Am păşit pe 'munţii de aur' ai Apusenilor

TIPĂREȘTE

Salutare din nou!

După ce ne-am plimbat puţin prin zona comunelor Câmpeni şi Vidra, aceasta din urmă pentru a vedea Cascada Pişoaia şi „Dealul cu melci”, a venit şi momentul mult aşteptat şi anume vizitarea principalului obiectiv inclus în planurile noastre.

De mulţi ani, mai ales după ce a început AGRESIVA (bleah!!! :( ) campanie mediatică de promovare a proiectului minier, ne doream şi speram să ajungem să vedem şi noi Roşia Montană. Şi iată că până la urmă am reuşit, am ajuns să păşim pe mult râvnitul munte de aur de pe teritoriul ţării noastre. NU, nu e o greşeală; aceasta este exprimarea corectă! Aş fi vrut să pot spune “al ţării noastre” dar din păcate realitatea ne dovedeşte cu totul altceva :((. E un adevăr crud (şi din nefericire nu e singurul) dar... mergem înainte, indiferent că ne place ori ba :(.

Cu siguranţă fiecare dintre noi am auzit, mai mult sau mai puţin, de micuţa localitate minieră denumită Roşia Montană. În primul rând ar trebui menţionat că numele acestei comune provine de la denumirea văii ce o străbate (Valea Roşia), care la rândul său a fost botezată astfel din cauza faptului că râul Roşia ar avea o culoare roşiatică, datorată compoziţiei apei în special a prezenţei oxizilor de fier.

Roşia Montană aparţine de Alba, fiind amplasată în zona nord-vestică a judeţului, în arealul munţilor Apuseni. Calea de acces spre această localitate este constituită de DN 74A (Abrud - Câmpeni) până la intersecţia de unde se ramifică drumul judeţean 742, către Roşia Montană – această intersecţie se găseşte la o distanţă de 5 kilometri de Abrud, respectiv 7 kilometri de Câmpeni iar de aici până în centrul localităţii mai sunt de străbătut încă 7 kilometri.

Coordonatele geografice ce pot fi folosite de către cei ce utilizează un aparat GPS sunt următoarele: 46.303585,23.114365 - aceste cifre nu sunt cele corespunzătoare centrului comunei ci pricipalului obiectiv turistic al Roşiei Montane, aflat cu aproximativ 1,5 kilometri înainte de Centru (am ales să le menţionez pe acestea în ideea de a nu trece pe lângă muzeu şi de a fi nevoiţi să vă întoarceţi din drum).

Deşi vizita noastră prin Roşia Montană nu a durat decât câteva ore, totuşi aş putea afirma fără vreo reţinere că mi-am cam făcut o idee despre ce înseamnă această localitate. Din păcate însă, impresia cu care am rămas nu este una chiar fericită.

Cum am văzut eu Roşia Montană? Un loc parcă apăsat de greutatea bogăţiilor ce le poartă pe umeri, măcinat de interese şi pe alocuri lăsat în voia sorţii (vorba vine, căci sunt sigur că aici nimic nu e la voia întâmplării>:(). Pe străzi, puţini localnici mai ies la iveală iar casele..., unora nici măcar nu li se mai poate spune astfel căci la cât de degradate sunt, parcă nici nu-ţi vine să crezi că până cu ceva ani în urmă, acolo chiar a locuit cineva.

Un lucru aparte este faptul că oriunde ai privi, e aproape imposibil să nu vezi construcţii ce poartă „pecetea” companiei interesate de exploatarea minieră. Pentru cine nu ştie, această companie a cumpărat o mare parte a proprietăţilor foştilor localnici care cu banii în buzunar au părăsit apoi localitatea – deci se poate spune că acea companie (aproape) a devenit proprietarul comunei asupra căreia de ani de zile planează o continuă stare conflictuală şi care CICĂ va „înflori” odată cu reînceperea mineritului – eu unul tot nu pot pricepe ce va mai fi de „înflorit” atâta timp cât cei mai mulţi dintre localnici au plecat deja sau urmează să o facă iar cea mai mare parte a comunei va fi rasă de pe faţa pământului :(.

În ceea ce priveşte interminabila confruntare, cei drept le-ai cam putea da dreptate la toţi cei implicaţi: pe de o parte sunt reprezentanţii companiei care aleargă după un profit cât mai mare într-un timp cât mai scurt, la care se adaugă o parte dintre localnici, mai exact cei care susţin proiectul minier trăgând speranţa (cred că mai degrabă visând frumos) că poate pentru o perioadă vor avea şi ei un loc de muncă, iar pe de altă parte sunt localnicii care nu vor să-şi părăsească gospodăriile şi contestă vehement exploatarea, conştienţi fiind că în urma acesteia s-ar distruge întreaga zonă şi vorbim nu doar de cadrul natural ci şi de toate vestigiile istorice de mare valoare. În fine, nu cred că are rost să continui cu subiectul ăsta; cert e că Roşia Montană nu este nici pe departe ceea ce ar trebui să fie, imaginea comunei îndreptându-se parcă spre a unui loc părăsit.

Acestea fiind spuse, cred că a venit momentul să trecem de cealaltă „baricadă” şi să vorbim despre partea frumoasă a Roşiei Montane - care defapt ne şi interesează cel mai mult, şi anume partea turistică. Din fericire, indiferent de ceea ce se întâmplă în prezent la faţa locului, turismul încă mai are un cuvânt de spus, cel puţin acum, până la o eventuală începere a exploatării căci după..., la revedere, drum bun! , nu va mai călca picior de turist pe-acolo căci nu va mai avea de ce :(.

Principalul obiectiv turistic al comunei este Muzeul Mineritului. După cum aveam să aflăm la faţa locului, acest muzeu se află chiar în curtea fostului sediu al vechii exploatări şi înglobează, pe lângă o expoziţie interioară şi una exterioară, şi o mică parte din celebrele galerii romane.

Referitor la localizare, acest muzeu este amplasat aproximativ în centrul geografic al localităţii, în zona stadionului şi a oficiului poştal şi are intrare direct din şoseaua principală. Nu cred că mai are rost să repet informaţiile de mai sus, acolo deja am menţionat coordonatele GPS şi distanţa faţă de Centru.

Ajunşi la poarta de acces în curtea Filialei Roşiamin din cadrul Minvest S. A. Deva, a trebuit să aşteptăm puţin până la formarea unui grup şi sosirea ghidului căci aşa cum se specifică şi în regulile de vizitare, sâmbăta şi duminica cei ce fac parte din „personalul tehnic de însoţire a vizitatorilor” nu au program însă pentru grupuri mai mari de zece persoane, sunt chemaţi şi vin de acasă din timpul liber. De asemenea, şi în cursul săptămânii (de luni până vineri), în afara orelor de lucru, cu o programare în prealabil ghizii sunt prezenţi la datorie în cazul grupurilor de cel puţin douăzeci de persoane. În timpul orelor de program adică între orele 08.00 şi 14.00, situaţia este puţin diferită vizita desfăşurându-se cu grupuri de minim cinci persoane.

După formarea grupului şi anunţarea ghidului, până la sosirea acestuia ne-am mai interesat de una, de alta, am citit câte ceva pe hârtiile afişate la intrare, unde printre altele am aflat că vizitarea muzeului durează aproximativ o oră şi jumătate, am aflat ce se poate vedea în timpul vizitei, dar şi programul şi tarifele de vizitare. La data vizitei noastre preţul unui bilet era de 8 lei pentru adulţi şi 4 lei pentru copii. Pentru că a trecut ceva timp de atunci, pentru o actualizare a informaţiilor m-am interesat şi am aflat că între timp preţurile au fost modificate astfel că în prezent preţul unui bilet pentru adulţi costă 10 lei iar pentru copii 5 lei. De adăugat că vizitatorii pot fotografia şi filma după bunul plac fără a fi nevoiţi să plătească vreo taxă suplimentară, singura situaţie în care se percepe un cost suplimentar de 250 lei fiind în cazul realizării unui film documentar.

Odată trecuţi de poartă, am mai mers pe un drum aproximativ 50-60 de metri în urcuş uşor şi am ajuns pe un platou, în dreptul unei clădiri (spre finalul vizitei aveam să aflăm şi ce găzduieşte acea clădire), loc unde am făcut prima pauză. Aici aveam să-l cunoaştem pe ghidul nostru, în persoana domnului Rus, om despre care vă spun sincer că am fost impresionat. E drept că fiind inginer minier la fosta exploatare, cunoaşte foarte bine tot ce înseamnă minerit în Roşia Montană însă nu doar bagajul de cunoştinţe este de apreciat ci şi felul cum ne-au fost prezentate, răbdarea de a ne răspunde la întrebări (bineînţeles că nu a existat vreuna la care să nu aibă răspuns), pur şi simplu, pasiunea pe care o pune în ceea ce face. Nu ştiu cum l-au perceput ceilalţi dar mie unul mi-a făcut o mare plăcere să-l am ghid pe acest domn inginer care merită toate laudele. Vă spun sincer că după ce l-am auzit povestindu-ne atât de frumos despre Roşia Montană şi am aflat că este co-autorul unei cărţi cu acest subiect, am şi căutat să cumpăr acea publicaţie.

Pentru început ne-a fost prezentat locul în care ne aflam, acesta nefiind „doar un muzeu” ci aşa cum deja am spus, fostul sediu al filialei Roşiamin – din care a rămas doar un centru de comandă şi câţiva ingineri care se ocupă de partea de conservare a perimetrului minier închis în anul 2006, care în funcţie de fonduri, urmează a fi închis definitiv, după finalizarea proiectelor menite să redea circuitului natural locurile afectate de exploatarea minieră (interesant, nu-i aşa? ... adică unii se chinuie pe banii statului să ecologizeze zona doar ca să vină alţii după şi să o facă praf şi pulbere :( ). Referitor la aceste proiecte de ecologizare, chiar ni s-a dat şi un exemplu, povestindu-se despre „nişte taluze foarte frumos înierbate, pe malul Abrudelului, la venirea dinspre Abrud înainte de a o lua spre Roşia Montană, pe partea stângă”, loc în care câteva milioane de tone de steril au fost acoperite cu sol vegetal fiind redate naturii.

În continuare ni s-a prezentat o istorie a ceea ce a însemnat de-a lungul sutelor, chiar miilor de ani, extracţia aurului pe aceste meleaguri. Povestea a început cu exploatarea aluviunilor, în pietrişul râurilor găsindu-se mari cantităţi de aur, ce era extras prin spălare. Când oamenii şi-au dat seama că undeva în amonte ar trebui să existe o sursă de unde vin preţioasele pepite, au tot urcat cu extracţia pe râuri în sus şi în timp au descoperit uriaşele zăcăminte de unde provenea aurul găsit pe văile apelor. Şi astfel, s-a trecut la o nouă etapă a exploatării – extragerea din rocă.

În vremuri antice, pe lângă săpatul cu dalta şi ciocanul, s-a folosit apa şi focul: se turna apă rece peste rocile înfierbântate cu ajutorul focului (cum aurul se topeşte la 1060 de grade, nu era afectat), diferenţa de temperatură crăpându-le. Astfel, cu timpul au început să se sape galerii. Deşi se practica deja de foarte mult timp, după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman, mineritul a cunoscut o amplă dezvoltare, fiind aduşi mulţi colonişti cu experienţă în domeniu. Minele au început să fie aerisite, s-au realizat sisteme de evacuare a apelor, s-au realizat adevărate complexe inginereşti, menite să faciliteze extracţia aurului.

Că tot eram la prezentarea perioadei romane, domnul inginer a scos din buzunar şi ne-a arătat o replică fidelă a tăbliţelor cerate folosite în acea epocă pentru parafarea diverselor documente, mai mult sau mai puţin importante. Ni s-a spus cum se realizau şi se foloseau aceste tăbliţe, pe rama din lemn turnându-se ceară fierbinte, pe care apoi după răcire, se scria prin scrijelirea cu un obiect ascuţit. Se poate spune că importanţa deosebită a acestor tăbliţe cerate este una dublă.

Pe de o parte, la nivel naţional, importanţa e dată de faptul că una din tăbliţele descoperite constituie un document de o însemnătate istorică mare, fiind „actul” ce dovedeşte că Roşia Montană este cea mai veche localitate atestată documentar din România – această tăbliţă ce poartă numărul XVIII a fost găsită în anul 1854 în mina Ohaba-Sf. Simion şi constituie un contract de angajare datat la 6 februarie 131, pe care apar şi cuvintele Alburnus Maior, acestea constituind numele Roşiei Montane în timpul îndelungatei perioade romane. În prezent această valoroasă tăbliţă încă există şi se găseşte la Bucureşti, aflându-se în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României.

Pe de altă parte, vorbim de valoarea la nivel internaţional, astfel de obiecte fiind extrem de rare, cu excepţia ţării noastre doar în vechiul Pompei mai găsindu-se aşa ceva. În România ar fi fost descoperite, între anii 1786 şi 1855, în jur de cincizeci de exemplare însă doar douăzeci şi şase au fost salvate de la distrugere, toate acestea constituind documente parafate între anii 131 şi 167. Din păcate însă, la fel ca multe alte inestimabile valori ale ţării noastre, şi acest adevărat „tezaur” istoric a luat calea altor meleaguri :( – din câte ni s-a spus, din cele douăzeci şi şase de tăbliţe doar trei mai sunt în ţară (două la ”Muzeul Naţional de Istorie a României” din Bucureşti şi una la ”Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei” din Cluj-Napoca), restul regăsindu-se prin muzee din Budapesta şi Viena, bineînţeles, la fel ca şi celelalte valori înstrăinate, fără nici cea mai mică speranţă de a fi recuperate vreodată >:( .

Revenind la minerit şi la extracţia aurului, în cei 166 de ani în care Imperiul Roman a stăpânit aceste teritorii, s-ar fi scos cantităţi impresionante de metal preţios, conform unor însemnări ale acelor vremuri, fiind menţionate 165 de tone de aur şi 331 tone de argint ce au luat drumul Romei. Bineînţeles că interesul a rămas mare şi în perioadele ce au urmat, toţi cei care au stăpânit aceste zone profitând de bogăţiile din pământuri, fiecare folosind diverse tehnici de extracţie, de la daltă şi ciocan până la folosirea de materiale explozive, „povestea” culminând cu mai recentele exploatări de suprafaţă.

După acest scurt istoric al mineritului, s-a trecut la prezentarea a ceea ce a rămas în urma exploatărilor. Ni s-a spus despre „oraşul subteran” creat de mulţimea de galerii, săpate pe mai multe nivele până la aproximativ 400 de metri adâncime sub locul în care ne aflam şi încă circa 100 de metri deasupra noastră, pe dealurile din împrejurimi – deci aproximativ 500 de metri diferenţă de nivel, spaţiu în care s-a creat o impresionantă reţea de galerii etajate, unele mai mici, altele mai mari, unele goluri subterane fiind de-a dreptul impresionante ca mărime (conform spuselor ghidului, „încape în ele şi câte o biserică cu turn cu tot”). În total ar fi aproximativ 150 de kilometri de galerii, adică de zece ori mai mult faţă de cei circa 15 kilometri cât ar însuma căile de acces ale comunei (la suprafaţă). Rămâi pur şi simplu cu gura căscată! Pare greu de crezut dar iată ce a putut rămâne în urma câtorva mii de ani de minerit!

Continuându-şi expunerea, ghidul face trecerea de la prezentarea întregii zone la detaliile despre ceea ce urmează să vizităm şi anume cele trei puncte de interes ce formează muzeul: galeria romană, expoziţia exterioară, respectiv cea interioară.

GALERIA ROMANĂ.

Prezentarea muzeului a început cu galeria ce urma să o vizităm. Ni s-a spus că vom coborî la aproximativ 100 de metri adâncime şi că acolo vom străbate aproape 200 de metri dintr-o galerie antică. Ni s-a atras atenţia că în adâncuri temperatura este destul de scăzută (7-9 grade la intrare şi mai creşte câteva grade spre interior) şi că trebuie să fim bine îmbrăcaţi. Un alt detaliu este acela că galeria este iluminată şi că deşi prin unele locuri (mai exact, în prima porţiune) pe aleea subterană s-a turnat ciment, în mare parte galeria s-a păstrat aşa cum arăta ea cu aproape 2000 de ani în urmă, aşa că vom găsi zone cu noroi şi bălţi, de la apele infiltrate ce se scurg pe pereţii de piatră, dându-le şi o culoare roşiatică datorită oxizilor de fier. Şi bineînţeles că nu au lipsit câteva detalii ce ţin de siguranţă, pentru evitarea incidentelor nedorite.

La intrarea în subteran, de-o parte şi de alta a uşii de acces deasupra căreia stă inscripţionată denumirea „Alburnus Maior”, se găsesc două alte inscripţii în marmură, ce simbolizează tăbliţa cerată numărul XVIII - în stânga este o reproducere parţială a textului de pe tăbliţă iar în dreapta putem găsi câteva informaţii (în limba română) despre ce reprezintă valorosul artefact.

Odată intraţi în mină, am simţit fiorul rece chiar din momentul în care uşa s-a închis în urma noastră iar acesta se accentua pe măsură ce coboram cele 157 de trepte ce ne duceau în adâncurile pământului. Coborârea necesită atenţie căci în unele locuri treptele mai au lipsuri, iar dacă mai punem la socoteală şi umezeala, cred că e suficient ca să dăm seama că vom fi mult mai în siguranţă dacă vom coborî folosindu-ne de balustrada amplasată special pentru aşa ceva – probabil că mâinile ne vor cam îngheţa dar mai bine aşa decât Doamne fereşte să ne accidentăm.

Din capătul inferior al scării, se mai traversează un scurt sector de mină în care tunelul are plafonul boltit şi pereţii zidiţi (la fel cum sunt şi în zona treptelor), apoi... intrăm cu adevărat în „lumea antică”. Acolo, în subteran, este un adevărat labirint. Din galeria (hai să-i zicem) principală, adică cea care este iluminată şi se poate vizita, se desprind o mulţime de alte galerii, unele mai largi, altele mai înguste, unele pe orizontală, altele pe verticală (şi în sus şi în jos), ce mai, e o mare încrengătură de galerii pe care cu siguranţă te-ai rătăci extrem de uşor, dacă nu ar exista cea iluminată şi un ghid. Cei drept, pentru evitarea accidentelor, unele mai sunt blocate cu gratii (din lemn sau din fier), în special cele pe verticală. Oricum, rar poţi vedea aşa ceva. Şi când te gândeşti că tot acel labirint a fost săpat doar cu dalta şi ciocanul... !!!

Am străbătut galeria principală, care aşa cum am spus, este betonată pe jos în prima parte, apoi am trecut în sectorul natural, cu bălţi şi noroi, din loc în loc acestea putând fi evitate călcând pe nişte scânduri groase de lemn, amplasate special pentru a traversa micile pasaje mai dificile. Aşa cum fuseserăm deja informaţi, galeria are formă trapezoidală, la bază având aproximativ 1,5 metri iar partea de sus, cam un metru. Nici înălţimea nu este foarte mare, aceasta fiind de aproximativ 1,80 – 1,90 metri (pe alocuri chiar mai puţin şi trebuie să fi atent că altfel poţi da cu capul de plafon). Din loc în loc, ghidul ne-a arătat că pe pereţii laterali există nişte mici nişe, unde cu ajutorul argilei, se fixau opaiţele ce ajutau la iluminat. Acestea erau ceramice şi ardeau cu ajutorul seului de oaie sau uneori, a uleiului de măsline.

Ajunşi într-un spaţiu puţin mai extins, ghidul s-a oprit şi ne-a aşteptat pe toţi cei aliniaţi de-a lungul galeriei să ajungem la locul cu pricina, după care ne-a adus la cunoştinţă că am ajuns la capătul vizitabil al minei, că ne aflăm la adâncimea de aproximativ o sută de metri şi că de aici încolo mina mai continuă încă 60-70 de metri dintre care doar pe distanţa de 20-25 de metri se mai poate merge, mai departe fiind zone inundate, aflate sub nivelul mării.

După ce am aflat câteva mici detalii despre locul în care ne aflam, ghidul a continuat prezentarea (referitoare la exploatarea din perioada antică) începută la suprafaţă, înainte de a intra în mină. Ne-a spus că nu ne-a povestit totul la început tocmai în ideea de vedea mai întâi cu ochii noştri ce însemna o mină şi în ce condiţii se lucra. Cum că odată cu romanizarea, au fost aduşi o mulţime de sclavi, despre o parte dintre aceştia presupunându-se că odată intraţi în mină, mai erau scoşi doar când mureau. Nu ieşeau niciodată afară, acolo mâncau, acolo îşi făceau necesităţile, munceau din greu şi dormeau pe grămezi de lemne. Li se promitea că după zece ani de muncă în mină vor fi eliberaţi dar în acele condiţii, fără haine (cu câteva cârpe aruncate pe ei) şi încălţăminte, plini de boli şi răni, nu puteau rezista atâta timp.

”Imaginaţi-vă ce era aici în acea perioadă!” – asta ne-a spus ghidul după istorisirea cu sclavii. Să-mi fie cu iertare dar aşa ceva cred că este pur şi simplu inimaginabil. Mi-e foarte greu să mă gândesc (şi cred că e valabil pentru toţi cei care nu au avut de-a face cu aşa ceva) şi la ce înseamnă munca într-o mină în condiţiile din prezent, ce să mai vorbim de acele vremuri! :(

După povestea cu sclavii din epoca romană, am trecut la o altă perioadă. Din sala în care ne aflam se ramifica o altă galerie, a cărei gură era blocată de un vagonet din lemn. Ni s-a prezentat acea galerie ca fiind una de proveninţă medievală, perioadă în care pentru transportul materialului extras nu se mai foloseau coşurile de nuiele cărate în spate ci vagonete ce mergeau pe şine din lemn. Ulterior, în perioada modernă, s-a trecut la convoaiele de vagonete trase de locomotive, la electrificarea minelor, etc. Şi cam aşa s-a încheiat povestea cu istoria mineritului.

Astfel, după un scurtă sesiune de întrebări şi răspunsuri, pauza din mină a luat sfârşit şi a venit momentul să facem cale întoarsă. Văzând că suntem câţiva care ne tot agitam să facem repede câteva poze, răbdătorul domn inginer ne-a sfătuit să nu ne grăbim că „nu ne aleargă nimeni” şi a stat cu noi până ne-am făcut damblaua :), după care ne-am îndreptat împreună către ieşire, pe drum mai adresându-i câteva întrebări – la care binenţeles că ne-a răspuns fără ezitare. Am luat la pas cele 157 de scări care însă la urcare au părut mult mai multe decât la coborâre :D şi am ieşit din nou la lumina zilei.

EXPOZIŢIA EXTERIOARĂ

În curtea din faţa intrării în mina „Alburnus Maior” este amenajată expoziţia exterioară a muzeului. Făcând un tur al curţii, pentru început trecem mai întâi prin dreptul unei guri de intrare într-o altă mină, în faţa căreia este amplasat un vagonet din lemn.

Urmează apoi o serie de foste instalaţii de prelucrare a minereului aurifer începând cu câteva şteampuri (din câte am înţeles, acestea ar fi fost restaurate între anii 1970-1979) – fie din lemn, acţionate de forţa apei, fie cel de tip californian cu săgeţi din fier acţionat de motoare, acesta din urmă fiind folosit în perioada interbelică şi până la introducerea în exploatare a unei noi metode de prelucrare şi anume măcinarea minereului cu ajutorul bilelor de oţel, în mori acţionate de motoare electrice. Din patrimoniul micului muzeu nu lipseşte nici o astfel de moară, alături de alte exponate „moderne”, printre care şi vagonete pe şine metalice.

Turul se încheie cu o expoziţie de vestigii din perioada antică – e vorba despre o colecţie de stele funerare şi altare votive, provenite din siturile arheologice de pe raza comunei Roşia Montană (aici se află expuse doar o mică parte din ceea ce s-a găsit în fostele aşezări antice descoperite în zonă). Cam asta ar fi, pe scurt, expoziţia exterioară. Aş vrea să mai menţionez faptul că despre modul de folosire al şteampurilor, deşi ne-a fost prezentat de către ghid, am evitat să mai scriu căci cei interesaţi pot găsi foarte uşor multe informaţii despre acest subiect.

EXPOZIŢIA INTERIOARĂ

După vizitarea expoziţiei exterioare şi un scurt răgaz la final, pentru cei care au dorit să facă poze cu exponatele, împreună cu ghidul ne-am deplasat către clădirea ce găzduieşte expoziţia interioară sau aşa cum deseori am auzit că i se spune, Muzeul Mineritului (propriu-zis) – e vorba despre cea în dreptul căreia am ascultat prima prezentare a ghidului. Clădirea este destul de învechită atât la exterior cât şi în interior, acolo unde cele trei săli în care este împărţită expoziţia, găzduiesc exponate de valoare, de la expoziţia foto-documentară denumită „Aurarii” până la bucăţi de rocă şi obiecte foarte vechi folosite în minerit. Din câte mi s-a spus, acest mic muzeu a fost inaugurat în anul 1981, din iniţiativa foştilor şefi ai exploatării.

Accesul din exterior se face direct în prima sală expoziţională, încăpere în centrul căreia putem vedea o „Machetă cu zăcământului aurifer de la Roşia Montană”, executată fidel, la scară, în octombrie 1981. Pentru a completa imaginea exploatării, pe machetă au fost puse şi câteva „utilaje” – nişte jucărioare care sunt destul de mari pentru scara la care este realizată macheta, dar măcar se integrează bine în peisaj.

Tot în această primă sala putem vedea şi expoziţia de roci, adică un coş de nuiele plin de „Minereu auro-argintifer din masivul Cetate” şi mai multe bucăţi de dacit de diferite tipuri/compoziţii, expuse într-o vitrină – apropo, la cât de veche părea, inclusiv acea vitrină se putea considera a fi piesă de muzeu :). Colecţia e completată de câteva hărţi şi de o serie de expuneri (sub formă de tablouri), dintre care cele mai importante sunt cele ce prezintă fotografii cu câteva dintre tăbliţele cerate descoperite şi texte cu informaţii despre acestea.

Şi în celelalte două săli predomină imaginile, pe lângă o colecţie de fotografii cu ”Aur nativ (ştufe)” şi câteva hărţi şi poze mai recente cu exploatarea minieră, restul fiind grupate pe categorii (cu denumiri reprezentative) astfel încât să prezinte vizitatorilor diverse etape din evoluţia mineritului, precum şi activităţile desfăşurate în procesul de extragere a aurului. Astfel, putem descoperi cum a început povestea cu ”Aurul aluvionar” şi ”Alesul aurului cu şaitrocul”, continuând cu ”Prelucrarea minereului cu râşniţa, Prelucrarea minereului cu mojerul”, şi mai târziu, ”Prelucrarea minereului cu şteampurile de lemn”. Cea de-a doua colecţie ne familiarizează cu activităţile sistematice desfăşurate de către mineri şi debutează cu imagini surprinse ”În drum spre mină”, după care urmează ”Intrarea în mină”, ”Baterea găurilor de mină”, ”Puşcarea găurilor de mină”, şi în final ”Scoaterea, Încărcarea şi transportul minereului”.

Într-un colţ de încăpere este prezentată ”Circulaţia pe scara romană”, o scară realizată dintr-un buştean, cioplit astfel încât să capete forma unor trepte. Partea frumoasă este că în cazul acestei scări nu trebuie să ne mulţumim doar cu privitul pozelor căci există şi un exponat autentic. Că tot a venit vorba de exponate, în afară de această scară romană, mai putem vedea două coşuri de nuiele, câteva bucăţi de piatră cioplite cu diverse inscripţii, o râşniţă de piatră şi (cred) o pompă pentru evacuarea apei din zonele de extracţie inundate. Şi... cam asta ar fi tot ce e de văzut.

După ce am încheiat şi vizitarea expoziţiei interioare, nu am părăsit incinta fără a cumpăra şi un mic suvenir căci cine dorea, putea achiziţiona la preţul de cinci lei, câte o bucăţică de rocă de culoare roşiatică. Şi cu asta s-a încheiat vizita noastră la Muzeul Mineritului.

După ce am plecat de la muzeu, urmând în continuare şoseaua principală, ne-am îndreptat către Centrul comunei, de unde am făcut dreapta şi imediat pe prima străduţă la stânga (pe drumul comunal 117) şi după aproximativ un kilometru de mers în urcuş uşor pe drumul foarte îngust dar destul de bun, am ajuns în mica parcare de lângă Tăul Brazi. Din parcare, se mai merge la pas încă aproximativ o sută de metri pe un drum forestier şi se ajunge pe malul lacului.

Acest lac face parte din seria celor şapte tăuri încă existente în vecinătăţile Roşiei Montane. Pentru cine nu ştie, aceste tăuri NU au nici o legătură cu foarte poluatele lacurile de decantare (zic asta deoarece la faţa locului am constatat că erau persoane mirate că apa e curată şi că... are peşti!) ci sunt lacuri artificiale, care au fost făcute cu scopul de a alimenta şi a pune în mişcare şteapurile folosite în trecut la prelucrarea minereului aurifer.

Tăul Brazi se află la limita estică a comunei, pe un afluent al Văii Roşia, la altitudinea de 950 metri. Deşi lucrurile s-ar mai putea îmbunătăţi substanţial, zona este cât de cât amenajată pentru agrement: drumul de acces este în bune condiţii şi pe o porţiune de pe malul lacului este iluminat, există un panou informativ cu detalii şi hartă a zonei, sunt amplasate mese şi băncuţe iar pe lac se pot face plimbări cu hidrobiciclete (nu am fost până la micul debarcader aşa că nu pot să vă dau mai multe detalii: program şi tarife).

Una peste alta, nu cred că mai are rost să lungesc povestea; cert e că mie mi-a plăcut zona şi nu mi-a părut deloc rău că am venit până aici să vedem acest lac.

Acum, că am văzut cu ochii mei ce înseamnă Roşia Montană, pot spune răspicat că tare aş regreta ca toate frumuseţile zonei să fie pur şi simplu distruse în interesul şi goana unora după îmbogăţire. Deşi există posibilitatea de a ne “lupta cu morile de vânt” (vom vedea ce se va întâmpla până la urmă), cred totuşi cu tărie că aşa zisele “mari investiţii” (defapt în viziunea mea sunt doar nişte mari vrăjeli:() în domeniul minier nu ar trebui să existe, cel puţin nu aşa cum sunt ele programate în prezent.

Zic asta pentru că sunt om de turism iar aici, pe AFA, vorbim despre turism, aşa că asta susţin: TURISMUL. Trebuie să ne gândim foarte bine ce ne dorim şi în ce va trebui să ne bazăm pe viitor în această zonă a Apusenilor: o dezvoltare durabilă a turismului, ce e drept, nu va putea aduce beneficii imediate ci doar în timp, sau o exploatare minieră temporară ce poate va aduce beneficii pe moment dar... doar atât, şi mai ales cu ce “sacrificii”. Ştiu că poate mulţi nu vor fi de acord cu mine dar din punctul meu de vedere, cine are impresia că turismul şi mineritul va merge pas la pas în Roşia Montană, nu că se înşeală, ci chiar face o greşeală flagrantă. Dar... fiecare cu părerile (şi interesele :( ) lui!

Un lucru este sigur: deşi aşa sărăcăcioasă cum e, mie mi-a plăcut foarte mult zona şi m-aş întoarce oricând pe aceste meleaguri Apusene. Şi vă sfătuiesc pe toţi să nu ocoliţi acest minunat tărâm! Mergeţi cu toată încrederea şi descoperiţi-i frumuseţea, vizitaţi-l şi povestiţi şi altora despre ceea ce aţi văzut, ca la rândul lor să fie convinşi că merită să vadă Roşia Montană - atâta timp cât încă mai există.

Toate cele bune şi vacanţe frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 2868 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI