“Tradiţii” pe la graniţele noastre

TIPĂREȘTE

Am trântit şi eu articolul ăsta unde m-am priceput. Vă rog să-l puneţi la locul lui.

Spre vest...

Primul contact pe care l-am avut în calitate de turist familist cu oficialităţile vamale străine s-a petrecut la Valea lui Mihai când în drumul nostru spre plajele croate s-a băgat Ungaria. Ştiam dinainte că este un punct de trecere mic şi puţin circulat, şi mai trecusem o dată pe acolo cu treabă dar, cu toate astea, o oarece stranie senzaţie tot îmi înghesuie stomacul când intrăm printre vechile clădiri dezafectate.

În acel punct vamal am experimentat, de mai multe ori, un control al documentelor extrem de riguros, după părerea mea, pe care îl făceau de fiecare dată vameşii maghiari. Asta în timp ce cu ai noştri schimbam, de obicei, câteva cuvinte legate de destinaţie, de drum sau mai ştiu eu ce...

Odată, aflaţi în drum spre Italia, prezentăm paşapoartele vameşului nostru care, ca întotdeauna, se uită repede peste hârtii şi le înmânează colegului maghiar ce le studiază atent numărându-ne de vreo două ori. Românul, amabil ca toţi vameşii sau poliţiştii de pe frontiera de vest pe care îi ştiu eu (şi nu sunt ironic), ne întreabă cum am călătorit, cum e vremea pe la noi şi alte chestii de astea ca să ne treacă timpul mai repede până face ăl’lalt inventarul. Când termină în sfârşit Attila de numărat persoanele şi dau să plec îşi aduce aminte că nu ne-a numărat caii. Aşa că trebuie să îi arăt şi certificatul de înmatriculare. Până la urmă se satură ăla de citit şi întinzându-mi actele mă întreabă acru şi încruntat ceva în maghiară. Pentru că nu îmi place tonul pe care îmi vorbeşte :), refuz să îi răspund şi mă uit întrebător la conaţionalul nostru. Unde mergeţi? asta vrea să ştie. Aaa, de ce nu spui aşa amigo, la Budapesta! , îi zâmbesc eu larg prietenului maghiar. Cred că am spus o parolă sau ceva căci, de cum aude cuvântul magic, acesta se relaxează dintr-o dată şi îşi aduce aminte că ştie să vorbească binişor româneşte. Drum bun! Vacanţă plăcută!

Altădată, la întoarcerea din Croaţia, aproape de miezul nopţii, după multe ore la volan, a trebuit să stăm vreo 15 minute să se uite vameşul maghiar prin paşapoarte şi nu ne-a lăsat să intrăm până nu s-a convins că maşina nu e furată... Cu doi copii mici în spate şi nevasta în faţă... Probabil că am faţă de geniu interlop! (din păcate nu şi maşină pe măsură).

Tot spre vest, la intrarea în ţara lor, două tinere croate frumuşele nu realizau cât sunt de ridicole şi cât de puţin le prinde atitudinea de „cocoş, bă” (cum ne învăţa în şcoala militară comandantul de companie). Spatele drept, pieptul bombat scos în faţă, privirea scrutând depărtările, şoldul mândru de tocul revolverului. Şi, într-o mare de unguri, slovaci, polonezi şi români vorbeau tare şi clar... în croată!

Vecinii lor, slovenii, nu mai au graniţe cu europenii. Aşa că nu mai au vameşi. Dar au, în schimb, un ingenios sistem de verificare a vignetei auto. Adică traficul este înghesuit cu forţa printre nişte piloni de beton unde un nene dotat cu o paleţică verde pe o faţă şi roşie pe partea cealaltă îţi face semn să opreşti puţin să vadă când ai cumpărat abţibildul lipit în colţul geamului. Tehnologie frate, nu glumă!

Spre sud...

Chiar dacă am plimbat-o de la Vama Veche până la Carei şi din Maramureş până la Orşova, nevastă-mea mi-a spus că nu ne cunoaştem cu adevărat ţara. Am aflat astfel că imaginea pe care o aveam eu despre patria noastră este deformată de o concepţie învechită, înghesuită între nişte linii trasate arbitrar pe hartă şi nu va fi corectă până nu vom ajunge, măcar o dată, pe plajele noastre din sud. Cum adică? vă veţi întreba stupefiaţi la fel ca şi mine. Tesalonichi, Halchidichi şi alte... ichi sau... os sunt coloniile în care se vorbeşte româneşte vara şi spre ele mă conduce demersul patriotic al jumătăţii mele mai inspirate.

Aşa că străbatem repejor o bucată dintr-o altă ţară (cred că tot un fel de Românie este şi asta, aşa cum am văzut-o eu din viteza maşinii, da’ nu sunt sigur - rămâne să-mi întreb nevasta şi vă spun) şi ne aliniem, pe la ora prânzului, la o coadă mică şi veselă de maşini ce aveau nevoie de permisiunea unui nene vameş, mă gândeam să-i spun corpolent, dar acum, că m-am gândit mai bine, îmi dau seama, de-a dreptul gras. Şi transpirat de cât de încins era de căldura mijlocului de august. Şi plictisit. Şi atent mai mult la ce-i spunea de la un geam un coleg. Obişnuit cu atitudinea marţială afişată de maghiari am rămas cu gura căscată când vameşul grec, întors complet cu spatele spre maşina noastră, întinde cumva mâna, apucă paşapoartele, se uită la ele în cant şi, fără ca măcar să le răsfoiească sau să se uite la noi, mi le întinde, fluturând din degete un fel de „haide pa”. Thank you! Kalispera!

Spre nord...

Mânat de motive mai puţin turistice m-am urcat în maşina unui amic mai experimentat în micul trafic de frontieră şi am pornit într-o friguroasă dimineaţă de duminică spre marele bazar din Cernăuţi, mai mult pentru căscat gura la nişte preţuri decât pentru cumpărături. Trecem repejor de vama românească de la Siret şi dăm cu nasul într-o barieră păzită cu străşnicie de un puştan zgribulit care ne permite accesul după ce ne taie un fel de bileţel. Ce vrea ăsta? îl întreb pe amicul meu. Şi aflu că pe hârtia aia trebuie să căpătăm trei ştampile. De la unu’ Verde, de la unu’ Gri şi de la altu’ Negru, îmi spune amicul. Oameni în uniformă, că doar nu împăraţi. Sau... ?

În fine, ne băgăm la o coadă scurtă şi pregătim paşapoartele concentraţi la una Verde care îşi făcea de treabă în partea stângă a maşinii. Afară era încă întuneric bine în dimineaţa aia de februarie, aşa că tresărim amândoi (mai mult eu) când o siluetă masivă şi neagră bate în geamul din dreapta. Amicul meu îi întinde paşapoartele. Ăla Negru le ia şi pufăie dezgustat. Şi-i asta? Uni-i şertificatu’, uni-i tradiţia? continuă el văzând că nu înţelegem ce vrea. Uă, n-am acuma, îţi dau cân’ mă-ntorc, zice prietenul meu întinzându-i actele maşinii. Da, da, cân’ te-i întoarşi ţ-oi puni şî ieu ştampila! Uă, n-am grivni că n-am schimbat. Da şí? Îi problema di lei? Nu-i problema di lei! Românul îi întinde şi „permisul” pe care scria cinci lei şi ăla Negru devine prietenos. Apare şi tanti Verde care nu mai spune nimic iar la ăla gri care stă la cald într-un birou merge amicul meu. Bileţelul îl prezentăm mai încolo, la un alt zgribulit care, văzând că cei trei împăraţi şi-au dat acordul, ne ridică bariera spre Ucraina în care amicul meu intră mormăind mai mult pentru el nişte chestii pe care nu am să vi le spun deoarece nu cred că e corect să ştie toată lumea despre fanteziile sale cu organele ucrainiene. Vamale, bineînţeles.

Spre prânz, ne întoarcem spre graniţă cu două punguţe de dulciuri şi una de pere, ca să nu spunem că plecăm cu mâna goală. Ieşind din Cernăuţi, prietenul meu îşi dă seama că permisul de conducere îi stătea, bine-mersi, la cald, într-o altă haină, acasă. Nici nu termină bine de împărtăşit descoperirea că, într-un giratoriu mare, un nene cu o caschetă pe măsura giratoriului, ne trage pe dreapta. Amicul meu cred că suferă de ceva boală căci, cum vede cascheta ăluia începe iară cu fanteziile. Pe geamul din stânga nu se mai vede nimic când cascheta uriaşă porneşte discuţia într-o ucraineană din care înţeleg doar „capitan” şi „miliţií”. Ca să îi abată atenţia organului de la problema cu permisul, prietenul îi flutură ca un toreador cu mâna dreaptă paşapoartele prin faţa ochilor în timp ce cu stânga se pregăteşte să îi dea lovitura de graţie cu o bancnotă de 20 de grivne. „Capitanul”, versat poliţist profesionist, sesizând imediat pericolul ce îl paşte, prinde mâna ce îl ameninţa şi o bagă delicat înapoi pe geamul maşinii, confiscând dintr-o singură mişcare discretă şi „arma crimei”. Da’ ţâgări, alcool, nica? mai întreabă el în final, scociorând din priviri interiorul maşinii, încercând să afle dacă ăştia doi îs proşti sau mincinoşi.

Aceeaşi dilemă o vor avea şi cei din vamă cărora amicul meu le întinde „tradiţia” - bileţele de 5,10 sau 20. Din exces de zel chiar şi ăluia de la ultima barieră care, de bucurie că îl băgăm în seamă cu 5 grivne, ne dă onorul cu mâna la căciulă când ieşim din Ucraina.

P. S. Ca să înţelegeţi mai bine valoarea „tradiţiei” în prietenia româno-ucraineană vă mai spun doar că 10 grivne pot fi achiziţionate cu aproximativ 1,50 lei.

---

VIZUALIZĂRI: 1161 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI