Traseu in Retezat: Carnic – Lacul Gales. Ma bucur ca te-am ales, carare minunata!

TIPĂREȘTE

Cu dor mare de hoinarit pe munti, am ales un traseu in Retezat mai usurel pentru ca am fost insotiti de doi prieteni care nu au mai fost niciodata intr-un traseu montan. Si am zis sa nu ii speriem de la inceput cu un traseu foarte dificil, ci sa ii introducem in aceasta lume minunata treptat. Retezatul mi-e drag dintotdeauna si e cat de cat aproape de Timisoara fata de celelalte masive din Carpati, asa ca m-am hotarat repede cand am vazut pozele cu Lacul Gales. Apoi mi-am amintit de fapt ca am mai vazut acest lac superb de pe traseul de creasta facut in urma cu cativa ani, de la Stana de Rau spre Vf Papusa (2508 m) cand l-am zarit de sus. Stralucea in vale facandu-se remarcat prin culoarea deosebita.

Inainte sa incep sa descriu traseul propriu zis mentionez ca este un traseu de padure. Cea mai mare parte a traseului se merge prin padure. Daca imi amintesc bine 2h:30 min am mers prin padure si 1 h in gol alpin pana am ajuns la lac dupa 3:30 min de la pornirea in traseu.

Drumul pana spre Carnic este ok, chiar daca nu e asfaltat se poate parcurge cu orice tip de masina. Sunt cateva cabane si dupa ce treceti de ele o sa gasiti o parcare mare unde lasati masina si va luati rucsacul in spate. Ce mi s a parut ciudat este ca exact acolo la locul de intrare in traseu nu sunt puse niste panouri informative despre ce trasee pornesc din acel punct. E adevarat si faptul ca doar banda albastra e singurul marcaj din acel punct pentru ca ele se despart putin mai incolo. Dar pentru o persoana care vine fara sa fie informata de acasa ce traseu alege si cat timp ii ia pentru el, e dificil. De unde sa stie ca dupa 30 min de mers pe acea carare o sa gaseasca ceva indicatoare? De aceea cel mai bine e sa stiti exact unde va doriti sa ajungeti si sa luati inotdeauna si o harta a traseului respectiv cu voi.

Am plecat voiosi pe traseu pe banda albastra, pe drum forestier lat, insotiti de Paraul Lolaia mai mereu, care se dadea uneori in spectacol pentru a ne impresiona. Rasuna doar cantecul lui in linistea padurii. M-am bucurat sa vad si alte grupuri de drumeti, si tineri si mai in varsta, chiar si copii.

Prima jumatate de ora cararea urca foarte usor, abia o simti. E o plimbare relaxanta, deloc greoaie. Marcajul banda albastra este foarte prezent pe copaci, la distante mici. De fapt tot traseul, e bine marcat. Apoi am ajuns la o intersectie unde am tinut drumul tot inainte spre Cabana Gentiana, schimband insa marcajul pentru scurt timp cu triunghi albastru. Daca doriti sa ajungeti la Cabana Pietrele, in acest punct conform indicatoarelor, se face dreapta.

Am trecut paraul pe un pod de lemn, am facut cateva poze si ne-am pregatit de urcus. Ca la un moment dat doar trebuia sa si urcam, daca ne doream sa ajungem la cota 2000m.

Baietii ca de obicei, nici o treaba nu aveau pe cararea mereu in urcus. Noi fetele, ne plangeam ca de obicei, una alteia cat de obositor e. Mai ales Ioana, care nu stia ce inseamna un astfel de traseu, a ramas putin socata cat efort trebuie sa depui pentru a ajunge intr-un loc atat de frumos. Eu stiam de la inceput ce inseamna 1000 m diferenta altitudine dar nu am pus prea mult accent pe aceasta parte, atunci cand le-am descris traseul. Ce rost are sa stii tot de la inceput? ????

Padurea era din ce in ce mai frumoasa, muschii verzi si proaspeti invaluiau stancile si bolovanii care se intindeau la picioarele arborilor. Si lumina aceea atat de blanda care mangaia crengile lor, iti dadea senzatia ca esti exact unde trebuie. E locul perfect unde puteai sa evadezi. Astfel, resimteam din ce in ce mai putin oboseala si incepeam sa urcam cu entuziasm cararea. Pentru ca ne surprindeau locurile spre care ne ducea. Eram atat de mici si neinsemnati printre arborii maiestuosi cu radacini puternic infipte in pamant, care pareau de neclintit.

Dupa scurt timp am ajuns la indicatorul care ne atentiona ca trebuie sa schimbam marcajul cu triunghi rosu spre cel mai gales lac glaciar din Retezat. Lacul Gales. Asadar am facut stanga pe acest marcaj, fericiti ca inaintam atat de bine si repede spre obiectivul propus.

Tot in padure inca dar stiam ca nu pentru mult timp si incet incet ultimii copaci ii lasam in urma pentru a intra pe cararile dintre jnepenis. Acesta creste la altitudini mai inalte, un vant taios ne avertizeaza si el ca am luat altitudine.

O serie de paraiase buclucase strabat valea, dand o nota de prospetime locului si ajungem in locul numit La Oboare, pragul treptei glaciare si apoi iesim in netezimea treptei de unde zarim creasta minunata a Retezatului. Portile Inchise ale Retezatului ne zambesc nostalgic de la inaltime. Frumoase amintiri imi vin in minte cand stiu cu ce emotii le-am parcurs in urma cu cativa ani pe traseul mentionat la inceputul acestei povesti.

Ii vad si pe Alex si Ioana cu adevarat impresionati de noul peisaj din golul alpin in care pot vedea de jur imprejur cat de impresionanti sunt acesti munti. Au vazut destula padure, acum se bucura de priveliste si o savureaza. Eu nu mai spun, niciodata nu ma satur sa ii privesc. E atata bucurie sa drumetim incat ne bucuram cand putem arata si altora ca e suficienta o viata sa avem, daca stim cum sa o traim.

Trecem praguri succesive, si dupa un ultim, dar nu prea greu prag ajungem in Caldarea mare a Galesului o data cu suvoiul abia iesit din lac. Doamne, cat de frumos e acest lac! Ce verde smarald e apa lui si cat de frumos sclipeste in caldare. E al patrulea lac glaciar ca marime din Retezat, deci mic nu e deloc. Valuri mici incretesc intreaga suprafata a apei si creasta maiestuoasa se admira in oglinda apei.

Dupa cateva minute, am pornit singura pe cararea de pe malul lui ca nu cumva sa imi scape ceva, ca nu cumva sa existe un unghi mai bun ca sa mi-l pot intipari bine in minte. Mereu plec cateva momente singura indiferent cu cine pornesc in aventura, atunci cand ajung intr-un astfel de loc. Stateam si ma uitam putin mai departe de restul in apa atat de lipede a lacului in care vedeam bancuri de pesti cum se intrec. Si ma uitam cu curiozitate la cararea care ducea mai departe spre Zanoagele Galesului, pe care tare mi-as fi dorit sa o calc. Dar mi-am propus sa ma gandesc mai mult in acest traseu la prietenii nostri. Au tinut tare bine cararea pentru un prim traseu si daca vroiam sa mai continuam, nu puteau sa ia aceasta binemeritata pauza de o ora.

Pasionata de fotografie fiind, nu mi-a scapat nimic. Nici naturaletea lacului, nici vibratia intregului loc. Nici norii albi si pufosi care au invaluit cu chef de joaca un varf. Nici urmele lasate de avion pe albastrul nesfarsit al cerului. Soarele ne-a fost alaturi tot traseul. Si un cer senin, perfect. Am luat o pauza de o ora sa ne bucuram de tot ce am gasit. Mai ales pentru faptul ca am ajuns aici in 3 h 30 min, si pe traseu prea putin ne-am oprit sa ne tragem sufletul.

Am hotarat apoi, la intoarcere sa deviem putin de la cararea noastra pentru 10 min dus si 10 min intors, pentru a vedea si Taul dintre brazi (1710 m). Punct rosu este marcajul care ne-a dus la el. Este singurul lac din Retezat care nu este glaciar. Mie mi s-a parut fascinant. Are un aer aparte, misterios. In inima padurii de molizi aflandu-se, acestia se oglindesc perfect in apa lui verde. E mai frumos ca orice tablou. Apa nu este adanca, si la mal malul negru ii confera un aspect salbatic. Am auzit ca sunt si tot felul de legende despre el, nici nu se putea altfel la cat este de aparte. Ici colo se mai vede cate un trunchi de copac cazut in apa. Ce mi-a placut cred cel mai mult este faptul ca oglindeste atat de perfect natura din jurul lui.

Ne-am intors bucurosi la cararea noastra, fericiti de ceea ce am vazut si fericiti ca de acum inainte suntem tot in coborare si nu mai depundem atata efort. Parca alergam la vale la un moment dat, cararea destul de abrupta fiind nu ne permitea sa lenevim. Si totusi uitandu-ne inapoi in sus ne minunam cat de sus am fost. Ne-am intalnit tot traseul si dus si intors cu turisti si romani si straini, unii cu corturile in spate, unii pe trasee de o zi ca si noi. Oameni faini si modesti si cu care nu aveam poate nimic in comun decat iubirea pentru munte.

Nu aveam cum sa nu ne oprim si la Cascada Lolaia pentru ca era la 5 min de carare. E situata la altitudinea de 1050 m si accesul catre ea se face pe o scara de lemn amenajata. Era frumos sa putem sa ajungem mai aproape de ea, dar ce-i drept e ca de pe balconasul acesta de lemn chiar o vezi in toata splendoarea. Are aproximativ 15 m inaltime si doua suvoaie argintii curg de pe stanci, ea colectand apele mai multor parauri: Pietrele, Stanisoara, Galesu si Piatra Rea. Murmurul ei domina padurea si e unul din cele mai vizitate obiective din parc pentru ca este si foarte accesibila.

La 8 ore dupa pornirea in acest traseu am ajuns la Carnic inapoi, si am pornit spre casa. A fost o plimbare tare faina. Despre acest traseu care nu este unul foarte greu, ci chiar destul de usurel daca e sa imi dau cu parerea am doar cuvinte de lauda. Nu e nimic care nu mi-a placut, nici un element de care nu m-am bucurat pe tot parcursul traseului.

As urca pana nu as mai putea daca destinatia ar fi un loc plin de pace ca acesta. De frumusete naturala, neatinsa de nimic. Care ma bucur ca nu e chiar la sosea. I-ar strica din farmec daca ar fi prea accesibil. Imi pare rau insa pentru oamenii care nu vor sau nu pot sa urce pe munte. Pentru ca nu ai cum sa ii vezi frumusetea adevarata... Niciodata, din vale.

---

VIZUALIZĂRI: 3884 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI