O poveste românească de succes: Transfăgărășanul

TIPĂREȘTE

Multe locuri frumoase ascunde „eternele și fascinantele” meleaguri românești, zone pitorești în care revenim cu plăcere și entuziasm de câte ori avem ocazia. România deține în desagă o serie de șosele alpine de o frumusețe deosebită: Transfăgărășan, Transalpina (vezi impresii), Transbucegi, Transrarău, Transemenic, Transbai (neasfaltat încă). Dacă pe Transalpina am ajuns de vreo cinci ori, nici Transfăgărășanul nu mi-a scăpat de câteva ori. De multe ori după ce parcurgem aceste drumuri montane ne întrebăm: Care e mai frumos? Care e cel mai înalt? Care e cel mai lung? Am străbătut toate „Trans-urile” din țară? Tendința de a face comparație între aceste șosele alpine este inevitabilă. Dar oare există un răspuns? Fiecare om are o părere subiectivă… părerea mea este că fiecare șosea ce traversează munții are frumusețea sa specială, se deosebește de celelalte drumuri printr-un „ceva” specific, creează emoții puternice și momente de încântare pe anumite porțiuni, ne taie răsuflarea în curbe strânse etc.

Transfăgărășanul, drum spectaculos apreciat chiar și de renumite publicații și emisiuni de specialitate din alte țări, traversează Munții Făgăraș, desfășurându-și panglica de asfalt pe o lungime de circa 150 km – panglică pe care putem rula doar între lunile iulie-octombrie (poate că acesta este și farmecul șoselei: accesibilitatea limitată doar pe parcursul a patru luni). Trecerea munților a constituit un ideal permanent în istoria noastră națională; iată că acest țel a fost înfăptuit între anii 1970-1974 și prin realizarea acestui drum transmontan. Dacă la început existau doar drumuri forestiere și cărări bătute de turmele de oi în deceniul șapte al secolului al XX-lea pe acele locuri a apărut o șosea transcarpatică fabuloasă. După evenimentele din 1989 au apărut mai multe cărți și numeroase articole în care se descrie munca titanică și jertfele omenești care au stat la temelia construcției acestui mare proiect rutier. De altfel, pornind din partea sibiană, din localitatea Cârțișoara, vom întâlni pe parcursul drumului două monumente (Poarta Geniștilor și Poarta întâlnirii) dedicate militarilor geniști care și-au adus aportul la finalizarea acestui drum montan.

După oprirea la Muzeul Badea Cârțan (vezi impresii) din Cârțișoara începem ascensiunea. Au apărut mai multe unități de cazare, pensiuni și mici hoteluri, pe porțiunea până la Telecabina spre Bâlea Lac. Telecabina spre Bâlea Lac are o lungime de 3700 m și urcă o diferență de nivel de vreo 850 m. În apropierea stației de plecare de jos a apărut un adevărat „târg”, găzduit într-o sumedenie de căsuțe și tarabe. Găsiți aici de la produse de alimentație la obiecte de lemn, jucării și îmbrăcăminte. Tot de lângă stația telecabinei putem porni pe traseu marcat către Cascada Bâlea, o cascadă ce își varsă apele clocotind în trepte de la o înălțime de 60 m.

Viaductele unicat, lucrările de combatere a avalanșelor, lucrări de consolidare a versanților împotriva căderilor de pietre, podețe, pereți de sprijin din beton, amenajări hidrotehnice, străpungeri de stânci sunt tot atâtea elemente ce „împodobesc” traseul șoselei alpine. Ieșirea în golul alpin, circul glaciar Bâlea, ne deschide priveliști superbe către măreția muntelui. Apoi autoturismul începe o urcare continuă în curbe strânse, urcăm în zigzag, mai apare o porțiune dreaptă…. ups, aici trebuie să oprim pentru fotografii. De fapt, peisajele de pe Transfăgărășan te fac să îți dorești câte o oprire/parcare la fiecare 100 de metri. Aparatul de fotografiat nu poate surprinde frumusețea imaginilor ce se dezvăluie în fața ochilor. Am ajuns la un început de iunie până la Bâlea Lac a cărui oglindă era încă înghețată; pe traseu, în părțile umbrite, încă existau pereți întregi de zăpadă. Pe tăpșane însorite florile își ridicau corola către cer, iar la umbră mormane de omăt alb se încăpățânau să reziste verii ce sosise și la munte. Din loc în loc există alveole pentru a putea parca autoturismul – nu sunt cine știe ce amenajări. Dar aceste locuri îți oferă răgazul necesar efectuării fotografiei perfecte.

Ajungem la Bâlea Lac și nimerim chiar în mijlocul unui „bâlci” general care s-a întins de la an la an. Lacul glaciar Bâlea, situat la 2034 m altitudine, găzduiește pe malul său află cabana cu același nume și este un loc foarte căutat de toți fotografii/turiștii de ocazie. Urmează Tunelul Capra-Bâlea Lac, loc unde șoseaua alpină Transfăgărășan atinge maximul de altitudine: 2042 m altitudine. Tunelul este cel mai lung din România (887 m) și este dotat cu două benzi de circulație și trotuar. Întunericul te învăluie numaidecât, simți frigul ce năvălește în automobil (temperatura scade cu câteva grade), auzi chiotele călătorilor ce străbat tunelul.

Ieșim în partea dinspre Pitești – de data aceasta începem să coborâm… serpentine, curbe nenumărate, priveliști deosebite: piatră și vegetație. În câteva spații înguste se înghesuie alți comercianți „cu de toate”. Curând intrăm în pădure…. urmează zeci de kilometri de curbe și pădure. Pe malul lacului de acumulare Vidraru șoseaua înghite 20 km; barajul Vidraru, impresionant – copleșitor, reprezintă un punct de oprire obligatoriu. Urmează un tunel, un viaduct, un podeț etc…... în sfârșit ajungem pe teren plat. E momentul pentru o altă oprire Cetatea Poenari – nu vă speriați, sunt doar o mie și ceva de trepte până la cuibul de vulturi clădit de Vlad Țepeș. Senzația de libertate și peisajele vă vor face să uitați de oboseală.

Acesta este Transfăgărășanul – o „poveste” adevărată, o rețetă românească de succes. O călătorie pe șoseaua alpină ce străbate Făgărașul e o adevărată încântare. Nu ezitați să faceți o incursiune pe creasta munților – Descoperiți România!

---

VIZUALIZĂRI: 1122 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI