ne-am amuzat în faţa colecţiilor de vinuri ale lui Traian Băsescu, Iohannis, Angela Merkel şi Putin. Ne-am minunat de preţul unei sticle de vin: 1 mil. dolari,

Despre Chişinău au scris mai mulţi useri, părerile fiind împărţite şi cuprinse între epitetele de murdar, haotic, străzi mizerabile şi altele caracterizându-l ca pe un oraş romantic, cu clădiri albe şi multe parcuri, cu oameni binevoitori. Cam toţi userii au lăudat ospitalitatea basarabenilor şi nivelul ridicat al bucătăriei locale.

În Chişinău nu am apucat să vedem muzee, în singura zi liberă de program am preferat să facem o excursie opţională în nord, să vizităm cetatea Soroca. Am făcut câteva poze în Chişinău dar recunosc că în acea după amiază pe la ora 15, la o temperatură de 34 de grade ca la noi, după ce am văzut principalele clădiri monumentale din centru, am renunţat la turul oraşului şi ne-am refugiat pe o bancă la umbră în parcul central.

În diverse momente ale excursiei, la ţară sau în oraşe am stat de vorbă cu localnicii spunându-le de unde venim şi că am vrea să ştim ce gândesc. Sunt oameni deschişi şi foarte mândri, conştienţi că sunt români dar în privinţa unirii cu România părerile sunt împărţite. Posibil să fie rezultatul a ceeace li s-a picurat în conştiinţă timp de 50 ani sub comunişti sau a propagandei negative făcute de posturile noastre de TV retransmise la ei şi care promovează numai ce e rău la noi: violuri, crime, ţepe, jafuri, corupţie. Ei au la cablu vreo 60 de posturi, majoritatea ruseşti, doar vreo şase în limba română. Cele româneşti sunt axate pe emisiuni culturale şi muzică populară, mai puţin pe senzaţional. Pionieratul l-a făcut Pro TV care acum este un mixtum compositum între ştiri din Moldova şi România. În schimb majoritatea posturilor TV de copii sunt vorbite în limba română ceeace e un start bun în educaţia celor mici. N-am văzut la noi în ţară o asemenea dragoste pentru valorile istorice sau culturale româneşti ca la basarabeni. Ştefan cel Mare şi Mihail Eminescu au un loc sfânt în inima fiecărui basarabean. Nu spun că numai în Chişinău dar şi în alte localităţi peste 90% din firme şi reclame sunt scrise în cea mai curată limbă română, foarte, foarte puţine bilingve. Ce bucurie am avut când, mergând pe străzi am întâlnit denumiri dragi de care noi românii aproape am uitat: strada Maria Tănase, Constantin Tănase, Ştefan Ciobotărasu- spuneţi sincer vă mai amintiţi de ei? Am păşit pe o stradă Veronica Micle. Cât despre valorile noastre istorice, aproape că nu e domnitor să nu i se fi atribuit o stradă, ca exemplu hotelul era pe Vasile Lupu. Idem scriitori, idem cronicari, idem localităţi din România.

Pe stradă am auzit vorbindu-se mai mult ruseşte şi atunci cum se explică aplecarea spre românism, accentul impecabil al prezentatorilor de TV şi al tinerilor? Mi-a explicat o ghidă mai în vârstă de la muzeul din Hâncesti: cei care au 40-50 de ani ocupă funcţii în Chişinău. Ei au făcut în şcoală limba rusă pe care o vorbesc la serviciu şi în familie. Sunt şi foarte multe familii mixte. Deasemeni oamenii de afaceri au relaţii comerciale cu Rusia şi vorbesc ruseşte. Tineretul însă şcolit în România sau chiar aici în şcoli cu limba de predare română, abia mai înţelege câteva cuvinte ruseşti.

Din păcate România e o ţară de tranzit spre Europa. Din 3.7 mil. moldoveni, cca 700000 sunt plecaţi la muncă afară. ˝ Se mai întorc am întrebat? ˝ ˝Cine ştie? La ce? ˝ mi s-a răspuns. Într-adevăr nivelul mediu al salariilor 2500 lei mold, cca 1100 RON şi al pensiilor 110 lei mold cca 500 lei nu sunt încurajatoare. Cum supravieţuiesc? Ca la noi, ajutaţi de copiii plecaţi şi în rest ˝se descurcă˝.

Pe bulevardele principale ale Chişinăului circulă maşini de zeci de mii de euro, lângă case care stau într-o rână sunt ridicate blocuri înalte ale băncilor deşi trotoarul din faţă este desfundat, - totul este în schimbare, în efervescenţă ]b]şi-mi aminteşte de Bucureştii anilor de dinaintea lui 2000 când apăruseră rechinii imobiliari, se dadeau ţepe la bănci şi începuse exportul masiv de brain-drain.

Ar fi fost cea mai frumoasă zi din excursie dacă fizic am fi putut vedea tot. Orheiul Vechi este un complex muzeal în aer liber aşezat dealungul defileului râului Răuţ. Meandrele râului formează două promotorii în care s-au descoperit de la locuinţe rupestre, la un oraş medieval construit în 1330 de mongolii din Hoarda de Aur. Din sec. XIV au rămas zidurile unei moschei şi a unui Caravan-Sarai.

Tot din sec. XIV s-au păstrat ruinele celei mai vechi biserici creştine din Moldova de dincolo de Prut. Schitul Peştera se compune din biserică şi 11 chilii monahale săpate în stâncă la 50 m deasupra râului Răuţ. Pe suprafaţa centrală a promotoriului Butuceni, în 1904 a fost construită o biserică cu hramul Naşterea Maicii Domnului pe care n-am vizitat-o din cauza cărării de acces cu pantă accentuată. Dealtfel timpul limitat de vizitare a Orheiului Vechi nu a permis nici celorlalţi turişi să vadă mare parte din obiective.

Am vizitat satul satul turistic Butuceni în care am văzut muzeul Orheiului vechi care deţine o impresionantă colecţie de obiecte de patrimoniu. Satul Butuceni este un sat tradiţional cu casele vopsite în albastru, fântâni la poartă şi multe, multe flori. Probabil că mai sunt multe aşezări la fel de pitoreşti dar aici a fost un primar/ consiliu care a ştiut să-l promoveze.

Cât timp cea mai mare parte a grupului a urcat la schitul Peştera şi biserica din deal, noi şi cu alţi câţiva turişti mai copţi ne-am aşezat la o masă pe terasa vilei Etnica construită din fonduri europene cu foarte mult bun gust. Dupăamiaza am vizitat mănăstirea Curchi, cu o arhitectură deosebită şi care este unul din cele mai valoroase lăcaşuri ortodoxe din Basarabia. Acolo un călugăr ne-a povestit despre prigoana prin care a trecut mănăstirea sub comunişti. ˝Şi acum se duce lupta cu satana, ˝ ne-a mărturisit. Nu s-au restituit pământurile mănăstirii şi nu sunt bani pentru refacerea ei. Trecând prin grădinile înmierismate de flori şi păşind în bisericile mănăstirii am încercat acelaş sentiment de liniste pe care l-am avut şi la cele precedente.

Am optat pentru o vizită în partea de nord a republicii la Soroca, oraş curat şi liniştit pe malul Nistrului. În mijlocul oraşului se găseşte cetatea Soroca construită de Ştefan cel Mare, rezidită de Petru Rareş şi păstrată intactă până în zilele noastre. O curiozitate a oraşului este Dealul Ţiganilor, un cartier cu case-palat cu acoperişuri de pagodă, mustind de euro, dolari şi prost gust. În apropierea Ucrainei tot pe malul Nistrului am vizitat un sat Cosăuţi renumit pentru arta meşterilor pietrari dar în care – ştiu din familie- la retragerea românilor în 1940, ruşii au încălcat acordul şi au dezonorat, umilit şi împuşcat ofiţeri români care asigurau ca operaţiunea să se desfăşoare fără incidente. Cine să-I tragă la răspundere?

În prima parte a zilei am vizitat palatul lui Manuc Bey din Hănceşti. Este acelaş Manuc care a construit hanul lui Manuc din Bucureşti. A fost unul din cei mai bogaţi oameni din peninsula balcanică din acele vremuri, diplomat şi agent duplicitar al ruşilor şi otomanilor. Prin tratatul de pace dintre ruşi şi otomani încheiat la Bucureşti în 1812 în hanul lui Manuc, Basarabia (partea din Moldova dintre Prut şi Nistru) a intrat în stăpânirea puterii ţariste. Spre sfârşitul vieţii Manuc s-a retras în palatul pe care l-a construit la Hânceşti.

A urmat Găgăuzia, republică cu administraţie autonomă din 1995, ţinutul cel mai sărac din Republica Moldova. Aici pe firme şi indicatoare aproape lipseşte limba română, mai totul fiind scris în rusă şi într-un dialect turcesc. Am vizitat Muzeul National Găgăuz care vrea să facă cunoscută istoria acestui popor de 150000 oameni. Găgăuzii sunt o comunitate de origine turcă, cu religie ortodoxă, colonizaţi aici de ruşi în prima jumătate a sec. XIX.

Am ieşit din Basarabia prin Cahul și vama românească de la Oancea ajungând în Bucureşti pe la unsprezece noaptea.

Ce veţi zice? O excursie ieftină şi modestă, nu palate, nu catedrale, nici măcar autostrăzi, nu mare şi plajă, nici munţi semeţi. Atunci de ce pledoarie pentru a vizita Basarabia? Pentru că majoritatea dintre noi avem idei preconcepute formate în zeci de ani în care nu am avut niciun contact cu Basarabia. Pentru că ar fi bine să facem o reevaluare proprie la faţa locului. Pentru că de la ei putem învăţa ceeace se pare că noi am uitat: respectarea valorilor naţionale. Pentru că basarabenii fac eforturi să supravieţuiască şi să progreseze într-o mare de interese antagonice. Pentru că sunt români.

La sfârşitul excursiei de cinci zile am revenit acasă cu sentimentul unei datorii împlinite.

---

VIZUALIZĂRI: 3330 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI