Bronzul facator de minuni

TIPĂREȘTE

Verona are o forţă de atracţie care a rămas până acum, din păcate, necercetată şi sunt convins că o eventuală desfăşurare de forţe pe tărâmul ştiinţei în acest scop nu va avea rezultatul scontat. Nu e vorba-n propoziţie nici pe departe de combinaţia nou&vechi pentru un motiv lesne de anticipat: Verona e veche şi nouă în acelaşi timp. Arhitecţii oraşului au pus pe note o partitură urbanistică ce place şi ochiului şi sufletului în aceeaşi măsură.

Veţi descoperi clădiri cu arhitectură gotică alături de construcţii medievale (biserici în special), plus altele din categoria "fără categorie" care dau privitorului o senzaţie stranie, greu de reprodus în cuvinte, o minunăţie cu un farmec aparte, la care a subscris din motive întemeiate şi marele Shakespeare. Zicala "ai grijă ce îţi doreşti că s-ar putea să nu-ţi placă" nu are relevanţă în Verona. Ce ar putea leza privirea intrusului? Arena, principala atracţie, "secătuită" turistic de cei peste 500 de mii de vizitatori care vin anual în "oraşul îndragostiţilor"? Casa Julietei?

Am observat că în Verona privirile turiştilor lucesc de atâta frumuseţe. Şi nu sunt puţini, precum spuneam şi mai sus. Aici dai peste nordici cu bărbi roşcate şi priviri de ren, peste asiatici cu obiectivul aparatului foto împins în faţă ca bompresul unei corăbii, peste români cu priviri lacome la gagici totuşi urâte, peste americani graşi ca şi consoartele domniilor lor şi care străpung cu privirea orice clădire în căutarea unui Mc Donalds izbăvitor, peste ruşi cu orbitele golite, probabil de votcă, peste cerşetori cu membrele vătămate la vedere ca să stârnească în felul acesta dezgustător, dărnicia trecătorilor şi care vieţuiesc într-o simbioză de neînţeles cu domni în fracuri şi cucoane în rochii cu spinările goale, a căror destinaţie finală sunt concertele anuale găzduite de Arena veroneză.

Preţurile biletelor la concerte, fac o paranteză aici, sunt cuprinse între modica sumă de 5 euro şi ajung chiar şi la 100, în sectoarele VIP, acolo unde acustica este perfectă. În vara anului 2009, mai precis pe 22 august, ziua sosirii noastre la Verona, biletele erau deja epuizate. Am întrebat din snobism, recunosc cinstit, şi de biletele scumpe, dar şi acelea se vânduseră. Intrarea la concerte, am privit eu de afară, se face musai în ţinută de gală.

Via Mazzini

Cea mai renumită stradă din Verona, are doar acces pietonal, fiind şi foarte îngustă. Aici se descarcă fiţele tuturor, tot aici se dau adevărate bătălii pe ţoale, paporniţe şi parfumuri, musai de firmă. Puteţi vedea în ariergarda cucoanelor cu eticheta poşetelor la vedere sub braţ, bărbaţi sleiţi de puteri care abia se târăsc de ţi-e mai mare mila, nemultumiţi de preţuri, şi care fac crize premature de isterie cu gândul la viitoarele cheltuieli neprevăzute, plus copii traşi cu forţa din faţa gelateriilor apetisante care fac cu ochiul din 50 în 50 de metri. Simple chinuri fizice… Şi cum orice chestie minunată are şi un sfârşit, şi strada asta se termină, slavă Domnului, la un moment dat.

Casa Julietei

Se zice că aduce noroc în dragoste, de aici şi pelerinajele turiştilor, mai ceva ca la sfintele moaşte. Trebuie cu siguranţă să stai la coadă pentru a atinge statuia Julietei, un bronz făcător de minuni, probabil. Intrarea se face printr-un gang, de la temelia căruia pleacă, lipite şi dezgustătoare, gume de mestecat, operaţiune al cărei scop final este tot invocarea spiritului zeiţei Fortuna - subcategoria "love". Săraca Julieta, căreia i se văd cele ruşinoase în statuie, trebuie să suporte agresiunea tactilă a cuplurilor în cautarea fericirii pierdute, de unde şi pata de culoare care se poate admira în fotografia ataşată. Scena balconului este reprodusă de actorii ad-hoc în mai toate limbile pământului, ba chiar am asistat la o improvizaţie în care un Romeo de conjunctură, storcea dintr-o chitară notele cele mai lirice pentru a-şi impresiona consoarta aflată strategic pe locul Julietei. Finalul aşteptat de mine şi de alţii – o găleată cu apă în ţeasta lui Romeo - n-a mai avut loc din păcate.

La tot pasul o să întâlniţi, mascaţi în costume ţipătoare, actori care închipuie personaje de basm, unele chiar sinistre, şi care consimt să se lase fotografiaţi în schimbul unei monede. Au invadat toată Verona, chiar şi piaţa care gazduieşte statuia lui Dante, locul în care, zic eu, ar trebuie păstrată o oarecare decenţă. Plac ălora mici, aşa că nu trebuie făcută o tragedie din asta.

Hotel San Pietro

Patru stele are hotelul San Pietro, în "dubla" căruia am fost găzduiţi patru nopţi, la preţul total de 360 de euro plus un mic dejun modest, italian. Chiar de la intrare ne-a reperat repede un compatriot, băiatul bun la toate al hotelului, întrucat fiica mea ale cărei propozitii încep obligatoriu cu verbul "vreau" stârnise mânia maternă şi era gratulată zgomotos în cea mai dulce limbă românească. Ei bine, prieteni, acest român şi soţia lui care era cameristă, au făcut pentru noi lucruri absolut minunate, ne-au fost ghizi, translatori, degustători, ba ne-au împrumutat şi maşina lor pentru excursia comisă la parcul de distracţii Gardaland. N-o să insist cu hotelul. Patru stele care nu lasă loc nici unei interpretări. Mi-am amintit acum, parcă în camere au o drăcovenie, nemaivazută de mine prin alte părţi, care cred că era o banală cafetieră. N-am folosit-o pentru că sigur făcea un zgomot infernal, iar eu, ca executant direct, director tehnic şi preşedinte al consiliului de administraţie al excursiilor familiei, trebuie să mă trezesc mai devreme cu o oră pentru planificări, dar şi pentru savurarea celor 3-4 ţigări matinale care mi se cuvin.

Hai că am lungit destul povestea asta. În loc de concluzie spun doar atât:

NICI NU ŞTIŢI CE PIERDEŢI!

---

VIZUALIZĂRI: 2802 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI