Aventuri in Retezat

TIPĂREȘTE

…trecand spre Lugoj pe soseaua ce leaga Hategul de Caransebes, prin 2009 cred, am vazut undeva in stanga, pe inserat, niste culmi muntoase acoperite de zapada. Erau departe insa era foarte clar ca erau foarte inalti si interesanti. Scanandu-mi memoria geografica am realizat ca erau… culmile Retezatului. Undeva in adancul sufletului meu a incoltit o dorinta: sa urc acolo. Cand? Cand va veni timpul.

Despre cazare si alte amanunte legate de aceasta vezi impresii cabana Codrin Voi descrie acum scurta noastra aventura in Retezat.

Deci: 01 august 2013. Mergem la cascada Lolaia. O plimbare de jumatate de ora de acomodare cu aerul din zona, tufele de zmeura (omniprezente) si atmosfera deosebita a unui parc national. Seara, la masa, stabilim ca dimineata sa facem sedinta tehnica… pe unde si unde aveam sa facem primul traseu (primul… acum chiar ca zambesc in barba).

02 august 2013. Dupa ce am umplut burtile cu copiosul mic dejun, Ciprian apare cu o harta desenata pe o coala A4… traseul catre Vf. Retezat: ruta, semne, scurtaturi, cabane, interval de timp, surse de apa si nu in ultimul rand, numarul de telefon de la salvamont. Inarmati pana in dinti cu informatii, apa si vointa, plecam la drum la ora 8.00 GMT. La cateva sute de metri, Claudiu intreaba: ” oameni buni… dar lanternele… le-am luat?? Nope, dar de ce ne trebuie?”… A cazut cam rau intrebarea asta… credeam ca am pus totul la punct. Saracul de el, fiind mai tanar, s-a intors si a luat lanternele… mai tarziu veti vedea cat a contat acest lucru.

Dragii mei… cei 6 km pana la cabana Pietrele i-am parcurs in… 2 ore si jumatate. Va vine sa credeti? O lalaiala mai mare ca asta nici ca am pomenit (pauze, sedinte foto). Problema era ca habar nu aveam ce ne astepta mai departe. Am umplut sticlele cu apa, am luat ultimile indicatii de la un salvamontist si am plecat “pe banda galbena”… traseul de 4,5 ore catre varf. Traseul incepe prin padure, sincer… o padure cum nu am mai intalnit, curata, batrana, plina de pasarele, ciuperci ca in cartile de povesti, copaci ciudati ca in filmele SF,… am urcat asa, pe carari ascunse, ghidati doar de banda galbena, pret de doua ore si jumatate, pana pe culmea Ciurila, locul unde ne-am luat ramas bun de la padure si umbra racoroasa a brazilor. Deja eram putin cam obositi. Cei care ati batut acele locuri stiti despre ce vorbesc… facusem deja cunostiinta cu … relieful eruptiv-metamorphic al Retezatului intrerupt de fasii de sisturi cristaline, acei bolovani imensi asezati parca de o mana gigantica, unii peste altii, intr-o oranduiala haotica, acoperiti de licheni uscati, intr-o combinatie gri-verzuie. La 12,30 facem prima pauza de masa. Sufeream in tacere de o inconstienta nevinovata, facand atatea pauze care ne trimiteau mai adanc in noapte pe drumul de intoarcere. Acolo insa am avut parte de o panorama extraordinara asupra depresiunii Hategului, atat cat s-a putut vedea din cauza smogului.

Dupa 30’ am plecat mai departe catre saua Ciurila si apoi prin padurea de jepi catre culmea Lolaia (2180m). Caldura era din ce mai acuta… apa se imputina… tufele de afine ne imbiau sa ne ostoim pofta.

In fine… trebuie sa intelegeti ca tot drumul… dar TOT DRUMUL era format din bolovanii pe care i-am descris mai sus, roci granitoide ca o mare de pietre… ucigator. Am ajuns la poalele varfului pe la ora 17…. da… dupa 9 ore. Obositi, si din ce in ce mai apasati de spectrul intunericului, dupa o discutie aprinsa in care s-a adus de cateva ori pe tapet si cuvantul “salvamont”, am hotarat sa folosesc o metoda putin neortodoxa. “nu am venit pana aici ca sa ma uit la el si sa ma intorc. Eu plec. “ Si… am plecat spre varf… dupa 20’ de urcus intorc privirea pe furis… victorie, veneau si ei … mai greu, dar veneau.

Am trecut pe langa lacul Stevia… superb loc, o apa de smarald… privesc inapoi din nou… apare primul mot… era sotia mea… uhhh… ce usurare. In fata mea, apare insa un perete de stanca inclinat cam la 70 de grade, pe care trebuia sa ma catar pe bolovani si colturi de stanca… pana sus. Recunosc ca atunci am avut prima strangere de inima… ma gandeam la ei, cum se vor descurca... vor putea? Fie ce-o fi… daca eu ajung atunci e musai sa poata si ei. Da... am fost egoist insa pe munte trebuie sa te mobilizezi la maxim daca vrei sa iti atingi telul.

Ora 18,30… ajung la 5 metri de varf si ma opresc. Intorc capul si astept… astept sa apara companionii mei. Inima imi batea nebuneste, asteptarea se lungea… wooow, iata-i… incet, cu un million de sudalme pe buzele uscate, au ajuns. Am pasit pe varf de mana cu sotia mea, fara de care nu stiu daca am fi plecat in aceasta aventura. Multumesc draga mea.

Ceea ce vedeam in jur… e greu de descris in cuvinte. Trebuie neaparat sa fii acolo. Da, sunt poze… unele (facute de oameni extrem de priceputi) chiar exceptionale. Degeaba… ceea ce vede ochiul omenesc depaseste orice inchipuire. Si natura are ce ne da. Trebuie doar sa-i fim recunoscatori. In sud, Vf. Bucura (2433m) care ascundea lacul cu acelasi nume, cel mai intins dintre toate. Apoi, spre est, Vf. Peleaga (2509m), coltii Pelegii, Vf. Papusa (2508m) si Vf. Pietrele (2270m).

Dupa binecunoscuta pauza incepem coborarea spre saua Retezatului… greu, foarte greu. Fiecare pas era insemna un efort grozav in glezne, genunchi, spate… pe bolovani. Ajungem in sa dupa o ora… ne salutam cu doi polonezi care s-au incumetat sa inopteze acolo si plecam la vale, pe “triunghiul albastru”, catre lacul Stanisoara, prima sursa de apa dupa plecarea de la cabana Pietrele, cu 10 ore in urma. Coborarea era destul de anevoioasa, poteca fiind alcatuita din grohotisuri mici, sfaramicioase, periculoase la care pas. Ne intersectam cu trei capre negre… singurele animalute cu care ne-am intalnit de la plecare (ma rog… si o broasca, jos, la lac). Nu am putut sa nu ne oprim pentru a imortaliza un splendid apus de soare pe crestele Pelegii.

Multumind Celui de sus, ajungem la primul izvor, in jurul orei 21… cea mai buna apa bauta de mine de cand ma stiu, si nu doar de sete (trebuie stiut ca temperature medie a apei din raurile de aici este de cca. 4 grade C in luna august) si apoi la lacul Stanisoara, unul din cele 58 de lacuri glaciare ale Retezatului, nu prea mare (300mp) si nici adanc (cca 0.3m) dar asezat acolo unde trebuia… in drumul nostru.

Aici incepe partea intunecata a aventurii… de ce? Pentru ca s-a facut noapte. O luam la pas pe cararea care se mai distingea in noapte, urmand cu o fidelitate bolnava, marcajul: triunghiul albastru. Am trecut nu stiu cate ape, mlastini inconjurate de podzoluri turboase, noroaie, padurea de jnepeni… aici era sa o patesc lovindu-ma la tibie de o radacina de jep ascunsa sub ierburi pe marginea potecii. Am crezut ca gata… salvamont scrie pe mine. Am avut noroc. In afara de o vanataie pe care o mai am si acum, in rest doar durere. Mare.

Cerul disparuse demult… stelele nu se mai vedeau, noi orbecaiam la lumina lanternelor prin padurea imensa. La un moment dat, dupa vreo doua ore, linistea aparenta este sparta de niste strigate puternice. Cred ca mi s-a ridicat parul pe ceafa… curand aveam sa ne linistim… la propriu. Erau SALVAMONTISTII! Cabanierul nostru, intrand in panica, a anuntat un prieten de la salvamont, ca suntem pe drum pe undeva… noi am reusit sa luam legatura cu soacra lui Ciprian cand eram prin padure, i-am spus ca suntem ok, locatia si ca venim incet dar venim… nu stiu ce a inteles. S-au bucurat cand au vazut ca suntem teferi. Erau pregatiti sa mearga pana la lacul Stanisoara… acolo stiau ei ca suntem.

Ce vreau sa subliniez: salvamontistii sunt oameni de nepretuit. Le multumim pentru sprijinul mai ales moral si apoi tehnic pe care ni l-au dat. Au refuzat orice recompense materiala… chiar ne-am simtit jenati (daca e cuvantul potrivit) cand ne-au refuzat categoric. Multumim Bibi, multumim dl. Vizitiu si celui de-al treilea… cel inalt cu barba… imi cer scuze daca nu am retinut numele.

Am ajuns la cabana la ora 2.00 si asta multumita lui Ciprian care ne-a asteptat cu super masina de teren si ne-a carat (si e un cuvant lejer). Nu va povestesc cum am ajuns in cabana, in paturi… etc

03 august 2013…. toti eram dauna totala. Durerea era omniprezenta. Abia am reusit sa coboram la masa, trebuia sa ne hranim… concluzia a fost clara: nu eram pregatiti pentru Retezat. Cu o mare durere in suflet am hotarat sa renuntam la a mai urca… sa fim seriosi, nimeni nu mai era in stare. A doua zi

(04 august) ne-am luat ramas bun de la Ciprian si soacra sa, oameni deosebit de ospitalieri promitand ca vom reveni mult mai bine pregatiti… la anul.

---

VIZUALIZĂRI: 2717 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI