Monopoli — o fermecătoare introducere în splendoarea barocă a Pugliei

TIPĂREȘTE

Părăsind Dimora Silcla 2, am realizat că noi n-am prea văzut Polignano a Mare la lumina zilei și decidem în ultimul moment ca, în loc s-o cotim stânga, spre a ieși mintenaș pe strada statale, să continuăm în sens invers, pe șoseaua ce străbate localitatea.

Reperasem pe hartă parcarea publică, dincolo de piața centrală; ne propunem doar câțiva pași să facem prin orașul vechi, până la măcar unu-două balcoane suspendate peste mare, să admirăm și să imortalizăm contrastul dintre zidurile albe și albastrul infinit!...

Doar că, aflându-ne în prima zi de Crăciun, găsim șoseaua cu pricina blocată, centrul localității oferit exclusiv pietonilor, așa că renunțăm și tot pe SS16 Adriatica ajungem – direcția sud. Următoarea cazare ne așteaptă în apropiere de Lecce, dar abia pe seară, ceea ce înseamnă nu doar că că avem timp berechet să străbatem cei aproximativ 110 km, ci și să ne oprim ici-colo să ne mai clătim privirile. Căci să nu uităm motivul principal al vizitei: „în căutarea luminițelor de Crăciun” ! ????

Primul popas – nu departe, practic următoarea localitate agățată de țărmul mării: Monopoli. Părăsim șoseaua, urmărim indicatoarele spre centru și în câteva minute ocupăm unul din locurile delimitate cu vopsea albastră, în marginea unei piețe uriașe, cu un monument impozant în mijloc. Albastru = ar trebui să plătim parcarea, ne îndreptăm spre parcometru și citim că în zile de sărbătoare legală e gratis, lucru confirmat de un trecător. Ne bucură mica economie în bugetul de vacanță și-o pornim în direcția orașului vechi.

Prima care ne iese în cale este o biserică veche (sec. 16, după cum apare scris pe micul panou informativ de lângă intrare): Chiesa San Domenico. De fapt, dacă nu mi-aș fi ridicat întâmplător ochii și n-aș fi reperat cupola și clopotnița proiectate pe albastrul cerului, nici n-aș fi remarcat că zidurile de culoarea mierii ascund o mică bijuterie! Ne punem măștile și dăm un mic tur înăuntru, suntem singurii vizitatori, admirăm picturile din capele, inclusiv cea numită San Pietro Martire, atribuită renascentistului Giovanni Bellini (zis și Giambellino) – o copie, de fapt, originalul aflându-se în Pinacoteca din Bari. Plafonul pictat este și el o adevărată încântare pentru ochi și inimă!

Trecem pe lângă ceva ruine inspirat evidențiate (fostele ziduri de apărare, pesemne), apoi, nu departe, ne întâmpină cel mai important edificiu religios al orașului, pe numele complet Basilica Cattedrale della Madonna della Madia. Fațada barocă este bogat ornamentată mai ales în registrul superior, la fel ancadramentele de calcar alb, interiorul e o poezie de marmură policromă ce evidențiază frumoasele picturi și statui cu care sunt împodobite cele 8 capele laterale și mai ales altarul.

Biserica pare să fi fost fondată în 1107 de către episcopul Romualdo, cu sprijinul ducelui normand Robert de Hauteville și construită în stil romanic, corespunzător timpurilor. Există o legendă frumoasă legată de acest edificiu, care spune că icoana făcătoare de minuni a Madonnei della Madia a ajuns în portul din Monopoli pe o plută; icoana avea să ocupe un binemeritat loc de onoare printre odoare, în timp ce grinzile din care fusese făcută pluta au fost folosite pentru a stabiliza acoperișul bisericii. Un sâmbure de adevăr se pare că este, specialiștii sunt de acord că frumoasa icoană, pictată într-un stil foarte asemănător celui bizantin, ar putea fi atribuită unui autor grec sau cipriot.

Evident, catedrala a suferit numeroase reajustări de-a lungul anilor, ajungând să fie reconstruită aproape în totalitate între 1742 și 1770, în stil baroc târziu. În subsol, cu intrare separată din exterior, se poate vizita un muzeu cuprinzând rămășițe ale vechiului așezământ, precum și ale unei vechi cripte romane. Noi l-am găsit închis, era de așteptat (în schimb, aveam să găsim deschise aproape toate bisericile, fiecare decorată cu câte o scenă reproducând Nașterea Domnului).

Mergem mai departe, deja se simte parfumul sărat al mării... Nu înaintăm mult, căci ne aține calea altă construcție monumentală, despre care aflăm că se numește Basilica Santa Maria di Suffragio (sec. 17). În ceea ce privește decorațiunile, identificăm un element simbolic repetitiv: moartea! Pe ușile de bronz sunt reliefate 2 schelete, iar în ancadramentul din calcar alb sunt sculptate ghirlande vegetale printre care se interpun... cranii. Interiorul e neobișnuit de frumos, aici întâlnim prima dată superbele coloane răsucite, încadrând pictura din altar (le vom regăsi din plin în toate bisericile din Lecce!).

Dar surpriza cea mare ne așteaptă într-o încăpere alăturată, în care găsim expuse, în vitrine de sticlă ce tapetează pereții, mumii îmbrăcate în straie călugărești identice (am citit mai apoi că au fost preoți ce au slujit în biserică de-a lungul anilor; în loc să fie înhumați, trupurile decedate au fost mumificate și prezentate publicului!) Nu știu ce părere să am despre treaba asta... Mi se pare un pic terifiant, dar înțeleg metafora... Memento mori!...

În fine, ne scuturăm puțin ????, viața încă e aici, strălucitoare, copleșitoare, plină de bucurie și parfum – doar să întindem mâna! Și-o întindem, fără nicio reținere. În sfârșit, ajungem pe esplanadă – lungomare, cum zic italienii. În dreapta, sub noi, arcul nisipos al unei plaje; nu pare foarte îmbietoare acum, căci e acoperită aproape integral cu niște alge mici, negricioase. Vara însă trebuie să fie o nebunie pe-aici!

Noi o apucăm însă în stânga, pe faleza lătuță, pavată cu plăci mari de travertin, străjuită de silueta neregulată a vechilor clădiri albe. Din loc în loc se fac alei ce se strecoară printre ele, nu ne putem abține (mai ales eu) să nu ne abatem, să admirăm și să pozăm intrările bogat decorate cu flori, plante verzi și... briz-brizuri multicolore și sclipicioase, în ton cu sărbătoarea pe care tocmai o traversăm!...

Orice treabă se începe cu o pauză, așa și noi, ne pune piedică bistroul CarloQuinto, ne atrag treptele acoperite cu un mozaic din pătrățele de faianță și podeaua aidoma ce se zărește prin ușa deschisă. Locanda deține însă și o mică terasă exterioară protejată cu folie de plastic, e prea frumos afară și prea cald (16-17°C deja, deși ziua încă e tânără!) ca să stăm înăuntru! (Vedeți, ăsta e un alt motiv pentru care de Crăciun ne place să „zburăm spre țările calde” !)

Ne comandăm cafele, odată cu ele primim și câte un pahar cu apă, precum și dreptul de a folosi toaleta stabilimentului. (Asta cu toaleta... Acum 3-4 ani am colindat un pic prin Italia cu cumnatul, care trăiește în Genova de ceva vreme. El ne-a încurajat să solicităm peste tot acces la toaletă, în caz de nevoie, fără să fie nevoie să consumăm nimic în schimb. De capul nostru însă, nouă ne-a cam fost jenă să facem asta; în general, am preferat să cumpărăm o băutură sau o înghețată-ceva. Deși cred că ar fi funcționat fără probleme sfatul cumnatului meu, după cum i-am perceput pe italieni, oameni înțelegători la nevoile semenilor!)

Ne urnim mai departe, un pic mai în față dăm de niște ruine, chiar pot fi vizitate, întrezăresc rampe de acces securizate cu balustrade (dar nu ne cocoțăm). Bastionul Santa Maria, despre el e vorba. În capătul falezei însă – impozantă, parcă ieșind direct din mare – silueta neștirbită a unui mic castel! Apropiindu-ne, aflăm că a aparținut sistemului de fortificații de coastă comandate de Carol Quintul. Are formă pentagonală, tipică cetăților de sec. 16 și pare să fi incorporat un turn cilindric peexistent, dar și vechea biserică San Nicola della Pinna. Până în 1950 a funcționat aici o închisoare, pe urmă castelul a fost preluat de municipalitate și rebrenduit, în prezent adăpostind un centru cultural și, de asemenea, fiind decorul în care se celebrează cununiile civile.

Castelul își întinde un arc peste faleză, pătrundem prin el și... marea! Adică portul. Portul vechi, mai precis. Priveliștea mi-e extrem de familiară și curând mă luminez: este „cartea poștală” de promovare a orașului. Dați căutare pe Google Imagini și prima care o să vă apară o să fie cea cu bărcile plutind pe apa de cleștar, având pe fundal vechile ziduri mierii peste care se înalță clădirile albe, cu obloane verzi și albastre! Doar pentru priveliștea asta și merită să vii în Monopoli!

Faleza se continuă, îngustă, pe lângă port, o urmăm. Vechile ziduri de apărare sunt străbătute de un arc ce face legătura cu labirintul de străduțe din oraș; străbătându-l, ne dăm seama cât de groase erau fortificațiile și nu putem să nu ne întrebăm la ce grozăvii or fi trebuit ele să țină piept?! Pe plafonul arcului încă se mai distind urme de picturi murale.

Ne pierdem din nou pe aleile pietruite; vorba vine „ne pierdem” , căci urmăm, instinctiv, drumul înapoi, spre mașină (am încredere în Tati, care are un simț al orientării în spațiu înăscut; dar, de când cu GoogleMaps, am început și eu să mă descurc ????). Atmosfera e festivă, oamenii au ieșit la plimbare, fiecare ușă/fereastră/zid poartă decorațiuni feerice, parcă asistăm la un adevărat concurs și nu știm deloc pe cine să premiem, toți concurenții sunt excepționali! Am căutat luminițele Crăciunului, le-am găsit, suntem fericiți!

Străbatem străduțe și piațete și... aproape de finalul explorării noastre, o altă delicată surpriză: Chiesa di San Francesco. Pe panoul de la intrare citim că edificiul stă mărturie prezenței în Monopoli a ordinului Frati Minori, a cărui biserică a fost inițial construită în afara zidurilor cetății, în sec. 13. În 1538 s-a decis mutarea intra muros a noului complex monahal, care a fost ridicat cu sprijinul episcopului vremii și a locuitorilor urbei. Structura actuală provine însă, remodelată în stil baroc, din sec. 18. Interiorul este luminos, în tonuri de bleu și crem, iar artefactul cel mai prețios este crucifixul din lemn (sec. 14).

Revenim în piața uriașă cu monumentul. În capătul opus parcării ne întâmpină trenulețul (lui Moș Crăciun); nu știu dacă-i funcțional, oricum noi n-am avea timp de-o plimbăreală în vagoane... Bine de știut că există. Pentru alții.

În apropierea locului unde ne-am lăsat mașina descopăr, în timp ce-i aștept pe ceilalți să vină, câțiva copaci ale căror trunchiuri sunt îmbrăcate în tricotaje multicolore. E drept, îi observasem încă de la venire, dar acum am timp să cercetez un pic problema. Care mă înduioșează; sub numele de „Yarn Bombing” , proiectul are menirea de a ne sensibiliza asupra problemei surdo-cecității, pentru că autorii acestor vesele petece de viață și culoare sunt semeni de-ai noștri vitregiți de soartă, oameni care nu văd și/sau nu aud... Motiv în plus să mulțumesc a mia oară Cerului, inclusiv pentru dimineața aceasta în care am văzut, ascultat, mirosit, simțit un oraș precum Monopoli!

---

VIZUALIZĂRI: 1991 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI