La schimbarea prefixului

TIPĂREȘTE

Da, mi-am schimbat prefixul de la ˝8˝ la ˝9˝. Vreau să mulţumesc tuturor celor care m-aţi felicitat fie că vă cunosc real (se zice face to face), fie virtual (adică pe net). Că-mi spuneţi Mama Michi sau Michi sau doamnă, felicitările voastre m-au încărcat emoţional şi mi-au adus multă bucurie. Cincisprezece ani pe AFA mi-au adus multă satisfacţie şi puterea de a trece peste necazuri. Din păcate, perioada excursiilor pentru mine a trecut dar înţelepciunea vârstei mă face să o accept ca pe un dat firesc.

 Pentru că majoritatea dintre voi v-aţi născut acum 50-60 de ani şi pentru că până şi părinţii voştri erau doar un proiect, aşi vrea să vă scriu câteva cuvinte despre viaţa mea care a acoperit aproape un secol din istoria frământată a ţării noastre.

M-am născut în 1934 la Bacău într-o perioadă în care, după primul Război Mondial, după formarea României Mari şi criza din 1930, lucrurile se asezaseră, fiecare îşi vedea de treaba lui într-o ţară care se modernizase. Tatăl meu era medic militar, mama casnică, nu ne plângeam de nimic. Tin minte cutremurul din 1940 care m-a trezit în toiul nopţii şi am rostit în dulcele grai moldovenesc ˝Aiasta a fost veaţa me˝.  

Nu după mult timp a început schimbarea care a rasturnat toate valorile de până atunci. Părinţii s-au mutat în Bucureşti, în iunie 1941 România a intrat în al doilea Razboi Mondial iar tata a fost luat pe front pană în 1945. Conducea un spital de campanie din linia a întâi a frontului, până la Krasnodar în URSS şi apoi până în munţii Tatra în Cehoslovacia. În acesti patru ani a venit doar de două ori acasă câteva săptămâni, fiind rănit. În ţară începuseră lipsurile şi mama se ducea de la 6 dim. la coadă să apuce unt de Transnistria.  

 După 1945 a început schimbarea politică, vechii ofiţeri au fost deblocaţi (lăsaţi fără solda sau pensie) şi înlocuiţi cu alţii, căzuti prizonieri în URSS, cu creerele spălate şi care au revenit în ţară cu două divizii comuniste: Horia, Cloşca şi Crişan şi Tudor Vladimirescu. Familia mea nu mai avea niciun venit pentru că şi cabinetele medicale fuseseră închise. Mama mergea în fiecare săptămână la talcioc unde vindea lucruri din casă ca să avem din ce trăi. În 1948 am promit o nouă lovitură. Ni s-a naţionalizat singurul apartament de trei camere pe care-l aveam într-o casă şi într-o cameră au fost aduşi niste activişti. Baie şi bucătărie comuna. Tot în 1948 m-am înscris la un liceu tehnic de chimie pentru că începuse perioada Ana Pauker, cea mai extremistă din tot regimul comunist, în care copiii de burghezi nu erau primiţi la licee teoretice. A fost şi bine pentru că după terminarea studiilor în 1952 mi-am luat serviciu de tehnician şi aduceam un ban în casă. Cu chiu cu vai, tata, graţie faptului că a fost coleg cu academician dr. Ana Aslan, a găsit un post onorific (fără leafă) la ţară. Aducea acasă 10 ouă, mama vindea şase ca să aibă tata bani de tren iar din patru făcea o omletă pentru mine şi sora mea cu multă făină şi untură. După un timp datorită spiritului şi disciplinei militare, tata a eradicat malaria de pe malul Dunării la Greaca, i s-au recunoscut meritele şi a putut obţine un post plătit de medic de familie în Bucureşti. Lucrurile începuseră să se însenineze dar nu pentru mine. După terminarea scolii în 1952 nu mi s-a dat repatizare să pot urma o facultate. Am avut şansa că se înfiinţase pentru oamenii muncii la Politehnică, facultatea de Chimie Industrială seral. Eram om al muncii, m-am înscris fără probleme. Sase ani, dimineaţa eram la serviciu iar de la şase dp la zece noaptea, la cursuri. În anul trei, căsătorită fiind şi cu copil mic, alăptam fetiţa la cinci dimineaţa, la cinci dupăamiaza şi noaptea la unsprezece. Am ieşit inginer şi în peroada 1958-1962 am fost stagiară la Comb. Ch. din oraşul Victoria la poalele munţilor Făgăras. Atunci s-a născut pasiunea mea pentru drumeţii pe munte. În 1962 mi-am găsit un post în trei ture în Bucureşti, apoi în proiectare până în 1990. Viaţa intrase într-un făgas care mi se părea normal, nu ne asteptam să se schimbe, ne resemnasem că nici până în Bulgaria unde am fi mers să cumpărăm brânză, nu ni s-a dat viză. Jinduiam să vedem lumea, nu ni se permitea şi trăiam în micul nostru univers fără alte pretenţii.  

Mai departe, mulţi dintre voi, chiar tineri, aţi trăit anii de dinainte de 1990, stiţi cum au fost. Am iesit în stradă pe 22 dec 1989, am mers zilnic după amiaza în Piaţa Universităţii, am trăit perioada cea mai frumoasă, cu cele mai mari speranţe din viaţă.

V-am scris aceste rânduri pentru că vă iubesc şi cred că trebuie să aflaţi de la martori oculari care încă mai trăiesc, cum a fost.

Închei cu cuvintele de la început ˝Aiasta a fost veaţa me˝.

---

VIZUALIZĂRI: 497 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI