Adrenalina de-o sâmbătă

TIPĂREȘTE

Este septembrie, este weekend și prognoza se anunță încă superbă. Adică exact ceea ce trebuie pentru a contracara depresia începutului de toamnă. Nu că aș avea ceva cu toamna; este un anotimp frumos – mă rog, până la ploile din noiembrie, mai ales atunci când se transformă în brumă, dar asta durează puțin, pentru că vine decembrie, cu mirosul de Crăciun și de An Nou! Doar că, spuneți și domniile voastre, nu-i așa că în primele zile de septembrie, mai ales după un concediu târziu, undeva, după jumătatea lui august, vă apucă așa, ușoare pandalii, sub forma unui „și-așa-mi vine câteodată, să dau cu cuțâtu-n piatră”? Și cum nu este diplomatică lovitura cu cuțitul, fie ea și în piatră, am zis, hai să facem o nebunie. Așa, ca în vremurile de demult, că prea am oxidat în viața asta cotidiană...

Nu mi-am mai pus întrebarea clasică: unde să pleci, pentru o zi, din Capitala asta pusă de turci – mama lor de otomani! – taman în mlaștinile Colentinei, de la marginea codrilor Vlăsiei. Apropo, știați că, departe de a fi mândria continuității noastre, căci Vlăsia înseamnă populația românească de acum peste 1000 de ani, sintagma „ca în Codrii Vlăsiei” se referă, eufemistic vorbind, la ceea ce se întâmpla în pădurea Sherwood din vremea șerifului din Nottingham...

Pentru că am părăsit benzinăria de la colțul străzii la ora opt dimineața, sâmbătă – vă dați seama că ne-am băut cafeaua pe la un 7.30 – sâmbătă, repet! – pentru a lua cap compas DN1, cu ieșirea prin Pipera, căci autostrada este deja un moft inutil, în geografia bucureșteană. Oricum, la ora când am intrat pe centura Ploieștiului, probabil că abia am fi intrat pe acea autostradă. Ziua se arăta cu soare, chiar dacă termometrul de bord indica 17 grade centigrade, dar era doar 9 dimineața. Am intrat cu vigoare în Valea Prahovei, după ce am adus prinosul de recunoștință căzutului la Bănești și căruia îi datoram, parțial, frumoase concedii, apoi ne-am blocat, din fericire puțin timp, la intrarea în Comarnic. De fapt, blocajul din această dimineață l-am pus numai pe psihicul șoferilor, care știau că trebuie să se blocheze acolo, altminteri nu am descoperit vreun motiv real pentru ambuteiaj. Am privit cu suspine frumusețea munților, cu o Cotă însorită, cu vârful Coștila și Crucea vizibile din depărtare și ne-am dat peste mâna care manevra schimbătorul de viteze, atunci când am fost tentați să ne oprim pentru niscaiva trasee prin Bucegi. Pentru că obiectivul zilei avea să fie altul...

Am cotit-o la stânga, după podul de la intrarea în Predeal – și aici mulțumesc echipajului poliției rutiere care, ocupat să verifice actele unui ageamiu, au uitat să dirijeze circulația și cei 4 șoferi, eu fiind al cincilea, care doreau să o facă spre Râșnov au blocat circulația, în loc ca măcar unul dintre oamenii în uniformă să facă ceea ce ar fi trebuit: să dirijeze circulația. Bine, dacă vreau să fiu răutăcios până la capăt, oriunde, aiurea, șoferii de pe sensul celălalt, vâzând blocajul cauzat de imposibiltatea de a ieși din drum, ar fi oprit 30 de secunde, cât să se rezolve încurcătura. Numai că suntem în țara mioritică...

Tot așa cum, pe serpentinele de la Pârâul Rece, un camion plin s-a încăpățânat să îi oblige pe toți să facă depășiri periculoase, în loc să oprească pe dreapta, tot preț de vreo 30 de secunde, cât să se disperseze coloana din spatele lui. Mă rog, am scăpat de coloană la Râșnov – mizam pe faptul că majoritatea vor merge spre Bran – iar de restul, am scăpat imediat, când am luat-o spre Zărnești. Drum foarte bun, în prima parte, apoi, deși peisajul devine de poveste – cu case aruncate pe coamele dealurilor, cu căpițe de fân adunate pe pante abrupte, cu terenuri arate de pluguri trase de cai, tot pe pante înclinate, ca să nu mai spun de creasta Pietrei Craiului sau de Plaiul Foii, care se profilau pe cerul senin – drumurile își dau în stambă, sau, mai bine zis, redevin ceea ce știam... Numai bune să dezmembreze orice mașină, încât, atunci când am auzit clănțănind dinții – mă rog, am constatat că era sticla de apă care se lovea de podea – am crezut că ne vom întoarce cu platforma... Inițial, luasem decizia să urmăm drumul paralel cu munții, prin Poaiana Mărului, Șinca Nouă, Ohaba, Lisa, Victoria, dar am cedat nervos și am luat-o la dreapta, spre Șercaia, apoi, pe drumul clasic al Sibiului, prin Făgărașul în centrul căruia tronează biserica... E adevărat că acoperișul e poleit cu aur?

Mă rog, șoseaua e bună și, aproape de Sibiu, am urmat indicatorul, la stânga, spre Cârțișoara. Noroc cu sensul giratoriu, căci echipajul de poliție – na, că era și acolo – se ocupa de un camionagiu. Nu că, după ce am intrat pe drumul cu pricina, ne-am proptit de unul care oprise fix în mijlocul străzii, să se consulte cu niște bicicliști – tot respectul pentru aceia, dar putea să o tragă pe dreapta – dar, imediat, am staționat la semnalul unui drumar, căci se asfalta banda dinspre munte. Mă rog, sun necesare și aceste lucrări. Apoi drumul a fost liber, coloana s-a deplasat cu viteză și am ajuns rapid la Bâlea Cascadă. Unde am oprit, în parcarea din spatele hotelului, care avea suficiente locuri libere. Chiar nu am înțeles pe toți aceia care blocau drumul, pentru că vroiau ei să parcheze acolo... În fine...

Nu am zăbovit prea mult la Cabană; doar ce am urcat puțin pe malul râului, pentru a respira un aer de munte curat – cât de curat poate fi el acolo. Apoi am urcat pe ceea ce a fost, de fapt, obiectivul acestei zile; Transfăgărășanul. Căci despre el a fost vorba, încă din dimineața acestei zile. Nu mai făcusem acest traseu din 2006, dar cât de aproape îmi par senzațiile de atunci... Zece ani! O viață de om. Doar că drumurile acestui deceniu m-au purtat mereu altundeva, uneori chiar la doi pași de Transfăgărășan. Acum, nu contează că a fost drum militar strategic peste Carpați sau că, mulți ani mai târziu, nu știu ce oarecare de la o emisiune auto l-a categorisit ca cel mai frumos traseu rutier montan. Important este ca, măcar la un deceniu o dată, să îl mai străbați, să mai compari, să îți aduci aminte.

Să spun că mi se pare manelist, acum, traseul? Aș fi rău, pentru că nu șoseaua este de vină ci...

Valea, dinspre Transilvania, este magnifică și este musai să oprești, din loc în loc, pentru o fotografie. Impresionanți sunt bicicliștii, care trag din greu și turiștii curajoși care se încumetă să o străbată la pas.

La Bâlea Lac, coadă ca la ulei în vremurile demult apuse. De fapt, gipane și multe alte mașini de lux se înghesuiau să parcheze pe marginea șoselei, uneori, pe ambele părți. Dar eram călit de drumurile irlandeze, în plus, acum eram acasă și circulam pe partea corectă a drumului, acolo unde pot să apreciez corect lungimile și, mai ales, lățimile... Am așteptat cuminte, până am ajuns la parcarea plătită, de lângă tunel, pe stânga, unde am găsit, evident, loc. Acum, 4 lei pe oră poate să pară mult, dar, dacă te gândești cât te-ar fi costat așa ceva prin alte părți, parcă nu mai e atât de rău...

Am dat ocolul lacului, am fotografiat, am urcat la cabană, am trecut pe lângă multele mașini cu numere de Ungaria, nu am înțeles nimic din afișajul în limba acelora, de la sala de mese, am dat o raită pe terasa aglomerată ochi și am adăstat la o masă din interior. Frumos, dar cam scump. Ca să nu mai spun de cazare, unde patronii nemți ai Cabanei cred că au sărit peste cal. Adică, 260 de lei pe cameră, în sezon, mi se pare puțin exagerat.

Una peste alta, locul merită vizitat și preumblat, pe traseele abrupte care pornesc de la lac.

Am traversat tunelul și am trecut în Țara Românească, pentru coborâre. Care este la fel de spectaculoasă ca urcarea. Doar că versantul este mai abrupt și șoseaua este mai scurtă, dar, cred eu, este mai impunătoare decât surata din Ardeal. După ce treci ce cabana Capra, de apropii de lacul de acumulare, pe care îl tot ocolești, iar drumul se mai strică. Oricum, spre deosebire de starea jalnică în care l-am găsit acum zece ani, acum pare mai acceptabil. Mă rog, este ruptă o bandă la vale, aproape de baraj, dar ce mai contează? Oricum așa ceva este imposibil de reparat în România anilor 2016.

Sarea și piperul zilei le-au făcut turma de oi, cam trei sute, cu ciobănaș cu tot, vorba cântecului, care se deplasau agale, de-a lungul drumului. Nu, nu traversau drumul, ci mergeau la vale. Cam cât, a întrebat consoarta. Păi, mult, a venit răspunsul, de partea cealaltă a geamului. Cum ne proptisem pe contrasens, cum din față veniseră deja mai multe mașini, cum cel dinaintea mea avea lipit pe geam acțibildul cu Hertz, am zis că situația e albastră. Oile se dau la o parte la zgomot, așa că am început să claxonez în ritm de vals și, instant, s-au eliberat trei sferturi din banda noastră, ceea ce ne-a permis tuturor să depășim un moment critic. Nu știu dacă am stresat bietele oi, dar, cu sigurnață, bacii ne-au cam stresat pe noi.

Am coborât lejer, mai departe, am depășit haosul creat de de mașinile parcate peste tot la baraj și pe baraj, am admirat culorile în schimbare ale copacilor de la Poienari și am intrat în Curtea de Argeș la începutul amurgului.

Noaptea s-a lăsat însă, abia pe autostradă, unde am constatat că se merge mai sportiv decât în timpul zilei – poate și pentru că, noaptea, toate pisicile sunt negre – așa că am intrat în casă pe la un 21.30, obosiți, dar bucuroși că am reușit să învingem comoditatea și să refacem un traseu unic.

Cine știe când ne vor purta...roțile pe acolo?

---

VIZUALIZĂRI: 1868 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI