Escapadă în Belgia. Bruxelles: Grand Place şi împrejurimile

TIPĂREȘTE

În articolul anterior consacrat capitala Belgiei afirmam că cele mai importante zone din centrul vechi al Bruxelles-ului sunt Place Royale şi Grand Place. Să coborâm aşadar în Oraşul de Jos pentru a face o plimbare în tihnă printr-una dintre cele mai celebre pieţe ale Europei.

Putem ajunge aici prin Rue de la Montagne sau Berg Straat, o veche arteră a oraşului (atestată încă din sec. XIII) care adăposteşte câteva clădiri de patrimoniu, unele în stil neomedieval, altele în stil baroc ori rococo, dar mai toate cu magazine de suveniruri şi berării la parter. Hmmm..., preţuri cam mari, mai vedem. În imediata sa apropiere se află Station Centrale dar şi un obiectiv de prima mână, vizibil de la mare distanţă datorită ridicăturii de pământ pe care a fost înălţat: Cathédrale des Saints Michel et Gudule, închinată patronului spiritual al oraşului, Sfântul Mihail, precum şi Sfintei Gudule. Construită timp de trei secole începând cu anul 1226, clădirea impunătoare în stil gotic brabantin impresionează prin cele două turnuri gemene cu siluete avântate, prin dantelăria decoraţiunilor exterioare, ca şi prin vitraliile din sec. XVI. De câteva zeci de ani găzduieşte nunţile şi înmormântările regale.

Înainte de a intra în piaţă, să facem un mic ocol pentru a admira Manneken Piss, statuia-fântână amplasată la intersecţia străzilor Étuve şi Chêne. Multe legende circulă pe seama micului pişăcios cârlionţat, simbol al oraşului; una din ele spune că le petit Julien ar fi salvat Bruxelles-ul, asediat de olandezi, dintr-un incendiu devastator stingând focul cu... aţi ghicit! Dar asta e mai puţin important. Cert este că statuia a fost realizată în 1619 de către sculptorul Jérôme Duquesnoy cel Bătrân, că în 1698 guvernatorul Maximillian Emmanuel al Bavariei i-a comandat primul costum (câtă pudoare!), pentru ca în 1747 regele Ludovic XV să îl decoreze pe Julien cu Ordre Saint Louis. Originalul, ca şi cele peste nouă sute de costume pe care le-a căpătat în timp statuia sunt păstrate la Muzeul Oraşului Bruxelles. Turiştii se înghesuie în jurul micii fântâni (cca 60 cm înălţime), chiar dacă nu-i decât o copie. Ne-am conformat, ce să facem, şi – evident – nu am ratat prilejul unei poze. Mai mult, am achiziţionat şi un magnet cu Manneken Piss, amintire că AmFostAcolo.

Şi acum să intrăm prin Rue de l’Éuve în GRAND PLACE sau Grote Markt.

Vom trece mai întâi pe lângă statuia lui Everard ’t Serclaes, aflată sub arcada casei denumită L’Étoile, demolată în 1853 pentru a lărgi strada şi reconstruită în 1897, dar fără parter. Sculptura reprezintă un omagiu adus eroului mort în acest loc în 1388 în lupta împotriva dominaţiei flamande. Din păcate nu am putut să o ating ca să-mi aducă noroc, aşa cum se spune, pentru că fusese ridicată pentru a fi restaurată şi înlocuită cu o copie.

Primul lucru care te frapează la Piaţa Mare din Bruxelles este, desigur, dimensiunea: 68 x 110 m. Un al doilea amănunt demn de menţionat este că în anii pari, în luna august, aici se amenajează un covor cu flori format dintr-un milion de begonii divers colorate, spectacol pe care l-am ratat, vizita noastră având loc în 2015. Asta e! Şi totuşi nu regret; poate că frumuseţea florilor mi-ar fi distras atenţia de la clădirile care înconjoară piaţa. La fel şi aglomeraţia: tocmai de aceea am ales să vizităm piaţa la prima oră, înainte ca „hoardele” de turişti să o ia cu asalt.

Sigur, pieţele erau ceva obişnuit în târgurile medievale. Reprezentau centrul lor administrativ, politic, juridic şi comercial, locul de desfăşurare a târgurilor, turnirurilor, execuţiilor publice, ca şi de proclamare a decretelor. Totuşi Grand Place din Bruxelles e un pic altfel. În primul rând din cauza absenţei oricărei biserici, fapt de natură să sublinieze caracterul eminamente laic al zonei ca simbol al puterii orăşeneşti şi ducale. În al doilea rând, din cauza eclectismului construcţiilor, o combinaţie de stiluri gotic, italo-flamand, renascentist, baroc. Dar tocmai de aceea piaţa a fost inclusă în 1998 în Patrimoniul Cultural UNESCO, mai precis în semn de recunoaştere a „naturii şi calităţii arhitecturii sale şi pentru valoarea remarcabilă a clădirilor, care ilustrează în modul cel mai sugestiv evoluţia şi succesul unui oraş comercial din nordul Europei în perioada de apogeu al prosperităţii sale. ”

Într-adevăr, Grand Place are o istorie îndelungată. O „piaţă de jos” este atestată documentar pe acest loc încă din 1174, alte trei pieţe (de carne, pâine şi ţesături) fiind construite la marginile sale în sec. XIII, toate aparţinând ducelui de Brabant. Un veac mai târziu, odată cu creşterea importanţei clasei meşteşugarilor şi negustorilor în raport cu nobilimea, ca şi cu sărăcirea ducilor de Brabant, primăria oraşului a preluat administrarea pieţei mari, pe care a sistematizat-o, demolând casele din lemn pentru a ridica clădiri noi, solide, din piatră.

Cel mai vechi edificiu din piaţă şi cel care o domină cu turnul său înalt de 91 m în vârful căruia străluceşte statuia Sfântului Arhanghel Mihail omorând balaurul, este Hôtel de Ville sau primăria oraşului. A fost construită în stil gotic în trei etape, între 1401-1455, începând cu aripa stângă şi belfortul, ceea ce explică anumite „anomalii” sau asimetrii, poarta turnului nefiind aliniată cu turnul realizat după proiectul arhitectului van Ruysbroeck, care nu a mai apucat să lucreze şi la poartă (între timp îmbătrânise şi orbise). Chiar şi cu aceste mici curiozităţi, primăria rămâne, fără îndoială, o bijuterie arhitectonică impozantă, bogat decorată cu statui alegorice.

Pentru a contrabalansa acest simbol al puterii locale, ducele de Brabant a ordonat în 1504 ridicarea unei clădiri chiar vizavi de primărie. Finalizată în 1536, La Maison du Roi nu a găzduit niciodată un rege (în neerlandeză este cunoscută de fapt drept Broodhuis sau Casa Pâinii) iar acum adăposteşte Muzeul Oraşului Bruxelles, unde sunt expuse şi „toaletele” lui Manneken Piss.

În august 1695 piaţa a fost distrusă de tunurile Regelui Soare; numai faţadele primăriei şi Casei Regelui, ca şi câteva clădiri din piatră au supravieţuit. Restaurarea care a urmat, realizată în numai cinci ani, a redat strălucirea pieţei. La începutul sec. XIX majoritatea clădirilor îşi pierduseră însă statuile, cea a sfântului Mihail din vârful primăriei fiind una din puţinele excepţii. O nouă restaurare, întreprinsă între 1883-1914, a avut în vedere crearea unui spaţiu unitar, idee încurajată atât de catolici, care se revendicau de la un trecut glorios, cât şi de liberali, interesaţi în promovarea noilor concepţii urbanistice. Statuile pe jumătate distruse au fost înlocuite cu cópii, originalele fiind depozitate la Muzeul Oraşului. Au fost făcute şi alte intervenţii pentru a lărgi piaţa iar ceea ce vedem acum este rezultatul acestor eforturi.

Din a doua jumătate a sec. XVI şi prima jumătate a sec. XVII datează cele mai multe din casele breslelor. Dintre acestea, remarcabilă este La Maison des Ducs de Brabant, care reuneşte într-un singur corp de clădire în stil renascentist, asemănător cu un palazzo italian, casa tăbăcarilor, morarilor, dulgherilor, sculptorilor, pietrarilor. Denumirea clădirii vine de la busturile ducilor de Brabant care ornamentează pilaştrii. La fel de impozant dar cu un aspect mult mai vesel, mai flamboiant, este Le Cornet, fost sediu al breslei luntraşilor, decorat cu elemente marine şi cu un etaj superior ce imită puntea unei corăbii. Este flancat de două construcţii la fel de interesante: de o parte Le Renard, denumită după o statuie reprezentând o vulpe, casă care a aparţinut breslei marchidanilor (am găsit-o în restaurare, acoperită de schele); de cealaltă parte La Louve, cu statuia lui Romulus şi Remus care sug de la mama-lupoaică.

La Maison des Boulangers sau Casa Brutarilor este şi ea bogat ornată şi are un acoperiş octogonal în formă de felinar în vârful căruia a fost înfiptă statuia aurită a Gloriei. Le Cygne, după numele elementului decorativ ce înfăţişează o lebădă, a fost sediul măcelarilor şi ulterior cafeneaua unde se întâlneau adepţii Partidului Muncitoresc German şi unde Marx şi Engels au terminat redactarea „Manifestului comunist”. La Maison des Brasseurs sau Casa Berarilor, cu statuia ecvestră a lui Charles de Lorraine flancată de delfini, este şi acum folosită de Confédération des Brasseries de Belgique şi adăposteşte un muzeu al berii. Ajunşi în dreptul ei la ora 10 am aşteptat în zadar să se deschidă muzeul; am intrat la centrul de informaţii din clădirea primăriei şi am aflat că programul începe la 11. Deşi îmi propusesem să „îl duc” pe Adrian la muzeu, spre marea mea surprindere scumpul meu soţ mi-a declarat aproape textual: „De ce să pierdem vremea? Oricum ştiu mai multe despre bere decât mi-ar putea arăta ei. ”

Ce era să mai zic? Nu mă pricep la bere, dar nu pot să nu amintesc că această licoare e subiect de mare mândrie naţională la belgieni. Au o frumoasă tradiţie în acest sens, începută din prin sec. XII, de pe vreme cruciadelor, când mănăstirile au primit permisiunea regală de a fabrica şi vinde bere pentru a finanţa expediţiile de cucerire a Cetăţii Sfinte a Ierusalimului. Şi acum berea trapistă (trapiştii sunt un ordin monahal cistercian ai cărui călugări au făcut jurământul tăcerii) şi cea de abaţie, în general, sunt la loc de mare cinste. În vizita aceasta în Belgia nu am gustat bere produsă la mănăstiri, dar am făcut-o cu alte ocazii. M-am mărginit la „lager”-uri de tip Stella Artois, însă aceia dintre voi mai pasionaţi de subiect decât mine pot încerca, de pildă, din cele circa 500 de sortimente de bere belgiană, pe cele mai tari: Bush (12 grade alcool) sau Duvel (8,5 grade). Fiecare cu gusturile lui...

Iar gusturile mele merg mai degrabă spre altceva: dulciurile, şi în special ciocolata. Prin urmare, nu puteam rata o atracţie atât de... savuroasă precum Musée du Cacao et du Chocolat, amenajat într-o mică clădire de pe Rue de la Têre d’Or situată la ieşirea din Grand Place pe partea cu Maison du Renard. Belgienii se laudă (pe bună dreptate) cu acest desert delicios, în a cărui artă a preparării au devenit mari maeştri în pricipal datorită faptului că între 1908 şi 1960, în calitate de putere colonială, au stăpânit ceea ce la acea vreme se numea Congo Belgian (în prezent Republica Democrată Congo), un important producător de cacao. Având materia primă asigurată, s-au pus pe treabă: astăzi Belgia produce anual peste 172 de mii de tone de ciocolată fină, din care jumătate artizanal.

Am plătit 6 euro, am intrat la muzeu şi am gustat mai întâi dintr-o fântână de ciocolată, lăsând lichidul să curgă pe un biscuit. După care am purces la studierea exponatelor şi panourilor informative. Am aflat astfel că principala ţară cultivatoare de cacao din lume este Côte d’Ivoire, la care se adaugă (într-o ordine aleatoare) Ecuador, Camerun, Venezuela, Brazilia, Mexic, Jamaica, Ghana, Nigeria, Indonezia şi Trinidad & Tobago. Să vedem nişte statistici: în 2008, ţara cu cel mai mare consum de ciocolată pe cap de locuitor a fost Germania (11,39 kg/an), urmată de Elveţia (10,77 kg), Regatul Unit (10,31 kg), Franţa (7,39 kg), Belgia (6,8 kg). Pentru comparaţie, în România consumul este de numai 1,7 kg de ciocolată pe an pe cap de locuitor.

Ce alte lucruri interesante am mai aflat la Muzeul Ciocolatei? Că primele culturi de cacao au apărut în America Centrală, aparţinând olmecilor şi mai târziu mayaşilor şi aztecilor. Pe o stelă descoperită în oraşul mayaş Palenque, regele cetăţii – Şarpele-jaguar al Soarelui – este înfăţişat sub un arbore de cacao. În mitologia aztecă, băutura preparată din cacao era considerată sacră iar creditată cu aducerea pe plan local a arborelui de cacao era o divinitate, şi anume Quetzatcoatl (Şarpele cu pene). Ciocolata a ajuns din Mexic în Europa prin intermediul conchistadorului Fernando Cortez în jurul anului 1530 şi a cucerit imediat Spania iar din 1585 au început exporturile regulate. În Belgia, monahii (iarăşi ei!) au fost primii care au testat calităţile ciocolatei pe la jumătatea sec. XVII, pentru ca, începând din sec. XVIII, ciocolata să devină un desert nelipsit de pe mesele celor bogaţi. Abia din sec. XIX, odată cu revoluţia industrială şi dezvoltarea producţiei de masă, acest produs a ajuns la preţuri accesibile.

După ce am admirat câteva mostre de ambalaje de ciocolată belgiană din perioada interbelică am fost poftiţi, alături de alţi circa 30 de vizitatori, să urmărim o demonstraţie oferită de un maestru cofetar în paralel în franceză şi engleză şi să gustăm o pralină (invenţie belgiană!) – hai, maxim două... Individul era un tânăr versat, care îşi cunoştea bine „numărul”: ne-a exemplificat într-un mod amuzant procesul tehnologic, ne-a arătat formele în care e turnată ciocolata şi toată lumea a fost încântată. În special un puşti asiatic (coreean, cred) de vreo patru ani, dolofan şi cu capul rotund ca o lună plină, cocoţat pe umerii tatălui pentru a vedea mai bine şi care urmărea vrăjit expunerea. Din care sunt convinsă că nu a înţeles nimic, dar arăta absolut adorabil, mânjit tot de ciocolată pe faţă! Mi-a fost jenă să îl fotografiez dar modul în care se holba, pofticios şi hipnotizat, mi-a rămas în minte.

Pentru a termina odată cu acest capitol şi a-mi păstra imaginea de persoană serioasă, de „intelectuală subţire” pasionată de istorie şi artă (ha, ha!), şi nu de mare mâncăcioasă, ţin să adaug, cu titlu de fapt divers, că francezii şi belgienii îşi dispută paternitatea termenilor gourmand şi gourmet. În acelaşi context, să zăbovim o clipă asupra a ceea ce americanii numesc, spre marea supărare a belgienilor, „french fries”, adică modeştii cartofi prăjiţi. Belgienii susţin că încă din 1680, în valea râului Meuse, cartofii erau tăiaţi felii şi prăjiţi în untură de porc, alături de peştii pescuiţi. Despre Thomas Jefferson se ştie că în 1802 a fost servit cu „cartofi preparaţi în stil franţuzesc. ” Asocierea acestui fel de mâncare cu adjectivul „franţuzesc” se datorează, spun belgienii, exclusiv hegemoniei culinare a Hexagonului. Indiferent care e adevărul, în Bruxelles, ca şi în celelalte oraşe belgiene, veţi întâlni nenumărate localuri populare specializate în frites, cartofi prăjiţi de două ori în baie de ulei şi garnisiţi cu sosuri mai picante sau mai dulci. Evident, am luat şi noi o astfel de gustare bogată caloric, ca să mă exprim eufemistic: un cornet imens a costat 3,2 euro. Eu am ales sosul „andalouse”, mai puţin iute.

Aflată la confluenţa a două mari civilizaţii, cea germanică şi cea franceză, Belgia a împrumutat câte ceva de la fiecare. Dacă berea stă mărturie influenţelor germane, rafinamentul bucătăriei belgiene trimite indubitabil cu gândul la gastronomia franceză. Iar unul din locurile cele mai recomandate pentru verificarea acestei afirmaţii este chiar zona Grand Place. În jurul Pieţei Mari mai multe străzi, unele din ele foarte înguste şi terminate în fundături – impasses – amintesc de meşteşugarii care îşi aveau aici casele breslelor. Printre acestea, Petite Rue des Bouchers, adică Strada Măcelarilor, renumită pentru restaurantele cu fructe de mare. Şi nu e de mirare, Marea Nordului se află la numai câteva zeci de kilometri. Mi-am amintit că pe acolo, pe undeva, mâncasem la un oyster bar într-o vizită precedentă la Bruxelles nişte stridii expuse pe gheaţă, abia aduse, servite foarte simplu la o tejghea înaltă, însoţite (sau nu) de un pahar de vin alb sec. Am căutat şi acum barul dar nu l-am găsit, aşa că ne-am aşezat la prânz la un restaurant.

Belgia nu e o ţară tocmai ieftină dar, ca peste tot în lume, găseşti şi aici variante acceptabile. În cazul nostru, opţiunea s-a numit meniul zilei, la 18 sau 12 euro, constând dintr-un aperitiv, un fel principal, un pahar cu băutură şi desert. Eu am optat pentru meniul de 18 euro, asta pentru că la aperitiv am ales stridiile, că prea îmi era poftă (crude, şase bucăţi uriaşe, mmm!); alte variante erau crema de sparanghel, somonul afumat, creveţii mari (prawns) cu usturoi, mozarella cu roşii sau crochetele de creveţi mici (shrimps). La felul principal am luat mixed grill de peşte (somon şi încă o specie oceanică pe care nu am identificat-o); în meniu mai figurau paella cu fructe de mare, tocăniţă de vită în stil flamand, supă cremă de pui (waterzooi de poulaille) şi cotlete de miel. Adrian a comandat meniul de 12 euro şi a mâncat supă de peşte, dar nu servită cu rouille, sosul acela fantastic de usturoi preparat în sudul Franţei, iar ca fel principal pui cu tagliatelle. Am băut câte un pahar de Chablis şi la desert am avut crême brulée. Totul cu 30 de euro, adică destul de rezonabil. Dacă nu-ţi e foarte foame, te poţi însă mărgini la plat du jour plus o băutură. Contra 10 euro poţi alege dintre midii prăjite sau fierte (moules frites; moules meunière), cocteil de creveţi, peşte, melci cu usturoi etc. Îmi lasă gua apă doar povestind!

Merită să daţi ocol Pieţei Mari nu numai în căutarea unui loc bun unde să vă potoliţi foamea, ci şi pentru a admira străduţele pietruite, cu prăvălii simpatice – vintage sau funky – la parter şi pentru a studia alte câteva obiective turistice interesante. Printre acestea, Bursa, o clădire din 1873 construită în stilul unui templu grec. În imediata sa apropiere se află Église Saint-Nicolas, dedicată Sfântului Nicolae din Myra, patronul neguţătorilor. Este una dintre cele mai vechi biserici din Bruxelles, înălţată în jurul anului 1125 în stil romanic, extinsă sau refăcută de nenumărate ori de-a lungul secolelor dar păstrând şi acum un aer medieval inconfundabil.

Din Grand Place se iese într-una din cele mai animate străzi ale oraşului: Rue du Marché aux Herbes. Aglomeraţie mai mare ca aici nu am văzut nicăieri în Bruxelles: oameni înghesuindu-se la terase, artişti stradali, mulţimi de plimbăreţi şi gură-cască. De-a lungul străzii se înşiră câteva clădiri baroce remarcabile, foste reşedinţe-palat ale unor familii nobiliare. Într-un capăt al străzii se află Galéries Royales de Saint-Hubert, primul centru comercial acoperit din Europa (1847), care mi-a amintit de „suratele” ceva mai tinere din Italia: Galeriile Umberto I din Napoli şi Vittorio Emanuele din Milano. Cupola de sticlă care acoperă cele trei culoare este extrem de impresionantă iar arcadele elegante adăpostesc magazine de ciocolată, dantele (altă „specialitate” belgiană) şi bijuterii, librării, restaurante şi diverse buticuri de lux, cu preţuri pe măsură.

În celălalt capăt al Rue du Marché aux Herbes, la intersecţia cu Rue de la Madeleine, o bisericuţă din cărămidă mi-a atras atenţia: La Chapelle de la Madeleine, parte a unei mănăstiri din sec. XIII distrusă de calvinişti în 1580. A fost refăcută în mai multe rânduri şi are un portal baroc din 1637 şi vitralii moderne. Am intrat şi noi şi am aprins o lumânare, rugându-ne pentru sănătatea noastră şi a celor dragi.

Scurta noastră plimbare prin centrul oraşului se apropia de sfârşit. A doua zi aveam să părăsim Bruxelles-ul. În afara zonelor Grand Place şi Place Royale, capitala Belgiei ne-a lăsat impresia unui loc destul de liniştit, cu oameni serioşi şi muncitori, foarte civilizaţi dar nu prea expansivi. Spre regretul nostru, cele două zile dedicate explorării sale s-au dovedit insuficiente pentru a-i descoperi multe alte comori. Am preferat însă să ne limităm la câteva plimbări bine ţintite, cu atât mai mult cu cât vizitele la Bruges, Gent şi pe ţărmul Mării Nordului fuseseră extrem de solicitante. Dar despre ele, în reviewurile următoare...

Webmaster, rog ataşaţi următorul videoclip cu Jacques Brel, cel mai cunoscut cantautor belgian: https://www.youtube.com/watch?v=uEAGoLHMMoA

---

VIZUALIZĂRI: 3663 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI