Nu tot Israelul este religie – Rezervația naturală En Gedi

TIPĂREȘTE

Îmi propuneam în articolul trecut să scriu din nou, separat, despre „Rezervația naturală En Gedi”. De ce? Pentru că am fost plăcut surprins să descopăr că Israelul nu are numai obiective religioase. Se găsesc în această țară și obiective turistice laice, iar acesta este unul dintre ele. În plus, pliantul primit odată cu biletul de intrare menționează încă trei rezervații și parcuri naționale în imediata vecinătate. Intre acestea, cea mai cunoscută este Cetatea Masada, cea despre care s-a mai scris pe aici, amenajată ca și parc național și aflată la mai puțin de 15 minute de mers cu mașina, spre sud.

Noi, după circa o oră de mers spre sud, de la locul botezului în Iordan, oprim într-o parcare destul de mare și destul de animată. Lângă parcare, un spațiu la fel de mare este acoperit de o umbrelă impresionantă ca dimensiuni, făcută, pare-se, din frunze de palmier. Aici, grupul se împarte în două. Unii doresc să viziteze rezervația, alții nu. Aceștia ne vor aștepta la umbra acestei umbrele și vor putea beneficia de răcoritoarele dintr-un mic magazin de aici. Noi, ceilalți, cu ajutorul ghidului, ne procurăm biletele de intrare. Odată cu acestea, primim și un pliant de prezentare a rezervației. De aici preiau ceea ce consider a fi adevărata denumire a rezervației, „En Gedi”, și nu „Ein Gedi”, cum am întâlnit în multe alte locuri pe internet. Curiozitatea mă face să întreb „GoogleTranslate” ce înseamnă denumirea oazei în limba română, iar acesta îmi spune: „o poezie”. O asemenea oază, în mijlocul unui deșert arid, poate fi, într-adevăr, o poezie, dar… … același Google, în altă parte, traducând de data asta în engleză fiecare din cele două cuvinte în parte, ajunge la concluzia că rezervația naturală este „izvorul iedului”. Și această denumire se potrivește locului.

Da, En Gedi este o adevărată oază în mijlocul deșertului pentru că dispune de apă. Pe o suprafață de circa 1435 ha curg două râuri. La nord avem „Wadi David” (Valea lui David), iar la sud, „Wadi Arugot”. Acestea sunt alimentate permanent de câte un izvor. Alte două izvoare curg pe niște văi mai mici în interfluviul celor două râuri. S-a măsurat că aceste patru izvoare furnizează circa 3.000.000 mc/an (un debit mediu anual de 95 l/s!?). Debitele sunt mult mai mari pe timp de iarnă. O parte din această apă este folosită în Kibbutz-ul En Gedi din limita sudică a rezervației. În plus, relieful este deosebit de spectaculos, pe o distanță de numai 3 km, cota terenului urcând circa 600 m, de la nivelul Mării Moarte (circa – 400), până pe platoul deșertic de sus, la circa + 200.

Trecând de turnicheții de la intrare, pentru început avem parte de o alee betonată aproape orizontală. În față, însă, se vede, amenințător, versantul. Nu îmi fac, însă, probleme! Nu avem la dispoziție decât o oră și jumătate, deci nu se pune problema să ajungem până sus. Traseul pe care ni l-am propus urmează „Valea lui David”.

Fusesem atenționați că putem întâlni o mulțime de animale, dar…... n-a fost să fie, grupul nostru nu le-a întâlnit! Abia acasă, citind atent pliantul, aflu că majoritatea sunt animale nocturne. Totuși, după numai câteva zeci de metri ne iese în cale o arătare ce pare a fi un șobolan mai mare. Din pliant aflu că este vorba de hiraxul de stâncă. Nu am timp să citesc mai mult. Acasă, însă, mă documentez mai mult și aflu că este un mamifer terestru de talie medie, originar din Africa și Orientul Mijlociu. Este un animal erbivor și se hrănește cu frunze, ramuri, fructe și scoarță de copac. Dar cel mai interesant lucru pe care îl aflu este că cea mai apropiată rudă a sa este … … … … elefantul.

Noi ne continuăm drumul pe poteca ce începe să urce ușor și, dintr-odată, în partea dreaptă, fără nici un fel de semnal prevestitor, apare o cascadă. Până atunci, nici nu remarcasem cursul de apă. Nu este foarte mare, cam 5 – 6 m înălțime, iar debitul este destul de redus, astfel încât să poată fi absorbit de pietrișul din bazinul de jos. Bazinul este, însă, mult mai extins și înconjurat, în cea mai mare parte, de pereți verticali. Asta îmi spune că debitele pot fi uneori de o mărime apreciabilă. Abia după ce văd cascada, remarc faptul că există și un panou de semnalizare a ei. De aici aflu că se numește „lower waterfall”. O fi „cascada de jos”, sau „cascada cea mică”? Eu cred că este prima variantă. Traseul mai departe al excursiei îmi va confirma această ipoteză.

Deasupra cascadei poteca se ramifică și începe să urce mai accentuat. Instinctiv, o luăm pe ramura din dreapta. Aveam să ne lămurim, mai târziu, că a fost alegerea corectă, aceasta fiind destinată urcușului. Însă nu toată lumea respectă regula. O familie cu mulți copii, dintre care unul nenăscut încă, ne blochează drumul câteva minute, într-o zonă mai accidentată. Căci drumul devine din ce în ce mai abrupt, cu zone chiar cu trepte săpate în piatră. În zonele astea oaza nu mai este chiar foarte verde. Totuși, urcușul nu pare foarte greu, zonele de trepte, de cel mult unul sau două etaje înălțime, sunt urmate de câțiva metri buni de plat. Din când în când, poteca traversează râul care, de data asta, pare a avea un debit mai important. Urmează alte trepte și alte zone cvasi orizontale. Pe una din acestea, am inspirația să mă întorc cu fața spre locul de unde am plecat. Îmi apare o foarte frumoasă imagine a Mării Moarte, privită de sus, vizibilă între doi versanți.

Pe măsură ce urcăm, valea se îngustează tot mai mult. Trecem pe lângă alte două cascade, de înălțime mai mică. Rezultă că prima, trebuie să se mulțumească numai cu titulatura „cea de jos”. Nu sunt semnalizate. Prima este destul de puțin vizibilă. Din potecă nu se vede decât partea superioară. A doua, pe care pot să o văd în totalitate, îmi place foarte mult. Are la bază un bazin cu apă limpede și curge peste câteva straturi de rocă perfect orizontale.

Urmează, apoi, o altă surpriză plăcută. Poteca trece printr-un adevărat tunel, de câțiva metri lungime, realizat din tufe și arbuști. Partea mai puțin plăcută constă în faptul că trebuie să călcăm printr-un strat de apă de câțiva centimetri adâncime.

După circa 40 de minute ajungem la destinația pe care ne-o propusesem. Este cascada cea mare, cea de sus, „Cascada lui David”. Pare-se că este considerată principala atracție a rezervației. De altfel, și numărul de turiști de aici este destul de mare. Și, într-adevăr, merită! Un jet de apă cade, liber, de la circa 25 m înălțime într-un alt bazin de apă limpede. În spate este un nou pachet de straturi de rocă perfect orizontale, iar de jur împrejur, este foarte multă verdeață. Bazinul în care cade șuvoiul de apă este împrejmuit cu o „sârmă” destul de puțin vizibilă. Suntem, astfel, atenționați că scăldatul este interzis. Un alt șuvoi de apă, cu un debit mult mai mic, se scurge pe suprafața stâncii, ajungând în același bazin.

Urmează, pentru toată lumea, setul de fotografii tradiționale „și eu AmFostAcolo” și apoi, circa 15 minute timp liber, la dispoziție. Eu admir versanții văii, cel din stânga fiind aproape vertical. Mai sunt câteva sute de metri până sus. Deși nu am aptitudini și nici afinități, mă gândesc ce dificultate ar avea niște trasee pentru alpiniști, mai ales că, la câțiva metri deasupra firului apei, o cornișă iese destul de mult din verticalitatea peretelui. Dar nu numai acest aspect îmi atrage atenția la ea. Pe partea inferioară a cornișei cresc o mulțime de plante și, bineînțeles, cresc mai mulți centimetri în jos, suficient cât să fie vizibile.

Apoi, remarc faptul că poteca noastră se termină aici. Nu este vizibilă, și nici nu ar fi avut pe unde să fie o potecă care să urce pe lângă cascadă.

Timpul se scurge repede, cele 15 minute au trecut și trebuie să pornim înapoi. De data asta, poteca este pe malul drept al râului. Aproape imediat, din poteca noastră se desprinde, spre dreapta, o altă potecă. Dacă nu am fi avut un program strict, dacă am fi fost de capul nostru, mergând pe aici am fi putut vedea și alte zone din rezervație. Am fi ajuns astfel la cele două izvoare din interfluviu menționate anterior, „izvorul Sulammitei” și „izvorul En Gedi”, care generează în jurul lor zone foarte bogate în vegetație. Pe drum am fi trecut pe lângă ruinele unei vechi mori de nu știu ce fel de făină. Nu prea am văzut culturi de grâu în Israel. Dar, poate că în trecut erau. Apoi, lângă izvorul En Gedi, am fi putut vedea ruinele unui „Templu Chalcolitic”, perioadă și cultură ce este datată cu peste 5000 de ani în urmă. Urcând mai departe, pe o altă potecă, am fi putut reveni pe Valea lui David și am fi putut coborî până deasupra cascadei cea mare. Aici am fi putut vizita „Peștera lui Dudim”. Pliantul primit estimează a fi un traseu de 3 – 4 ore, dus – întors presupun eu. Din acest traseu se mai poate ajunge și în „Kibbutz-ul En Gedi”, dar și, pe patru trasee de dificultate deosebită, recomandat numai celor cu experiență și echipament adecvat până pe platoul de deasupra rezervației. Zice-se că de acolo se descoperă niște imagini deosebite.

Dar noi trebuie să ajungem într-o jumătate de oră la microbuz. Drumul la coborâre seamănă perfect cu cel de la urcare. Zone de plat alternează cu cele cu trepte. Dar aici există un avantaj: avem aproape continuu în fața ochilor imaginea Mării Moarte, privită de sus. La un moment dat mă amuză o balustradă ce însoțește o zonă de trepte. În principiu, este funcțională, își atinge scopul, dar, în ochii mei, este ceva între niște fiare contorsionate și o sculptură modernă.

Undeva aproape de cascadă, două roci îmi atrag atenția. Prima este o coloană de peste 2 m înălțime, probabil sculptată de vânt sau apă, dintr-un conglomerat de nisip și pietriș, ce contrastează puternic cu rocile compacte din jur. O a doua îmi dă impresia că este un amestec de fosile pietrificate. Ambele mă fac să cred că într-un trecut îndepărtat, cu multe ere geologice în urmă, Marea Moartă era mult mai sus și, probabil, cu o apă ceva mai dulce.

Ceva mai departe avem, din nou, norocul de ne întâlni cu „verișorul elefantului”, iar, ceva mai jos, remarc și o reprezentantă a păsărilor dintre cele prezentate în pliant. Este vorba de „blackstart” (Oenanthe Melanura) , o pasăre de talie mică, de numai 14 cm lungime, numită așa din cauza cozii sale negre și turtite. Este o pasăre caracteristică zonelor de deșerturi stâncoase și versanți de munte, din nordul Africii sau Orientul Apropiat. Poate că de aceea nu i-am găsit un nume în limba română. Wikipedia îmi spune că are un tril frumos, melancolic. Nu am avut ocazia să îl aud. Cert este, însă, faptul că nu se teme de om, lăsându-se fotografiată de la mică distanță.

Ajungem înapoi sub imensa umbrelă de stuf, exact în timpul stabilit, dar, în loc să plecăm imediat, mai pierdem timpul cam 20 de minute prin zonă. Nu de alta, dar „ne grăbeam” spre ultima deziluzie a zilei plajă și baie la Marea Moartă pentru un sfert de oră.

O verificare pe Google Earth acasă mi-a relevat faptul că noi am pătruns în interiorul rezervației mai puțin de 1 km și am urcat circa 150 m. În ultima fotografie, o scanare a planșei din pliant, am indicat zona parcursă de noi. Dar rezervația oferă mult mai multe lucruri, și merită să-i acordați, dacă ajungeți acolo, mai mult timp decât am făcut-o noi!

---

VIZUALIZĂRI: 1466 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI