Vacanță în Munții Apuseni (I)

TIPĂREȘTE

Uneori, ce îți propui nu e e totuna cu ce și ai…

Așa s-a întâmplat în vara anului pandemiei ce ne-a pus cu burta la pământ pe majoritatea, indiferent că împărtășeam sau nu concepțiile celor care ne conduc sau directivele trasate de cei care îi conduc, de fapt, pe ei.

Am amânat sau am tergiversat – chiar și din comoditate, recunosc! – trimiterea spre voi, unii poate interesați, a impresiilor izvorâte dintr-una din cele mai frumoase vacanțe din România.

Una petrecută în Munții Apuseni, acolo unde o săptămână din viața noastră se poate transforma în amintiri de neuitat, într-o profundă conștientizare a faptului că noi pe lumea aceasta de-a lungul timpului nu contăm, ci ceea ce contează, în principal, sunt trăirile noastre, momentele de împliniri, bucurii și savoare ce ne sunt oferite.

Iar din punctul meu de vedere, natura ne oferă cu dărnicie și fără a ne socoti factură finală, o multitudine de asemenea clipe minunate.

Nu știu alții cum sunt, dar eu m-am bucurat enorm de clipele petrecute în Apuseni!

Consecvent stilului meu propriu de a configura trasee, am ales drumuri diferite și, pe cât posibil, mai puțin circulate pentru acest sejur montan, de la Mediaș către satul Roșia din județul Bihor și retur.

Astfel că prima alegere a fost excelentă cale de vreo 100 kilometri până după satul Întregalde, apoi asfaltul dispare și avansăm pe un drum de țară. Se poate merge cu maxim viteza a treia, iar urcușul către Mogoș doar cu a doua, pentru a nu forța minilimuzina mea, un Peugeot 206, în vreme ce alții treceau defilând pe lângă noi. O să menționez mașina mea întrucât este una la care țin foarte mult și m-a dus cam mai peste tot unde mi-am dorit să ajung. Iar aceste rânduri pot fi interpretate și ca o mulțumire …

La capătul urcușului tragem pe dreapta și pornim la o plimbare pentru a ne dezmorți picioarele.

Vai, ce frumos este la munte!! Se aude doar dangătul clopotului ce se mișcă în ritmul molcom al pașilor bovinei ce-l poartă iar noi ne încropim o masă frugală din fructele corcodușilor aflați pe marginea drumului ce ne duce spre peisaje din ce în ce mai frumoase.

Ne hotărâm să petrecem mai mult timp pe aceste coclauri, astfel că scoatem scaunele pliante din mașină și ne așezăm în acest cadru bucolic, devenind parte integrantă din minunăția peisajului montan, în vreme ce admirăm întinderea verde ce se deschide în fața noastră.

Prin preajma noastră dansează mulți fluturi iar unul, mai îndrăzneț, se așează prietenos pe degetul meu și îmi spionează conversația cu a mea verișoară din Cluj ce tocmai mă anunță că și-a rupt mâna căzând cu bicicleta.

Și eu care credeam că la munte mai greu merg copii la școală și, când colo, până și fluturii au învățat să citească…

Mirosul florilor de câmp este nemaiîntâlnit și mă trimite cu gândul înapoi în timp, la stupina lui Tata Mare. Ceara și fagurele sunt cuvintele care se lipesc instant de ceea ce transmite aroma simțului olfactiv. Iar amintirea unor vacanțe petrecute în Șilea, la bunici, la Tata Mare, podidește lacrimi ce se preling ușor din colțul ochilor. Of, Doamne, ce frumoasă copilărie am avut!

În depărtare se aud durduieli. Nu pot scrie tunete, e mai molcom, mai ardelenește atât ca grai cât și ca intensitate.

La prima cazare luăm biciclete și ne mișcăm prin împrejurimile satului Bucium. Cum schimbătorul de viteze nu funcționa, m-am întrebuințat serios pe urcările mai abrupte, dar le-am dovedit până la urmă.

Dar ce peisaje am avut de văzut!! Am dat o poartă la o parte și am invadat proprietatea unui mocan pentru a lenevi pe iarba lui grasă și a admira satul Bucium Poieni în apusul soarelui, cu turla bisericii ridicându-se semeață, deasupra tuturor caselor și fânețelor.

Peisajul natural al satului este dominat de prezența pădurilor și a pășunilor, dar și a unor forme de relief vulcanic care au fost erodate ajungând la forma celor două Detunate, Detunata Goală și Detunata Flocoasă.

Cimitirul satului este un loc în care istoria se face simțită prin înscrieri care atestă vechimea exploatării aurului pe aceste meleaguri.

În această zonă au fost descoperite inele de aur care momentan se află la Muzeul Kunsthistoriches din Viena, un indiciu al nepăsării statului roman vis-à-vis de tezaurul nostru național, câtă vreme obiectele stau acolo și nu în țara noastră (dar poate că au fost întreprinse unele eforturi, cine știe).

Următoarea zi, din satul Bucium facem o drumeție pe un traseu bine marcat spre Detunata Goală. Pe poteca ce urcă spre obiectivul turistic se află casa Fefelegii, personajul principal din nuvela cu același nume scrisă de Ion Agârbiceanu. Aici locuiește, în aceste vremuri, strănepotul ei care ne asigură de veridicitatea poveștii.

E amenajat un popas extrem de rustic, dacă pot spune așa, iar amatorii de campare primesc îngăduința gazdei de a-și așeza cortul în ograda acesteia și chiar să facă focul pe vatra din curte.

Intrând aici, mă ajunge din urmă coșmarul tezelor la limba și literatura română, materie la care nu voiam ca profesoara să se oprească la acest subiect pentru a ne testa cunoștințele. Și, spre bucuria mea, a trecut peste această temă, prea puțin aprofundată la vremea tocitului din clasele gimnaziale.

Pentru ca acum să descopăr, pe de o parte, frumusețea vieții Fefelegii în acest cadru de vis dar și, pe de altă parte, cruzimea tinerilor care o considerau o hoașcă în inventarul personajelor adecvate vârstei lor. Acest adevăr ne-a fost confirmat și de urmașul eroinei.

Pășind pe iarba călcată odinioară de Fefeleaga am sentimentul unei întoarceri în timp. Către grajdul care acum e amenajat pentru intrarea vizitatorilor și în care avem ocazia să atingem pieptarul care i-a aparținut, încăpere din bârne groase și podea de lemn ce a rezistat timpului, de vreme ce casa în care aceasta a locuit e doar marcată și delimitată de un areal în care mai pot fi zărite unele rămășițe de ziduri vechi.

Rămânem la odihnă și povești cu nepotul Fefelegii, prilej de a arunca priviri spre zările atât de minunate cum în puține alte locuri poți găsi.

Cu forțele refăcute pornim spre Detunata Goală, punctul final al drumeției noastre. Drumul continuă, mereu în urcare, printre tufișuri, copaci sau de-a dreptul hăuri, bine marcat spre acest monument natural situate la 1.169 metri, o rezervație natural geologică ce se prezintă sub forma unor coloane de bazalt vertical, având la bază grohotișuri de bazalt.

Denumirea este asociată cu zgomotul, asemenea unui tunet, produs de căderea pietrelor.

Să nu credeți că e ușor să ajungi acolo, deasupra ei. De pe cărare am luat-o prin mărăciniș (posibil să fi pierdut cărarea), m-am învârtit puțin pentru a găsi cea mai bună modalitate de a ataca peretele de piatră ce se înalță la 75 metri apoi am cucerit înălțimile sărind din piatră în piatră, uneori târându-mă de-a dreptul în patru labe pentru a ajunge în punctul de maximă spectaculozitate.

De jos, coloanele de bazalt par asemănătoare componentelor unor orgi imense care dau suflet instrumentului muzical atunci când adie vântul și scot, parcă, doar sunete funebre.

Am fost și la Giant’s Causeway, dar aici totul pare mai impozant. Poate pentru că e situată la înălțime și nu la nivelul mării ca în nordul Irlandei, dar poate și pentru că e în țara noastră…

Că tot suntem la Detunata, la sfârșitul vizitei se aud tunete, se înnorează și ne amenință ploaia.

În următoarea zi traseul întocmit de mine ne-a trimis spre Țara Moților, iar acolo primul obiectiv turistic l-a constituit Dealul cu melci din comuna Vidra, unul dintre cele mai mari puncte fosiliere din țară, indiciu al faptului că acum peste 50 milioane de ani pe aceste locuri se găsea o mare caldă ce a permis dezvoltarea unei faune bogate. Aici se regăsesc încrustate 35 de specii de moluște pe o suprafață protejată de 0,5 hectare.

Nu vă gândiți că veți străbate această suprafață, urmele moluștelor le veți vedea pe un pietroi expus la vedere și indicat ca atare.

În imediata apropiere a respectivului pietroi veți găsi indicatoarele spre Cascada Pișoaia, o cădere de apă de aproximativ 18 metri înălțime. Puteți lăsa mașina la drumul principal și face o mișcare de câteva minute până la cascadă, un loc pe care l-am găsit foarte frumos și plin de aer curativ, deși noi am ajuns acolo pe o ploaie deasă și măruntă, ceea ce nu i-a știrbit din frumusețe.

Pentru două zile de drumeție, arealul prezentat mai sus s-a dovedit a fi de un farmec deosebit! Ai posibilitatea să lenevești pe coclauri, să admiri jocul fluturilor, să asculți tălăngile vacilor și să descoperi locuri cu însemne de acum sute de ani.

Să te bucuri de ceea ce oferă cu dărnicie natura, să te plimbi și să admire peisaje de poveste. Apoi să pleci mai departe.

Să te întorci în clasele primare, cu teama lecției neînvățate și să constați că, totuși, grajdul lui Bator încă este acolo…

De fapt, astea ți le oferă România. Și e, poate, singurul aspect pozitiv de moment…

---

VIZUALIZĂRI: 940 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI