„Și a fost întuneric, și a fost lumină. Și a fost ziua a treia”

TIPĂREȘTE

Ziua începe sub auspicii mai bune decât cea precedentă. Ora de plecare de la hotel este aceeași, dar formațiunea se constituie mai repede. Este încurajator, căci programul este foarte încărcat, dar și atractiv.

Pentru început ne îndreptăm către Ierihon. Dar, pe la jumătatea drumului ieșim din șoseaua principală și parcurgem mai mulți kilometri pe un drum secundar. La capătul lui oprim într-o mică parcare. Ce îmi atrage atenția aici, în afara zecilor de vânzători ambulanți, suntem pe teritoriul palestinian totuși, este un portal cu trei arce, cel din mijloc mai înalt și cu o cruce deasupra. De aici începe drumul către primul nostru obiectiv, „Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Hozeva”.

Mănăstirea, amplasată foarte spectaculos pe versantul nordic al Wadi Qelt, are o istorie îndelungată. Începuturile ei datează de prin anul 500, cu o mică capelă. Locul este asociat și cu numele Profetului Ilie care a locuit aici o perioadă, fiind hrănit de niște corbi, și cu părinții Fecioarei Maria. Mănăstirea este distrusă de perși în anul 614, toți călugării de aici fiind omorâți. Este reconstruită, apoi, de cruciați în 1179 și 1234, dar abandonată după retragerea acestora. Este din nou reconstruită la sfârșitul secolului al XIX-lea de călugări ortodocși greci, fiind activă și azi.

Pentru noi, mănăstirea este interesantă deoarece adăpostește moaștele unui sfânt de origine română. Călugărul român - Părintele Ioan - născut Ilie Iacob, în 1913, a plecat din schitul românesc de pe Râul Iordan, unde a fost stareț din 1947până în 1952, stabilindu-se la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Hozeva, împreună cu discipolul său, Ioanichie Pârâială. În vara următoare, cei doi s-au retras în Peștera Sfânta Ana din apropiere, din care Părintele Ioan n-a mai plecat niciodată. Afectat de boală, a murit după șapte ani, în 1960. În 1992 a fost declarat sfânt de către Biserica Ortodoxă Română și, în 2015, a fost recunoscut ca atare și de către Patriarhia Ortodoxă Greacă a Ierusalimului. Numele său a fost adăugat la numele mănăstirii și corpul său este expus în fața bisericii mănăstirii. El este cunoscut ca Sfântul Ioan (Iacob) cel Nou, Românul, sau de Neamț, Hozevitul.

De la portal pleacă două poteci, una care coboară și alta care urcă. Majoritatea turiștilor o aleg pe prima. Grupul nostru pornește pe poteca urcătoare. De ce? Răspunsul îl avem la capătul ei. „Ajungem la mănăstire”, dar suntem deasupra ei și pe versantul opus. Cei ce au ales cealaltă potecă au avut ocazia să viziteze, la propriu, mănăstirea. Ni se spune că, în varianta noastră, economisim ceva timp și scăpăm de greul urcușului, la întoarcere. Pentru ce vom avea nevoie de timp? Vom vedea peste mai puțin de două ore.

Imaginea este deosebit de spectaculoasă, dar avem nevoie de mult zoom la aparatele de fotografiat pentru a surprinde detaliile. În plus, nu am avut sentimentul că am vizitat ceva. Cred că economiseau și mai mult timp dacă ne arătau numai o fotografie în microbuz.

Revenim în parcare și pornim mai departe către Ierihon. Acesta este un oraș de circa 20 000 de locuitori, capitală a guvernoratului cu același nume, subordonat Autorității Naționale Palestiniene. Este considerat cel mai vechi oraș din lume, fiind găsite urme datate cu circa 9000 de ani înainte de Hristos. Totodată este orașul aflat la cea mai joasă altitudine, circa 250 m sub nivelul mării. Mi-a atras atenția cantitatea mare de verdeață din oraș și împrejurimile lui. Aceasta se datorează unui număr mare de izvoare din zonă și apropierii de râul Iordan, la circa 7 km vest de acesta. Este orașul în care se efectuează cele mai multe săpături arheologice, după Ierusalim. În biblie sete numit „orașul palmierilor”, iar azi este renumit pentru curmalele ce se cultivă aici.

Primul nostru obiectiv în Ierihon este „Dudul lui Zaheu”. Zaheu a fost un vameș în Ierihon, nu foarte corect, deci foarte bogat. Auzind de vizita lui Isus în acest oraș și văzând câtă aglomerație se creează pe străzi cu această ocazie, decide să-l vadă și el pe Fiul lui Dumnezeu. Dar, deoarece era mic de statură, se urcă într-un copac pentru a vedea mai bine. Numele real al copacului este sicomor, un arbore exotic foarte asemănător cu smochinul, din familia duzilor, care în traducerile româneşti, pentru simplificare, a fost numit dud. Isus se oprește în dreptul pomului, îl binecuvântează pe Zaheu și îi cere să coboare, pentru a merge la casa acestuia să se odihnească. Onorat de această cinste, Zaheu se pocăiește, își împarte averea la săraci și se convertește la creștinism. După Înălțarea lui Isus, Zaheu îl însoțește în peregrinările sale pe Sfântul Apostol Pavel și în urma faptelor sale, devine și el sfânt. Trunchiul acestui copac biblic, astăzi complet uscat, se păstrează în curtea Bisericii Ortodoxe Sfântul Proroc Elisei. Tulpina sicomorului în care s-a urcat Zaheu pentru a-L vedea pe Isus, este protejat astăzi de o construcție din zidărie și sticlă, spre a-l păzi de intemperiile vremii și de pelerini.

Sfântul Prooroc Elisei a fost ucenicul Sfântului Prooroc Ilie și este considerat patronul spiritual al Ierihonului. Despre biserică nu am reușit să aflu mai nimic. După aspectul fațadelor, pare a fi destul de nouă. Deși nu avem prea mult timp, reușesc să arunc o privire în interior. Si picturile de aici par destul de noi. Culoarea albastră domină pe stâlpi și bolți.

La plecare, lângă poartă, pe o simplă masă sunt diverse lucruri de vânzare. Între obiectele bisericești, ne atrag atenția mai multe cutii cu smochine. Costă 5 dolari bucata. Totuși, suntem sfătuiți să nu cumpărăm de aici, deoarece, în câteva minute, vom ajunge la un magazin cu marfă mai de calitate.

Urmează, probabil, cel mai important moment al zilei: „shopping”-ul, cel pentru care ne-am tot grăbit până acum. Oprim la un fel de magazin universal, de vreo 400 mp, cu de toate, artizanat, tehnice, voiaj, textile, alimente. Suntem anunțați de la început că românii grupului nostru beneficiază de 10% reducere. Asta îmi sună clar ca fiind un aranjament cu ghizii. Sunt aici trei feluri de curmale, pregătite după trei rețete diferite. Suntem sfătuiți să la cumpărăm cele mai scumpe, de 10 dolari kilogramul. Sunt și cele mai mari. Acasă voi fi dezamăgit. De la toate curmalele cumpărate în România, sâmburii puși în pământ au încolțit. Nici unul din sâmburii curmalelor cumpărate în Ierihon nu a dat roade. Noi mai cumpărăm un ibric de aramă pentru cafea, de vreo 400 ml. După multe negocieri, reușim să-l obținem cu 30 de dolari. Sunt foarte mulțumit de el, este destul de gros, cafeaua pe aragaz iese bună, și o menține caldă mai mult timp. Deși noi rezolvăm cumpărăturile în cel mult 15 minute, pierdem timpul pe aici cam de trei ori mai mult. Când să plecăm, ghida își aduce aminte că în vecinătate este și un magazin cu produse cosmetice de la Marea Moartă. Și această vizită durează cam 45 de minute. Eu refuz să particip la ea și prefer să studiez împrejurimile.

În spatele acestui adevărat complex comercial sun două vârfuri muntoase. Celui din stânga nu i-am reținut numele. Ies, însă, în evidență antenele din vârf, care se vedeau și din locul de unde am privit Mănăstirea Sfântului Gheorghe din Hozeva. Cel din dreapta se numește „Carantania”, sau „Muntele Ispitirii”. Potrivit tradiţiei creştine, acesta este locul în care Iisus S-a retras şi a postit vreme de 40 de zile, precum şi locul în care El a fost ispitit de diavol. Prima mănăstire de pe culmea acestui munte a fost construită în anul 340 de Sfântul Hariton. Aceasta a fost distrusă de către perşi şi şi-a încetat existenţa. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Patriarhia Greacă a încercat reconstruirea ei, dar nu a reușit, din diverse motive tehnice. Mai târziu, cam la jumătatea versantului, a construit o nouă mănăstire, lăsând pe culmea muntelui ruina celei vechi. Interesant este faptul că, datorită configurației terenului, chiliile sunt înșirate una după alta, de jos dând impresia unor vagoane de tren. În mănăstire se mai găsește și o grotă în care, după tradiție, s-a ascuns proorocul Elisei, precum și un izvor cu apă binecuvântată. Remarc un teleferic ce poate duce pelerinii și turiștii până aproape de mănăstire, dar este prea departe ca să poată fi fotografiat. Cred că același scop îl are și cămila care îmi ține de urât toată această perioadă.

Când, în cele din urmă, încheiem acest capitol, ne îndreptăm către Așezământul Românesc de la Ierihon. Acesta este un ansamblu monahal modern, de dată recentă, întemeiat pe terenul donat de un cetățean român stabilit pe aceste locuri. Execuția lucrărilor a întâmpinat mari dificultăți, atât pentru armonizarea acesteia cu legislația locală, cât și din punct de vedere financiar. Până la urmă, a rezultat un așezământ cu un aspect foarte modern, în care, în afara bisericii ce ocupă locul central, sunt spații de cazare și o sală de primire cu multiple facilități.

Hramul bisericii este „Nașterea Domnului și Toți Sfinții Români”. La loc de cinste este icoana Sfântului Ioan (Iacob) cel Nou, Românul, Hozevitul. Biserica, nu foarte mare, are, după părerea mea, o arhitectură deosebită. Clădirea pare îngustă dar foarte înaltă. Înălțimea este accentuată și de coloanele ce străjuiesc intrarea și de modul cum sunt decorate fațadele. Efectul de clădire foarte înaltă îl dă și turla foarte zveltă, echipată cu ferestre subțiri și înalte. În interior, icoanele sunt pictate pe un fond albastru, care, pe plafon, dă impresia unui cer plin de stele. Cu ochii la acesta, ratez fotografia cupolei, cu Isus Pantocrator, ce adună în jurul său toți sfinții români. Remarc, în schimb, catapeteasma din lemn, foarte frumos și bogat sculptată. Dacă nu mă înșală memoria, a fost adusă din România. În subsolul bisericii este o capelă, și ea foarte frumos pictată. Nu m-am lămurit ce este, deoarece, ulterior, am aflat că paraclisul, cu hramul „Toți Sfinții din Palestina” este în altă parte.

La sfârșitul vizitei ne oprim câteva momente în sala de primire unde suntem tratați cu ceai, cafea, fursecuri și chiar cu niște colivă. Lângă aceasta este și un mic magazin de suveniruri bisericești. Îmi atrage atenția și cumpărăm o icoană, format aproximativ A4, a Fecioarei Maria cu Pruncul, în care Sfânta este îmbrăcată într-o frumoasă ie românească.

Părăsind Așezământul, părăsim și Ierihon, deși ar mai fi fost și alte locuri de vizitat aici, ca de exemplu „Izvorul Sfântului Elisei”. Următoarea noastră destinație este Râul Iordan, locul de botez al Mântuitorului. Încă din excursia de anul trecut în Iordania, în drum spre Marea Moartă, remarcasem un indicator turistic care ne trimetea la locul botezului. Dar acesta era pe celălalt mal. Dar și pe malul vestic este amenajat un loc care să aducă aminte de acest eveniment biblic. Până să ajungem, însă, pe malul râului, trecem prin o zonă cu bariere de sârmă ghimpată, ce seamănă perfect a teatru de război. Ni se spune că este rămas așa de pe vremea Războiului de 7 zile. Destinația noastră este un adevărat loc de pelerinaj, unde găsim multe alte autocare și, probabil, câteva sute de turiști. Tradiția locului cere ca fiecare să se îmbrace într-o cămeșoaie albă, de tipul celeia cu care se presupune că era îmbrăcat Isus în momentul botezului. Există mai multe chioșcuri în zonă care vând asemenea tip de îmbrăcăminte, cu 8 dolari bucata. Ghida noastră ne face o favoare și ni le vinde cu 7 dolari bucata. În plus, icoana lui Isus de pe piept este inscripționată în limba română.

Zona are o mulțime de facilități: locuri rugăciune și de popas la umbră, locuri de servit masa, vestiare de schimbat îmbrăcămintea, grupuri sanitare. Nu am remarcat să existe și un magazin de suveniruri, dar, blocat de semnificația momentului, probabil l-am ratat.

Malul râului este cu câțiva metri mai sus decât apa acestuia. Aici este amenajată o adevărată faleză, pardosită cu dale ce par a fi de piatră și bordată de o balustradă metalică foarte solidă. O scară din aceleași dale coboară spre oglinda apei și se oprește undeva sub ea. O fotografie găsită pe internet îmi arată că aceasta se termină pe o platformă destul de lată, pe care cresc și câțiva palmieri și, de la care, alte trepte coboară până în albia râului. Noi am ajuns acolo după o perioadă de ploi intense, iar nivelul apei râului era cu cel puțin 1,50 m mai sus. Stăm ceva la coadă până să coborâm și noi scara, dar ajungem cu tot grupul până în apă. Accesul pe platforma inundată este blocat. Ni se spusese că jos va fi un preot care ne va boteza. Nu era nimeni. Nu ne rămâne decât să ne ținem de mână și să spunem Tatăl Nostru. La sfârșit, ne turnăm unul altuia câteva picături pe creștet.

Asta a fost tot. Suntem, din nou, botezați, chiar în apa Iordanului. La câteva minute după ce ieșim din apă, apare și preotul. Alții au fost mai norocoși decât noi. Înainte de a pleca, aruncăm o privire și spre malul iordanian. Aici este vizibilă o biserică și clopotnița sa, și treptele care coboară în apă. Ansamblul este mult mai redus decât cel unde suntem noi, iar numărul de turiști acolo nu depășește numărul degetelor de la 2 mâini. În plus, nici unul nu este interesat în a fi botezat.

Părăsind Râul Iordan, ne îndreptăm spre sud, pe șoseaua paralelă cu malul vestic al Mării Moarte. Până la următoarea destinație, „Rezervația naturală Ein Gedi”, avem de parcurs cam 50 km. Îi străbatem în aproximativ o oră. Rezervația este a doua oază ca mărime din Israel, amplasată în vecinătatea kibbutzului cu același nume. Este o adevărată grădină botanică și zoologică ce dispune de mai multe izvoare, cursuri de apă cu cascade spectaculoase și peșteri. Nu toți membrii grupului sunt amatori de a vizita rezervația. Ceilalți rămân să ne aștepte în zona intrării, sub un imens umbrar. Intrarea se plătește, dacă țin bine minte, cu 16 shekeli de persoană. Nici ghizii nu merg cu noi. Pentru vizită, ni se acordă o oră și jumătate. Nu avem timp decât să urcăm până la „Cascada lui David”, un drum de circa 1 km lungime și un urcuș de circa 150 m. Nu detaliez prea mult acum, pentru că intenționez ca și despre acest obiectiv să scriu un articol separat.

Ne încadrăm în timpul alocat, ne regrupăm la microbuz, și pornim înapoi spre nord. Urmează ultimul obiectiv al zilei, plajă și baie la Marea Moartă. Dar până la plajele din nordul mării avem o altă oră de mers. De ce a fost aleasă una din cele trei plaje din nord, când, înțeleg că era o plajă și la Ein Gedi, nu știu să spun. Rămânând la aceasta, am fi câștigat o oră de soare. Astfel, noi ajungem la destinație pe la ora 16,15.

Din nefericire, nu rețin numele locului unde ne oprim. Cred că nici nu ni s-a spus. Încercând identificarea acestuia pe internet, ajung la concluzia că este „Plaja Neve Midbar”. De fapt, este un întreg complex. Pentru a intra, din parcare trebuie să trecem printr-un magazin de dimensiuni considerabile. Nu cumva din acest motiv am fost aduși aici? O altă etapă de „shopping” a zilei?

Ni se dă „timp liber” până la ora 18.30. Noi trecem rapid prin magazin și ieșim într-un spațiu deschis, foarte larg, foarte verde. Printre o mulțime de palmieri, totul este acoperit de un covor verde foarte îngrijit, pe care, în final, îl bănuiesc a fi gazon sintetic. Am nevoie de câteva minute pentru a mă orienta. Noroc cu un semn indicator ce ne trimite către diversele facilități ale locului. Acesta este chiar lângă un bar, care se laudă a fi barul aflat la cea mai mică altitudine de pe pământ. Chiar și numele lui este „-400”. De pe indicator aflu că acest complex mai dispune de un restaurant, vestiare, toalete și chiar un punct de prim ajutor. Eu descopăr că acest ansamblu se află cu circa 20 m deasupra nivelului mării, de care îl desparte o faleză abruptă. Brusc, mă hotărăsc să nu mai particip la etapa de „baie”. Contribuie la aceasta faptul că amplasamentul este în nordul mării, lângă gura de vărsare a Râului Iordan, care, conform experienței de anul trecut din Iordania, nu are efecte benefice (mâl pe fundul mării, salinitate mai redusă), precum și convingerea că, în mai puțin de jumătate de oră, zona de plajă de jos va fi în umbra falezei. Doina nu cedează, pierde cam 10 minute la vestiarul supraaglomerat și, apoi, coboară o scară de lemn cu un număr impresionant de trepte. Din nefericire, convingerea mea devine certitudine, și ea nu beneficiază decât de vreo 15 minute de baie cu soare. Revine pe platou, urmează o altă coadă, ceva mai lungă la vestiar și, în final, avem la dispoziție mai mult de jumătate de oră de petrecut în magazinul prin care trebuia să trecem și la ieșire. Marketingul își face efectul, și cumpărăm și noi câteva produse cosmetice obținute din apa sau din nămolul de la Marea Moartă.

În cele din urmă, ne regrupăm la microbuz și pornim către hotel. Pe drumul de întoarcere ne prinde întunericul. Putem, însă, remarca pe geamurile microbuzului un fenomen interesant. Pe măsură ce ne apropiem de Ierusalim, pe acestea se face din ce în ce mai mult condens. Îmi explic acest lucru prin diferența de temperatură de pe traseu, cu cel puțin 10 grade mai mare la nivelul Mării Moarte.

„Si a fost ziua a treia! ”

Și nici azi nu am avut timp să parcurgem „Drumul Crucii”.

---

VIZUALIZĂRI: 2391 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI