Munții Ciucaș iarna – de la Pasul Bratocea la Vârful Ciucaș

TIPĂREȘTE

Munții Ciucaș au acel dar rar de a nu se repeta niciodată. Oricât de des ai reveni, muntele te întâmpină de fiecare dată altfel, mai ales iarna, când liniștea, zăpada și lumina îi schimbă complet chipul. Pentru mine, Ciucașul este un loc al reîntoarcerii, dar și al surprizei. Ziua petrecută aici, într-un ianuarie cu ger adevărat și soare generos, a fost mai mult decât o drumeție: a fost o experiență de iarnă autentică, cu efort, decizii luate pe munte și momente de frumusețe care rămân mult timp în memorie.

Primul review din acest an nu putea fi decât despre munte. Despre iarnă adevărată, despre liniște și despre acea stare aparte pe care doar mersul prin zăpadă curată ți-o poate da. A fost o zi de ianuarie petrecută în Munții Ciucaș, munți în care revin des și care reușesc, de fiecare dată, să fie diferiți.

Am mai scris despre Ciucaș, v-am mai purtat pe potecile lui, dar muntele acesta are darul de a surprinde la fiecare revedere. Uneori este luminos și prietenos, alteori aspru, tăcut, ascunzându-și frumusețea sub ceață.

Planul era ambițios: urcare din Pasul Bratocea pe marcaj BR până pe Vârful Ciucaș, apoi coborâre spre Babarunca pe CR. Un traseu lung, mai ales iarna, când fiecare pas cere mai mult decât pare. În ajun ninsese serios, iar gerul — prezent de la începutul anului — se încăpățâna să rămână. Pentru mine, asta înseamnă bucurie: muntele trăit așa cum trebuie, în adevărate condiții de iarnă.  

Am ajuns în Pasul Bratocea în jurul orei 8:30. Pentru a ne fi mai ușor la final, am lăsat două mașini la Babarunca, acolo unde speram să ajungem. Vremea era perfectă: frig, dar fără vânt, și un soare generos. Zăpada scârțâia sub tălpi, iar poteca era deja începută de cei care plecaseră mai devreme.

Am urcat domol, am trecut pe lângă o stână și apoi am intrat în pădure. Brazii erau încărcați de zăpadă, totul era alb, curat, liniștit. Era prea frumos.

Adevărata poveste începe însă în golul alpin,  acolo unde vântul modelează zăpada după propria imaginație, iar brăduții devin personaje de basm: un dragon, o pasăre cu aripi desfăcute, un animăluț ghemuit sub povara albului. Ne opream des. Nu pentru că eram obosiți, ci pentru că era imposibil să treci nepăsător printr-o asemenea frumusețe.

În Șaua Tigăilor, muntele se deschide în mai multe direcții: spre Babarunca, spre Cabana Ciucaș sau, în sus, spre vârf. Ultimul urcuș, de aproximativ 40 de minute, a fost cel mai solicitant. Trebuie să recunosc că zăpada mare, cu o potecă neformată și extrem de denivelată, a făcut ca efortul să fie mult mai mare decât de obicei. Începusem să resimt oboseala, mai ales că simțeam că nu mă hidratez suficient. Iarna este mult mai dificil: nu pot folosi camelbag-ul pentru că îngheață, așa că pentru hidratare trebuie să mă opresc, să dau rucsacul jos și să beau ceai sau apă din termos. Greu și, de multe ori, nici nu-ți prea vine să faci pauze.

O parte din grup a rămas în șa, la soare. Doar câțiva am ales să continuăm spre vârf. Sus, Ciucașul ne-a întâmpinat așa cum știe el mai bine: cu vânt aspru și rece, tăios,  să ne amintim că nu suntem acolo decât musafiri. Am stat puțin, cât pentru o fotografie, apoi am coborât.

După scurta vizită pe vârf, am coborât pe același traseu până în Șaua Tigăilor. De aici intenționam să continuăm pe marcaj CR spre Babarunca. Numai că, așa cum se întâmplă adesea la munte, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din teren. Nu mai încercase nimeni după ninsoare acea coborâre, nu era potecă formată, zăpada era mare și doar foarte puțin înghețată la suprafață. Practic, la fiecare pas, pojghița subțire se rupea și te afundai în zăpadă până la genunchi sau chiar mai sus. Era extrem de solicitant.

Am luat decizia înțeleaptă de a renunța și de a coborî pe același traseu pe care urcaserăm. Nu am regretat deloc. Lumina după-amiezii se schimba, norii se jucau peste creste, iar apusul îmbrăca brazii și culmile într-o lumină caldă, aproape ireală. Am făcut din nou multe opriri, pentru fotografii și pentru a ne bucura de moment.

Am ajuns la mașini exact când se lăsa întunericul. Frigul ne-a cuprins rapid, dar nu a contat. Ne-am încălzit mai târziu, la un vin fiert, într-un restaurant din Cheia, zâmbind la gândul unei zile trăite deplin.

A fost o tură frumoasă, intensă, o zi de iarnă adevărată, din aceea care rămâne cu tine mult timp după ce zăpada se topește. Fotografiile vorbesc deși nu pot reda cu adevărat intreaga frumusețe a zilei.

---

VIZUALIZĂRI: 36 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI