“Parcul din lemn” sau când ne facem şi noi curaj să urcăm în copaci

TIPĂREȘTE

Despre “Parcul din lemn” am amintit succint când soţul meu a scris despre Conacul Ursului (vezi impresii).

În august 2015 ne-am întors la cabana plină de “lăbuţe”. Ni s-a părut o locaţie minunată, pe incredibilul Transfăgărăşan, aşa că nu am stat mult pe gânduri şi am făcut rezervare. Două nopţi, de sfântă Mărie, pentru a ne limpezi gândurile şi sufletele.

În spatele pensiunii, câţiva tineri destoinici au construit un parc de aventură: Parcul din lemn. Salvamontisul Relu N. este vinovatul pentru acest proiect. Ca şi pentru alte zeci asemenea, cum ar fi cel de la Comana şi, din câte îmi amintesc, unul de pe la Neptun (parcă Paradis Land).

Construit pe o suprafaţă de vreo 5.000 de mp, oferă traseee atât pentru copii, cât şi pentru adulţi. La asta mai adăugaţi un poligon de pregătire militară şi unul pentru tir cu arcul şi două tiroliane peste râu: una mai scurtă, iar alta pentru cei deja iniţiaţi. Preţurile nu sunt mult mai mari decât în celelalte parcuri din preajma Bucureştiului: 25-30 de lei (parcă!)

Sculpturile presărate ici-colo te îndeamnă să te apropii şi să le admiri, începând cu totemul de la intrarea în Conac (sculptat fiind, din câte ştiu, de acelaşi Relu).

La penultima noastră escapadă, pitika a fost cea care şi-a făcut curaj şi a parcursul traseul pentru copii. Nu foarte dificil, era o plăcere să o priveşti cum schimbă carabinierele de pe un cablu pe altul, cum se strecoară printre corzi şi ce-o mai fi fiind pe acolo sau ce denumiri or mai avea.

La ultima vizită, însă, ne-am gândit că şi noi ne-am putea bucura de ceva aventură prin copaci. Uşor de zis, greu de făcut. Când am văzut la ce înâlţime sunt cocoţate podeţele acelea de lemn şi cât de subţirele păreau a fi cablurile pe care se presupunea că trebuie să înaintăm (or fi fiind ele de oţel, da’ nu te pui cu natura când e supărată şi dă cu picături de ploaie numai cât să te oftice şi să te facă să te facă să reevaluezi curajul de care dispui de a sta atârnat la 4-5-6 metri de sol – “Aaaa, păi sunt ude. Nu-i de noi. :D Avem nevoie de condiţii meteorologice perfecte, cu soare cât cuprinde, iar nori doar aşa... de decor. Pe ploaie zău că nu are niciun farmec:-p”). Aşa că am început să dăm înapoi câte un pas, sperând ca retragerea noastră strategică, în vecinătatea Cabanei, nu va fi băgată de seamă decât când va fi prea târziu. De unde! Eu vreau şi vreau şi vreau şi vreau! :)

Cum să refuzi avântul tineresc al ploadei care are “sânge în vene” mai ceva decât părinţii. Şi dă-i şi negociază, poate-poate scăpăm de ghemuri în stomac şi palpitaţii de teamă, de înghiţituri în sec şi oftaturi din toţi rărunchii.

N-aveţi să vedeţi! Curajoasa domnişoară era deja priponită de primul copac, cu toate hamurile alea în jurul ei şi rugându-se să ajungă cât mai repede la ceea ce ea considera că face tot farmecul: tiroliana cea mare.

Iar tiroliana chiar face toţi banii: construită peste râul Argeş (pare atât de mic aici!), are o lungime de 100 de metri şi chiar te umple de adrenalină. Cel puţin pe mine m-a îmbibat în adrenalină, numai stând şi privind cum odorul meu se deplasa cu chiote şi ţipete de veselie peste apele zglobii, pietruţele, pietroaiele şi bolovanii din albie, pe lângă copacii care pun pariu că treceau mai ceva ca apa stropită pe parbriz şi aruncată înapoi în faţa ta scoasă pe geamul maşinii tocmai când voiai să te simţi ca în “Titanic”.

Am trecut cu bine şi peste această demonstraţie de “sâc că eu pot! ”, mi-am înghiţit găluşca şi parcă, parcă, mă tenta să îi demonstrez nagâţei că şi noi putem dacă vrem. N-a fost să fie! Am fost salvaţi de ploaie! :-p

Însă, cu prima ocazie... :D

---

VIZUALIZĂRI: 1932 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI