De la romani la arabi în doar câțiva kilometri sau... Tu as une femme très forte ;) // Volubilis & Mulay Idris

TIPĂREȘTE

Suntem la ofertă: 2x1! În ultimele mele impresii despre Marocul unde revin cu atâta drag (mi-ar plăcea să vă povestesc într-o zi despre tatăl Kenzei, de la restaurantul cu același nume din Meknes, pentru că este o poveste demnă de narat, însă am nevoie de o anume stare de spirit..., cine știe), vreau să vă vorbesc de o splendidă dimineață petrecută în afara Meknesului.

Era chiar ziua lui R. și îi spuneam că ce mod mai frumos și original de a împlini ani, și că dacă pe mine o să vrea vreodată să mă ducă de ziua mea în Maroc (sau, între noi fie vorba, unde-or vrea mușchii lui) n-o să mă supăr. Chantal, de la Riad Safir (vezi impresii), ne pusese în legătură, cu o zi înainte, cu un taximetrist cu care ea colaborează. De fapt, ea s-a ocupat să vorbească cu el, și tot ea a stabilit și detaliile: urma să ne însoțească în acea dimineață de sâmbătă la cele două obiective din afara orașului, la un preț de treizeci și cinci de euro. Ținând cont de faptul că grand taxiurile ne-ar fi scurtat din timpul alocat plimbării, și economia chiar nu merita, nici n-am stat pe gânduri. Grupul numeros de ruși cu care ne-am tot intersectat în zilele alea la riad a făcut aceeași figură, adică dusul cu același taxi în aceleași locuri în după amiaza acelei zile.

Ne-am luat sticluțe cu apă (oricum am mai cumpărat de pe drum, pentru că a fost tare cald) și ceva de pus pe cap, am băgat crema solară în geantă și ne-am urcat pe bancheta din spate a Daciei Lodgy, undeva în spatele Porții Bab Mansour. Era ora nouă și soarele deja încălzea cu putere. Mașina, deși nu arăta rău, nu avea aer condiționat, așa încât am respirat de la prima oră aerul împrejurimilor... Am ieșit din Meknes direcția Volubilis, unde am ajuns aproximativ într-o jumătate de oră, după ce am mers pe o șosea sinuoasă printre livezi nesfârșite de măslini și portocali...

Vă imaginați un vechi oraș roman în mijlocul actualului Maroc, la poalele muntelui Zerhun, la o aruncătură de băț de Mulay Idris, orașul sfânt al Marocului? Acolo am ajuns... Nenea taximetristul ne-a dat o oră și jumătate, am plătit taxa de douăzeci de dirhami de persoană (aproximativ doi euro), am fentat oferta ghizilor amatori care... „ofertă specială pentru spanioli, cinșpe euro turul, că altfel nu înțelegeți nimic”..., și am purces singuri singurei în a ne imagina ce și cum. Prima vizită a fost la baie, nu pentru necesități, ci pentru a-mi încropi un turban dintr-o eșarfă special adusă de acasă. Căldură mare, mon cher, și umbră mai deloc.

Cum situl este patrimoniu Unesco de mulți ani, totul este bine îngrijit, și la intrare sunt o sumedenie de pietre, frumos aranjate și întreținute, cu explicații minuțioase pe care nu am avut răbdare să le parcurgem în întregime, pentru că ne era teamă de căldură... La întoarcere, ne-am zis. Și bine am făcut.

Erau foarte puțini turiști la ora aia, așa încât ne-am putut plimba în voie printre ruinele care ne vorbeau, pe rând, de bereberi și de împăratul Caligula, de comerț prosper cu ulei, de frumoase și elegante construcții (arc de triunf, forum roman, bazilică...), chiar și de ziduri care înconjurau orașul pe vremea lui Marco Aurelio...

Nu știu dacă vi se întâmplă (probabil că da), dar eu, atunci când e puțină lume și imaginația mi-o ia razna (cred că e și de la căldură;)), mă și văd făcând parte din oamenii vremii și locului... Pe cel care fusese drumul principal al orașului mă vedeam din start călare pe o iapă albă și focoasă (iapa, nu eu;)), întâi ținând locul marilor împărați (ce credeți, că mă văd slujnică? he, he), și apoi încercând să-i gonesc pe arabii care au năvălit în zonă secole mai târziu, în frunte cu sultanul Idris, care-i va da numele orășelului din apropiere. Mult mai târziu, Moulay Ismael, ăla cu neveste și concubine de ordinul miilor, a lăsat Volubilis în ruine, luând tot ce se putea (materiale de construcție, etc.) pentru întemeierea noul oraș Meknes. Iar un mare cutremur a pus cireașa pe tort unui oraș pe care am încercat să mi-l imaginez printre coloane dărâmate și foste clădiri mărețe, mozaicuri, foste băi romane, mașini de stors ulei...

Ne-am dus până sus, la arcul de triumf care încă se ține în picioare (cum Doamne iartă-mă construiau romanii atât de bine și în zilele noastre îl aud pe vecinu’ cum trage apa??), am poposit un pic urmărind o ditamai broasca țestoasă care nu știu ce făcea pe acolo, am făcut poze artisitice (ia să vă uitați...), apoi am coborât spre Forum, unde o barză își făcuse cuib pe una din coloane... Mi-a plăcut că din loc în loc erau grămezi de iarbă cosită, și locul se vedea îngrijit.

Chiar merită o vizită. Chit că se face pe căldură mare. Aveți grijă la hidratare, dacă găsiți o umbră, vă puteți trage sufletul și da cu încă un pic de cremă de protecție... Dar mergeți dacă ajungeți în zonă. Este, probabil, cel mai important sit roman din nordul Africii. Într-o mare arabă, senzația de... ceva roman, ceva origini de-ale noastre, este chiar interesantă.

Taximetristul ne aștepta, și după alte câteva minute (fără aer condiționat, dar măcar la umbră) de mers cu mașina, ne-a lăsat din nou la intrarea în Mulay Idris, un fel de Mecă a Marocului. Nu aveam hartă, nu știam nimic din ce urma să vedem, așa că am purces la drum. R. poate fi confundat cu un Mohamed fără mari probleme (mă refer la culoarea lui de spaniol pur sânge, care se trage numai și numai din Cidul Campeador...), dar eu sunt mai bălană de fel, și oricum trăsăturile și hainele te dau de gol. Deci cum facem doi pași, ne și interpelează un nene, că avem nevoie de ghid, că n-o să știm pe unde și cum, etc. Ei lasă, că vedem noi. El nu și nu, se ținea după R., care doar zicea Non, non, iar el îl lăsam pentru că deh, el e bărbatul și acolo e bine văzut să asculți de bărbat. Îhâm, îhâm. Ei, stai așa. În cele din urmă musai să mă bag și eu în seamă, educat și mumos, și zic așa, mai apăsat, nu vrem ghid, pentru că ne descurcăm noi, și de fapt nu vrem decât o plimbare așa, relaxantă, și nici nu vrem să dăm banii pe ghid... Ghidul zâmbește, se îndreaptă spre R. și-i zice Tu as une femme très forte..., după care ne lasă în plata Domnului.

Mda, ne descurcăm noi de minune. Hai să urcăm pe străduța asta, ne zicem după ce trecem de o piață cu câteva terase unde sunt așezați numai bărbați cu fața spre stradă, ca de obicei. Urcăm, urcă, dar rapid ajungem la o bifurcație. Pe unde o luăm? Ei, ce noroc pe noi, că dăm de un... ia ghiciți, un alt ghid. Ce noroc că orașul e plin de ghizi! Ne resemnăm și R. îmi face semn să negociez prețul. Lasă-l pe mâna mea, îi zic, de la ghizi trecem rapid la relația de prieteni. Și ne duce omul, repejor... Întâi la Mauseoleul unde ne-musulmanii nu pot intra (ne-am uitat printre niste ferestruici, de pe o straduță mică), și unde este înmormântată dinastia Idris. Acolo merg marocanii în pelerinaj în fiecare an. În afară de accesul interzis în mausoleu, nimic altceva nu te duce cu gândul la un oraș sfânt musulman.

Partea cea frumoasă acum vine. Orașul este așezat pe un munte, și are la picioare o întreagă vale, Oued Erroumane, deci tot cu valențe romane în nume, și bineînțeles și locul unde este situat Volubilis (deși eu nu l-am văzut prea bine nici cu ochelari). În ce a constat plimbarea noastră? A fost chiar o plimbare, la pas mai vioi, așa, că ghidul cred că se grăbea;), pe străduțele strâmte și pietruite, toate în pantă, de am făcut niște mușchi la picioare mamă-mamă... Străzi și clădiri decojite, unele mai dărâmate, dar nici pe departe nu-mi dădeau senzația de abandon sau respingere, nu! Unde probabil m-am obișnuit eu cu atmosfera..., nu știu exact... Dar apropierea aceea... intimă, pe care nu știu cum s-o descriu exact... întodeauna mă binedispune. Acolo vecinii de peste stradă întind mâna din ușă și se salută fără să facă un pas. Mai mergi un pic și mai dai de un bătrân călare pe un catâr, care-și mână răbdător animalul încărcat cu fel și fel de desage până la refuz... În Mulay Idris am văzut puzderie de catâri. La mama lor. Acum eram însoțită, dar nu o dată m-am plimbat singură prin astfel de locuri. Niciodată (în afară de prima data, evident, când nu știam ce și cum) nu am simțit teamă. Nici nu mi s-a întâmplat nimic rău, e drept, dar eu consider Marocul o țară sigură, mai sigură ca Spania și România. Vorbesc strict de furturi stradale și siguranță pe străzi. Trebuiesc luate absolut aceleași măsuri pe care le luați în orice alt loc din Europa, nimic mai mult. Dar statul are destulă grijă de turiști, pentru că este un sector care le aduce destule venituri.

Să revenim la plimbarea noastră. Pentru că eu trăgeam să fie plimbare de-aia de relax, să mă bucur de inscripțiile în arabă din care nu înțelegeam decât madrassa, sau dacă erau amestecate cu ceva cuvinte în franceză..., de apropierea umană, așa cum simțeam eu că se traduce arhitectura maură cu străzi înguste și case modeste..., să mă bucur de simplitate și culoare, de sunete de fel și fel, și arome de mâncare proaspăt gătită (era ora prânzului)... Ghidul, iar: tare grăbit mai era. Doar că eu intram în pielea celui căruia nu-i pasă, și mă făceam că plouă, că fac poze, că mă uit la o inscripție pe o ușă... R. se oprea după mine, nu care cumva să mă urce vreun marocan pe un catâr... (de fapt eu cred că și el obosea, dar nu recunoștea, cum să se dea el, dârz moștenitor al Cidului Campeador sau al lui Ferdinand cel Catolic, drept mai puțin voinic decât un simplu descendent al unui Mohamed, Hassan sau Ali Baba???). La un moment dat ajungem la niște scări. Mohamed (nume generic, v-ați dat seama) ne spune că sunt vreo sută șaizeci și ceva până sus de tot. Îl cred și-mi fac curaj, hai Alinuța, hai că poți... După cinci minute de urucș, deja nu mă mai interesează nici inscripții în arabă, nici apropiere în arhitectură, nici nimic altceva decât sa-mi trag răsuflarea. Prea în pantă scările astea. Exagerez, evident. Dar vă jur că nici Poenariul de vara asta nu mi s-a părut așa nașpa de urcat. Dacă a meritat? Din plin. Ca să vă asigur că a meritat, uite, vă zic că aș mai urca o dată, sau chiar de două ori. Chiar acum dac-aș putea. Nenea Mohamed a rupt o floare mov de pe-acolo și mi-a dat-o. M-a ghicit el că sunt o romantică, că imediat mi-am pus-o la ureche să-mi fac flori cu turbanul și cu floarea. Acum serios, priveliștile care se întind sub ochii tăi acolo, sus, fac toți banii. Ai tot orașul la picioare. Cum? Mai adineauri te simțeai împărăteasă și mergeai călare alături de Marco Aurelio, și acum nu te simți în niciun fel? Nu... Mohamed... iar era grăbit, deși a făcut și pe fotograful cu noi, ce era să facă... Am încercat să fac eu poza aia definitivă cu sau pe retină, și gata, cale întoarsă.

Cam o oră durase plimbarea-ascensiunea noastră. După ce ne coboară Mohamed din vârful dealului, în apropiere de piața de la intrare, se oprește. Eu, generoasă, îi zic, băgând mâna în buzunar: Mohamed, dragă, ți-ai câștigat o mică atenție din partea noastră. Și-i scot eu mândră cincizeci de dirhami, adică cinci euro. Îl văd deodată că se schimbă la față. Ce e aia? Cum ce e aia? Un bacșis pentru amabilitatea ta. Cinci euro eu cred că e foarte bine. R. deja se albise, cu gândul că acuși strigă Mohamed la gașca ascunsă pe undeva și rămânem fără nimic. Îmi mormăie să-i dau cât cere. Cum, bre, douăzeci de euro? Păi cine câștigă banii ăia într-o oră? Eu una, nu. Îi spun acest lucru, îi mai adaug douăzeci de dirhami, și-i fac semn lui R. să mă urmeze. Mohamed a rămas mormăind, R. se uita disperat în toate părțile, iar când s-a văzut el mai la lumină, a concluzionat: Mda, femme forte, madame... femme forte...

În jumătatea de oră restantă am avut timp să ne plimbăm pe cea mai...comercială stradă, să-i cumpăr mamei o basma-eșarfă (știe ea că acolo e multă varietate, logic) și să intrăm, de curiozitate, prin piața de la intrare. Piață de alimente perisabile, carne, pește, fructe... Oh, Doamne, cât de perisabile... După câțiva pași, R. mă înghioldește să grăbim pasul, și deduc, pentru a nu știu câta oară când e vorba de sensibilități, că hispanicii sunt cel puțin pe o treaptă mai jos decât dacii noștri. Adevărul e că... vedem munți de carne pusă așa, pe tarabe, cu muștele roind la greu, și un miros destul de apăsător… Iar când mai vedem și picioare de miel și capete aruncate pe-acolo, pe jos, deja și dacii, care la început zâmbeau pe sub mustață (metaforă, evident) grăbesc pasul. Eu aș fi vrut să fac ceva poze, dar când am pornit aparatul, am fost sfătuită de hispanici s-o las mai moale. Cred că încă avea sperietura de dinainte în corp, de la Mohamed citire vreau să zic...

Ieșim noi din piață frumos, și ne e atât de sete încât îl invit pe R. la un suc de portocale într-un bar. Știți deja: numai bărbați la terasă, toți cu fața spre stradă. Trecem frumușel și cât se poate de discret printre ei, și, ca să nu rănim spirite, ne așezăm în fund de tot, adică exact lângă bar, unde suntem serviți repede cu două sucuri și două pahare cu apă (aici e ca în Grecia, apa ți se dă fără s-o ceri), la care nu ne uităm prea mult, la ce cald e afară...

Și cam asta a fost plimbarea noastră. Volubilis și Mulay Idris sunt două obiective obligatorii dacă sunteți în zonă, chiar merită un pic de amestec de... resturi de civilizație romană cu actualitate arabă respirată prin toți porii...

---

VIZUALIZĂRI: 3607 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI