După curcubeu pe Vârful Postăvaru

TIPĂREȘTE

A nins ca in povești o zi și o noapte, incontinuu. Sezonul de schi era programat să se deschidă in ultima zi a anului, până atunci administratorii domeniului schiabil sperând să se adune destulă zăpadă ca să poată amenaja pârtiile. A fost primul an in care nu am putut schia pe data de 28 decembrie. Dar, ne-am bucurat că totuși vremea s-a răcit și a inceput să ningă. Și a nins de pe data de 28 decembrie până in dimineața de 30 decembrie, adunându-se peste jumătate de metru de zăpadă.

Pe data de 30 decembrie a ieșit un soare strălucitor, dar era un soare cu dinți, gradele termometrului fixându-se la -9 grade C.

Deschiderea oficială a sezonului de schi era programată pe data de 31 decembrie, motiv pentru care pe data de 30 decembrie nu a mers nicio instalație de cablu, practic nu puteai urca decât pe jos.

Ce puteam să facem o zi, sus la cabană, pe o vreme superbă!? Aveam de ales, să coborâm in Poiană ca apoi să avem de unde să urcăm sau, o variantă mai ușoară dar mai frumoasă, să urcăm pe Vârful Postăvaru.

Deși am mers in fiecare an la schi in Poiana Brașov, pe Vârful Postăvaru nu am mai fost de mult, cred că din copilărie.

Sunt mai multe variante in care poți ajunge pe vârf. Cea mai ușoară este, desigur, cu telecabina Kanzel, după care mai este puțin de urcat până pe vârf, foarte ușor vara, cu minim de efort iarna.

Se poate urca și pe jos, din Brașov sau din Poiana Brașov sau chiar de la Timișul de Sus. Sunt mai multe trasee de nivel mediu.

Noi eram deja la 1604 metri altitudine, așa că nu aveam prea mult de urcat până pe vârf. O plimbare frumoasă intr-o dimineață geroasă de iarnă.

Ne-am imbrăcat bine, ne-am luat ochelarii și bețele de schi și am plecat ușor la drum. Era senin, soare, dar niște ace mici de gheață, ca un praf de diamant, brăzdau aerul.

De cum am ieșit din cabană, un fenomen natural pe care nu l-am mai intâlnit avea să ne oprească din drum. Era un curcubeu rotund deasupra unei anexe a cabanei și deasupra brazilor. Mai târziu, aveam să aflăm că fenomenul poartă un nume – sun dog- un fenomen atmosferic determinat de reflecția sau refracția luminii soarelui in cristalele de gheață prezente in atmosferă. In situația in care concentrația de cristale de gheață este mare (așa cum era cazul in acea dimineață), soarele apare inconjurat de una sau două copii, numite ”câinii de pază ai soarelui”. Fotografile atașate sper să vă convingă de frumusețea acestui fenomen. Am regretat că nu aveam la mine un aparat foto mai performant, dar au ieșit poze frumoase și cu telefonul.

Am plecat mai departe spre vârf. Ratrac-urile incepuseră să bată pârtiile făcându-ne drumul foarte ușor până sus, la telecabină. Am mers lejer, ne-am mai oprit să facem fotografii, să admirăm brazii incărcați de zăpadă. Am ajuns sus la telecabină. Aici se simțea puternic vântul, ceea ce sporea frigul. In schimb, priveliștea era superbă. Se vedeau munții inzăpeziți din jur – Bucegii, Piatra Craiului și chiar Iezer-Păpușa. Nori pufoși, albi, pluteau undeva intre pământ și crestele inzăpezite ale munților.

De aici mai aveam puțin până pe vârf, se vedea deja platforma amenajată sus. Dar, era puțin mai greu decât traseul pe care l-am parcurs până la telecabină. Zăpada nu mai era bătută de ratrac, și a trebuit să ne afundăm in cei aproximativ 60 de cm de zăpadă pufoasă. Nu era așa greu, mai rău era că nu aveam parazăpezi, nefiind pregătiți de drumeții montane. Dar, puțină zăpadă in ghete nu era chiar o tragedie. Cea mai grea a fost ultima parte, cei câțiva metri de urcuș până pe vârf. Această ultimă parte este stâncoasă și alunecoasă, greutatea micii asensiuni fiind sporită de stratul pufos de zăpadă. Sunt montate niște bare de susținere, de un real ajutor, mai ales in porțiunile unde piciorul ne aluneca pe porțiunile de stâncă. Dar am ajuns fără probleme sus, a meritat efortul pentru priveliștea care se deschidea de jur imprejur. Bătea vântul și era frig, dar tot am făcut cîteva fotografii. Indicatorul care marca cei 1799 m ai Vârfului Postăvaru era inghețat sub un strat alb de zăpadă. Marea albă și pufoasă de nori acoperea Țara Bârsei, ascunzând vederii Brașovul și Poiana. Se vedeau crestele inzăpezite ale Pietrei Craiului și ale Bucegilor. Totul, de jur imprejur, era de un alb strălucitor. Nu am putut să zăbovim prea mult, frigul incepuse să ne cuprindă, așa că am coborât incet pe traseul de intoarcere.

Deși la inceput am bombănit că pierdem o zi de schi, până la urmă a fost o pauză binevenită. Traseul era aproape pustiu, ne-am intâlnit doar cu câțiva schiori, iar peisajul a fost de vis. Dovadă stau fotografiile atașate.

Recomand acest traseu, cu ajutorul telecabinei poate fi ușor de parcurs de oricine. Vă veți bucura de o ieșire in natură și de peisaje de vis.

---

VIZUALIZĂRI: 708 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI