Pula/Pola - un adevărat muzeu în aer liber! (și alte câteva mărunțișuri)

TIPĂREȘTE

Astăzi părăsim fermecătorul Labin și ne îndreptăm spre ultima cazare a sejurului nostru croat. Practic, ne vom muta de pe țărmul estic al Peninsulei Istria pe cel vestic, ocolind-o pe lângă mare; desigur, pe drum ne vom opri în câteva locuri.

Primul popas îl facem nu departe, în satul Barban, pe care îl regăsim ca punct de interes pe „traseul frescelor” istriene, în micul nostru ghid turistic. Parcăm în dreptul primăriei, nu departe se află intrarea în centrul vechi. Ne taie calea o bisericuță al cărui interior (o sigură încăpere, cel mai simplu model posibil) poate fi explorat, dar nu prezintă nici un interes concret pentru profanii de noi; adică nu reușim neam să identificăm în vagile rămășițe cromatice de pe pereți fostele picturi despre care pomenește panoul explicativ de afară! Altfel, bisericuța cică ar fi foarte veche, de prin sec. 14, una dintre cele mai vechi din peninsulă. Păcat să fie lăsată de izbeliște chiar așa – oricine poate da o raită prin interior și, după gunoaiele de pe jos, socotesc că nu întotdeauna vizitatorii îs mânați de curiozități culturale...

Barban mai are o biserică mai mare, prindem foială multă în jurul ei, niște muncitori par să dezasambleze niște construcții temporare, pare să fi fost ceva spectacol de curând pe-aici, după toată zarva, afișele pe jumătate rupte ce zboară în toate direcțiile... Mai există și un fel de conac vechi, o construcție cu ziduri roșcate scorojite și o sculptură ciudată cu cap de pasăre chiar în mijlocul pieței... În fine, nu facem prea mulți purici în Barban și socotesc că, dacă nu ne-am fi oprit deloc, n-am fi pierdut mai nimic.

Următorul popas planificat e chiar în sudul extrem al peninsulei, în Medulin, principala curiozitate fiindu-ne legată de una dintre puținele plaje cu nisip din Croația și, cu siguranță, singura din Istria. Mulți, foarte mulți alții ca noi se pare că prezintă curiozități similare, căci drumul spre Medulin se aglomerează din ce în ce mai tare pe măsură ce ne apropiem; deja pe Tati îl iau transpirațiile când se gândește că va trebui să mai și ieșim din balamucul ăsta!

Când am socotit că nu mai avem mult, virăm dreapta și parcăm nu departe de faleza de promenadă ce mărginește portul. Facem câțiva pași în sus și-n jos, descoperim o stațiune drăguță, cu hotelașe și studiouri îmbrăcate în bolți de bougainvillea, dar și cu numeroase locuri de campare (vom intra, începând de aici, pe tărâmul campingurilor!), cu restaurante și cafenele cochete, cu piste pentru biciclete și cu tot felul de oferte de activități de divertisment turistic: excursii pe mare, plimbări cu hidrobicicletele, sporturi de apă etc.

Există și un mic sit arheologic (ghidul nostru zice că ar conține rămășițele unei vechi așezări romane plus necropola aferentă), vedem indicator în direcția lui, dar socotim că n-ar prea fi timp, deci zicem pas. La final, identificăm și plaja cu nisip Bijeca – hmm, cam dezamăgitor peisaj... Nisipul e în strat subțire și apa pare cam tulbure, ne amintim de experiența similară de acum câteva veri, tot în Croația, pe insula Korčula, când Tati și-a zdrelit un picior din cauză că n-a văzut un bolovan ascuns în apa nisipoasă...

E timpul s-o luăm din loc, ne așteptă chestii cu adevărat serioase????, cum ar fi să vedem cam cu ce se mănâncă... orașul Pula (italienii, mai decenți un pic, îi ziceau Pola, la vremea când au stăpânit pe-aici). În fine, nu ne cramponăm noi de-o literă, nici măcar de oarece conotații, suntem turiști responsabili și avem o treabă de făcut.

Pentru început, setăm pe gps adresa unei parcări centrale, dar până acolo ne fură peisajul și, cu vreun km și ceva înainte de a ajunge, constatăm că am putea parca (aproape) oriunde, printre locuințele localnicilor; procedăm în consecință, nu neapărat ca să mai scutim câțiva firfirei, dar... ce-i în mână nu-i minciună, precum se știe. Pe urmă o luăm la vale (citisem că Pula este „orașul celor 7 coline” , ca Roma sau... Galați ????– și cine știe câte orașe s-or mai fi întinzând fix pe 7 coline, dar să nu fim malițioși...), tot gps-ul ne ajută. Stânga, dreapta, stânga, dreapta și... iaca, simbolul orașului, cel admirat până acum doar în poze și documentare TV, Arena/Amfiteatrul roman!

Ridicată din calcar local în sec. 1 d. Hr., pe vremea împăratului Vespasian (ca și Colloseumul din Roma), în scop de „pâine și circ” (mai mult circ, adică lupte de gladiatori), Arena din Pula este unul dintre monumentele de acest tip cel mai bine conservate din toată fosta lume romană. De formă eliptică, cu lungime de 130 m și lățime de 100 m, inițial putând găzdui în jur de 20000 de spectatori, și-a păstrat cam aceeași destinație și în Evul Mediu, doar că locul gladiatorilor l-au luat cavalerii ce se întreceau în turniruri. Nici în ziua de azi nu stă de pomană, aici se desfășoară tot felul de evenimente culturale și sportive, la care pot participa până la 5000 de spectatori. Totodată, se poate vizita (10 euro/adult; 5 euro/copil), iar fostele galerii subterane găzduiesc un muzeu dedicat culturilor specifice zonei – a viței-de-vie și măslinilor.

Facem zeci de poze din zeci de unghiuri, interiorul arenei se vede foarte bine printre arcadele de piatră și decidem să nu cumpărăm bilete pentru muzeu, ci să ne continuăm vizita în direcția centrului vechi. Căci, din cauza mărimii sale impresionante, Arena din Pietas Iulia (cum numeau romanii orașul) n-a încăput intra muros (dar nici departe nu era), fiind legată de zidurile fortificate prin Via Flavia.

Următoarea care ne iese în cale e ceea ce credem noi c-ar fi Poarta lui Hercule; ulterior aflarăm că ar fi trebuit să mai mergem vreo câteva zeci de metri, dar, după poze, n-am pierdut mare lucru. În prezent, Porta Ercole se prezintă ca o arcadă simplă în zidul de incintă (păstrat din antichitate) dincolo de care se înalță o clădire maiestuoasă, cu ziduri galbene, ce adăpostește un muzeu. Ceea ce admirăm cu adevărat se numește Porta Gemini, numele provenind de la cele 2 arcuri gemene frumos împodobite. Evident, tot romanii-s „vinovați” , dar de data asta ăia de-au trăit și muncit prin sec. 2-3 d. Hr.

... Dar ce-avem noi aicea?!... Adică dincolo de poarta asta frumoasă?!... O cărăruie pavată care duce spre intrarea într-un tunel, deasupra căreia scrie „Zerostrasse” . Citisem de Zerostrasse – un labirint de tuneluri subterane construit de austrieci în vremea WW2 pentru a apăra orașul de eventualele atacuri aeriene (asemănătoare celor din Rijeka, dar mult mai extinse aici) și mi-ar fi plăcut să văd cu ochii mei.

Deci mergem și cumpărăm bilete – 40 kuna (cam 6 euro) bucata. În preț – constatăm cu surprindere și bucurie – avem incluse mai multe lucruri. Muzeul se întinde de fapt pe 3 niveluri interconectate printr-un ascensor: 0 – Zerostrasse (galeriile din WW2); 1 – galeriile săpate în timpul WW1; 2 – castelul (vechea fortăreață venețiană de secol 17). O să vi se pară ciudat că, după ce vom fi urcat un etaj, vom găsi tot niște tuneluri subterane; nu va mai fi ciudat după ce veți înțelege că fortăreața a fost construită – logic – pe vârful uneia din cele 7 coline, cea mai apropiată de port. Deci avem un tort cu 2 „blaturi” spongioase la bază și unul compact deasupra

Zerostrasse însumează vreo 700 m de tuneluri care pornesc din cele 4 puncte cardinale (există 4 intrări în sit, deci) și se intersectează într-un punct central. Evident, nu le străbatem pe toate, n-are nici un rost. Lățimea e de 2-3 m, înălțimea la fel, n-avem nici cea mai mică senzație de claustrofobie; din contră, răcoarea dinăuntru ni se pare binevenită. Pe oarece porțiuni, de-o parte și de alta, sunt expuse panouri cu tot felul de informații și fotografii despre orașul interbelic. Există și wifi gratuit în tuneluri, dar pentru noi prezintă mai mult interes vechile latrine și zone de depozitare.

Stăm un pic la coadă la lift, nu mult și decidem să sărim peste nivelul 1 și să mergem direct la castel. „Aterizăm” pe vârful dealului, sub cerul albastru. De fapt, suntem într-o „piață” înconjurată de clădiri scunde, din loc în loc sunt trepte ce urcă la nivelul următor. Conform unei fotografii aeriene prezentate pe un panou informativ, fortăreața are formă de stea cu 4 colțuri, în fiecare colț aflându-se câte un bastion. În forma actuală, a fost ridicată pe la 1630 de către venețieni, cu ajutorul celebrului arhitect militar de origine franceză Antoine de Ville, pentru a proteja orașul și portul (cu mare probabilitate, exista aici deja o fortăreață din vremea romanilor și chiar de mai înainte). În prezent, locul găzduiește Muzeul de Istorie al Istriei, pe care ne grăbim și noi să-l vizităm.

Sincer, peste anumite aspecte (cum ar fi cele tehnice, legate de tipuri de fortificații și evoluția lor în timp, arme și alte asemenea) eu prefer să nu insist prea mult, orice îmi amintește de această activitate absolut infantilă ce caracterizează câteodată „marii” bărbați ai lumii (numită „război” ) îmi stârnește repulsie și, de la un punct încolo, începe să mă deprime. Înțeleg că e nevoie să ni se amintească periodic ca să nu uităm, să învățăm din greșelile trecutului, bla-bla-bla, dar... mă frustrează maxim când văd că unii nu-s în stare/dispuși să învețe nimic... În fine, să revenim la oile noastre.

M-a emoționat teribil secțiunea dedicată vechii cazarme/spital de campanie (căci, după venețieni, fortăreața a fost preluată de habsburgi, desigur). Este reprodus un dormitor cu 2 paturi suprapuse, n-au fost uitate mici detalii, precum fotografii ale iubitelor/soțiilor sau scrisori primite/trimise acestora. Alte imagini amintesc despre activitățile „profesionale” , dar și de recreere în care erau implicați recruții și mi-a plăcut că astfel ți se implantează subliminal ideea că soldatul nu reprezintă doar un braț aflat în prelungirea unei arme nimicitoare, ci un om cu sentimente și nevoi. Și secțiunea dedicată farmaciei mi s-a părut foarte interesantă – mobilierul de epocă absolut fenomenal, dar și sutele de borcănașe etichetate, aflate în slujba binelui universal...

Altă aripă a clădirii este ocupată de o expoziție temporară a unui fotograf local; o baleiem și pe aceasta cu plăcere. Pe urmă urcăm la ultimul nivel, practic ne plimbăm pe „acoperișul” fortăreței, prin iarba parțial uscată, facem un tur complet, ce ne oferă imagini panoramice cu orașul, portul și marea. Foarte fain; asta e partea mea preferată, să văd lumea „de sus” !

La coborâre, evităm liftul, descoperim un șir de trepte ce ne conduc la baza colinei, pe o alee pietruită. De aici, pe lângă biserica fostei mânăstiri franciscane (pe care am tot pozat-o de sus), cotim la dreapta și coborâm în pantă lină până... în plin balamuc! Mai concret, pe aleea turistică, plină de terase și magazinașe și, desigur, de un puhoi de lume! E ora prânzului, nu găsești o masă liberă (nu c-am vrea; decidem să terminăm întâi cu vizitatul) și e un murmur și o forfotă pretutindeni! Până la urmă, atmosferă de vacanță estivală într-un oraș turistic, ce vreți?!...

Ne atrage atenția un indicator spre „La Casa di Agrippina/sec. 1” și ne strecurăm printr-un gang scurt, la capătul căruia ne așteaptă micul sit cu ruine romane, înconjurat de blocuri de locuințe. Numele ar proveni de la un rest de statuie, înfățișând un bust de femeie. Există și un panou cu o schemă și explicații sumare.

Ne întoarcem și-o luăm spre dreapta, în curând ajungem în inima orașului vechi, locul care în antichitate se numea Forum și care în prezent păstrează aceeași formă, de piață pătrată uriașă. Identificăm mai multe puncte de interes: Centrul Turistic (ah, ce bună e răcoarea de la aerul condiționat! ; altfel, mare lucru nu pescuim de-aici), Primăria (adăpostită în vechiul Palat Comunal – 1296) și alături, micul Templu al lui Apollo/Augustus. Acesta chiar arată ca un templu, cu coloane și tot tacâmul și citim că a fost ridicat între anul 2 î. Hr. și 14 d. Hr., având 2 patroni spirituali, unul de sorginte divină, altul cu sânge albastru. De-a lungul secolelor, micul edificiu s-a transformat în biserică creștină și apoi loc de depozitare, până în 1944, când o bombă l-a distrus complet. A fost însă reconstruit în 1945-47, azi adăpostind un mic muzeu arheologic.

Ne întoarcem pe unde am venit, pe aleea zgomotoasă cu terase și magazine, un singur lucru aș vrea să mai văd, l-am identificat pe hartă și n-ar trebui să fie departe: Mozaicurile Romane. Îmi imaginez că-i tot așa, o chestie mică, precum Casa Agripinei – de văzut, de pozat și de plecat. Pe urmă mâncăm, îi promit lui Tati, pe care-l cam zgândăre șoriceii prin burtică.

Nu dăm neam de mozaicurile alea, deși ne foim prin zonă și gps-ul susține în mod repetat că acolo îs! Unde, frățicule, că nu zăresc nici măcar o pietricică de-aia colorată?! Frustrată, sunt nevoită să mă alătur lui Tati, care a și sărit pe o masă ce taman s-a eliberat la o terasă. Mediterraneo îi zice cârciumii și n-o să-i fac un review separat, căci mi s-a părut destul de banală, n-aș recomanda-o în mod deosebit. N-a fost rău, dar se putea mai bine. O pizza și-o porție de calamari la grill cu cartofi și mangold și câte o bere mică balotarăm.

Ne ambiționăm și reluăm căutarea mozaicurilor și, în sfârșit, le descoperim! Intrarea în micul sit se face de undeva, din spatele străzii cu terase: de la Mediterraneo, dreapta și imediat stânga și dai de un gard metalic cu ochiuri mari în formă de romb, pe stâlpul de lângă poartă e semnul turistic verzui. Înăuntru, dincolo de alt grilaj, la vreo 2 metri sub nivelul pământului, se pot admira superbele mozaicuri aparținând (se presupune) unei foste case nobiliare pe pe vremea romanilor, păstrate atât de bine deoarece au stat ascunse până nu de mult; un bombardament din timpul WW2 le-a scos la lumină. Surpriza este că de aici, din incinta micului sit, se poate ieși în strada cu terase, traversând un magazin de țoale! Și suntem fix în punctul unde, mai devreme, Helga susținea că „am ajuns la destinație!” Și eu, care am crezut că-a luat-o cu capul gps-a mea!... Scuze, Helga! E drept, nu-i greu să ratezi locul, deși plăcuța verzulie este prezentă și aici, dar cumva „se pierde” în marea de culori. Poate vă ajută: alături se află un Money Exchange.

În fine, continuăm până la capătul străduței cu terase, admirând elementele decorative ale vechilor clădiri. Ieșim într-o piață, chiar în fața Arcului de Triumf dedicat familiei nobilare romane Sergius, numit și Porta Aurea, după frumoasele elemente arhitecturale cu care este împodobit.

Ne mai foim un pic prin zonă, pe lângă vechile ziduri de incintă ale orașului, parțial conservate... Cumva în direcția din care am venit, că de-acum ne cam încearcă oboseala... Dar ne întoarcem pe alt drum, așa cum ne place de obicei, ocazie cu care mai dăm peste una-alta: rămășițele unui mausoleu roman, un părculeț cu o fântână frumoasă, ruinele „cartierului” Sf. Teodor, un memorial dedicat luptei antifasciste... E clar, se poate spune despre Pula că-i un adevărat muzeu în aer liber, peste tot calci pe urmele istoriei!...

---

VIZUALIZĂRI: 3686 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI