Vocea neagră și răgușită a Africii

TIPĂREȘTE

Îl întreb pe Essien unde aș putea mânca o plăcintă africană, despre care auzisem multe lucruri bune de la niște prieteni călători prin lume. Ajungem la parterul mallului, într-un restaurant express a cărui carte de vizită este tocmai promovarea mâncărurilor tradiționale din Africa. Chelnerii au gestica europeană și un fel de detașare ce îți creează un sentiment de liniște într-un butoi ce fierbe continuu și te împinge spre locuri cu aer condiționat. Într-o engleză perfectă ni se spune că va trebui să așteptăm vreo zece minute și ne recomandă un squash rece, din fructe locale.

Essein are grijă să mă întrețină cu poveștile legate de de tribul său Biloko... În credința lor, toți oamenii locuiau inițial sub pământ, dar, într-o bună zi, șapte bărbați și șapte femei, un leopard și un câine, au ieșit la suprafață printr-o gaură făcută de un vierme uriaș. La prima vedere a peisajului terestru, aceștia au fost îngroziți de spirite necunoscute, dar, Adu Ogyame, primul om ajuns la suprafață, părea să înțeleagă rostul vieții pe pământ. Apoi, el i-a atins pe toți cu mâna, dându-le puteri și organizându-i în grupe pentru a munci pământul și pentru a-și construi adăposturi de supraviețuire. Din păcate, un pom uriaș a căzut tocmai peste acest Adu Ogyane, omorându-l și lăsându-i confrații în voia sorții...

Tocmai atunci, frumoasa chelneriță ne scoate din transă și ne așează pe masă o bunătate de plăcintă africană preparată cu nectar de papaya, guava, amidon de porumb, toate pe coaja plăcintei peste care se mai pune cremă de alune și nucă de cocos. Din nou, îmi încarc rezervorul cu câteva sute de calorii, dar cum să-ți împaci curiozitatea într-o ocazie unică de a explora deliciile deserturilor africane?

Pentru Essien comandasem o plăcintă tanzaniană, coaptă foarte subțire și pregătită cu miere, zahăr și chimen, numită chapatti majis. În timp ce ne delectăm cu aromele africane, văd un ecran umbra albastră a Munților Kilimanjaro, un izvoraș ce iese ca o șuviță de petală albă, bolborosindu-se dintr-o rocă întunecată și scoțând norișori de aburi condensați.

Înainte de a mă îndrepta spre Muzeul Național de Istorie, Essien îmi spune că, dacă istoria recentă (1964) le-a adus tanzanienilor adevărata eliberare de sub dominația colonială, anul 1934 este cel în care s-a conturat mai mult ideea păstrării documentelor istorice în jurul cărora s-au conturat propriile sentimente naționale. Primul lor președinte numit și Marele Învățător, Mwalimu Julius Nyerere, veghează de pe un pereți mersul istoriei taiwaneze, ca un fost sfătuitor și tătuc pentru națiune, mângâindu-și poporul pe creștet, apoi, îndemnându-i la smerenie și muncă cinstită.

Aici, în cartierul Lalla, Muzeul Național de Istorie prezintă o expunere de fotografii cu secvențe istorice încărcate de tristețe, amenințare sau cu dragoste caldă, case de chirpici cu o zeiță la marginea unui pârâu, cu mirosuri de dafin și scoarță uscată... o adevărată voioșie a miresmelor ce se înalță din tainele pământului dar și o evoluție a omului pe continentul african. Urmează scene cumplite din comerțul cu sclavi sau cu exploratori ai Africii, având privirea pierdută prin alte vremuri... Chiar și în câteva secvențe idilice pe coasta unui deal, de sub lama aurită a unui fulger, dragostea a doi tineri pare atât de caldă și puternică, la fel ca o durere. Văd niște secvențe cu omul primitiv, pe lângă munții ce stau cu tălpile în ocean, furișându-se cu pași iuți prin desișul tufișurilor pe sub norii negri ce devorează cerul, ținând în mâini niște sulițe lungi, în încercarea de a încolți un tigru.

Nu lipsesc fosilele celor din tribul Bantu, primii locuitori din Rift Valley, apoi arabii stabiliți în apropiere de Ad Es Salaam și în Zanzibar, dar nici Vasco da Gama (Diavolul), spaima localnicilor năpăstuiți de comerțul cu sclavi. Mai apar britanicii și germanii, stăpânii ceva mai soft ai Africii, care i-au deposedat de bunuri cu metode mai ortodoxe, punându-i la muncă și predicându-le o viață mai bună sub zodia bibliei.

În curtea interioară a muzeului, este prezentat un re-make al unui atentat terorist ce a avut șoc la Ambasada Indiei din Ad Es Salaam, cu un jeep făcut țăndări si cu alte urme ale exploziei împrăștiate aiurea prin iarbă, tocmai pentru a conștientiza lumea că pericolul unor noi atacuri nu este exclus.

Trebuie sa vă spun că biletul de intrare a costat cam opt dolari, dar, în lipsa ghidului am avut-o drept interlocutoare pe o femeie de serviciu care își făcea conștiincioasă treabă, bombănindu-mă cu vocea ei răgușită mai tot timpul să mai termin cu pozele. Din spirit civic sau din lipsă de timp, femeia voia să-și continue munca ei importantă. Mai mult, la ieșire am văzut că nu sosise nici fata de la magazinul de suveniruri, lăsându-mă fără câteva reproduceri minuscule dar expresive, pe care le văzusem prin geam. Mi-am zis, până la urmă, că am venit în Africa să dau o mână de ajutor, plătindu-mi biletul. Da, dar care bilet? Pentru că, deși îl plătisem, nu l-am văzut nici cum arată.

Vocea neagră și răgușită a Africii se aude în tonalități mai vesele la Muzeul Satului din Ad Es Salaam, următoarea mea destinație turistică.

---

VIZUALIZĂRI: 710 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI